La revedere mare

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

omuleţi verzi (împiedicaţi, neînvăţaţi să mearagă!)
se strecuraseră aseară târziu la mine-n pat
şi până să-mi dau seama mă-ntinseră pe-o targă
iar unul se-apucase de tăiat.

priveam de sus (parcă aveam vedenii!)
cum îmi scoteau afară totul şi m-aruncau la lei
cum îmi puneau în locul celor scoase alte drăcovenii
și cum în loc de sânge îmi perfuzau ulei.

într-un sfârşit m-au adunat în fostele tipare
(în cele-n care fusesem-nainte să adorm)
doar că de-atunci dau fuga tot mai des în Ursa Mare
şi nu-mi mai beau cafeaua decât în Capricorn

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

Din mâini ce ar fi trebuit să aline,

Vine disprețul, rece ca o gheață.

Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,

Doar o așteptare, o tainică dorință.

Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,

O taxă pentru vindecare, o umilință.

Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,

Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.

Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,

Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.

Promisiuni false, diagnostice inventate,

Totul pentru a stoarce bani din suferință.

Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?

Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?

Doar lăcomia și dorința de putere domină,

Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.

O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,

Ci și de corupție și lipsă de moralitate.

O lume unde vindecarea are un preț,

Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.

Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.

Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.

Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,

Și care cred cu tărie în puterea binelui.

Către acești medici îmi îndrept recunoștința,

Pentru omenie, compasiune și profesionalism.

Ei sunt lumina care străpunge întunericul,

Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

 La început am privit răsăritul, Cu ochi plini de bucurie. Apoi a venit asfințitul, Care nu mi-a plăcut nici mie, nici ție. La început a fost iubirea Cu parfum de liliac, Apoi a venit despărțirea Care nu mi -a fost nici mie, nici ție pe plac. La început a fost plăcerea Și eram atât de fericiți. Apoi a venit Durerea Și am rămas singuri şi umiliţi! La început am avut de toate Și ne părea că așa mereu o să fie, Dar viața e frumoasă, Dar și plină de melancolie. Poezie de Vladimir Potlog

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne plimbăm pe malul ei

Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,

Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne aruncăm în valurile ei

Şi să zburăm pe aripile dragostei!

Iubite, ne cheamă marea,

Cu un glas frumos şi blând.

Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,

Când soarele e sus pe cer.

Şi parcă ne îndeamnă,

Să descoperim al dragostei mister.

Dar lumea zice că am mâini de aur,

Că din piatră seacă pot face un tezaur.

Sunt un om simplu cu palmele crăpate,

Căci zidesc ziduri de lemn şi de piatră zi şi noapte!

Sunt un om simplu şi muncesc în sudoarea frunţii,

Pentru bucata mea de pâine pot ciopli şi munţii.

Sunt un om simplu, dar când săp o fântână sau ridic un gard de piatră.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a pus în mâni un ciocan şi o daltă.

Când îi fac unui bătrân un scaun ca să poată sta cu ai săi la masă.

Mă simt împlinit şi viaţa îmi pare mai bună, mai frumoasă.

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,

Dar noi de mult nu mai vorbim.

El ne-a dat şi gândul,

Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.

Dar noi am abuzat de ea.

Şi ea sărmana de frica noastră

S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,

Cu bolta lui alb-albastră

Dar noi nu i-am înţeles misterul

Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.

Să ne naştem şi să rodim,

Dar noi am uitat un lucru simplu.

Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate

Şi putere ne-a mai dat.

Dar noi ne temem de moarte,

Dar nu ne temem de păcat.

N-am să-l uit niciodată

Pe acela care s-a răstignit,

Ca să salveze lumea toată

Chiar dacă ea nu l-a iubit.

Pe drumul durerii,

De mii de pietre a fost lovit,

Dar pe acela al învierii

De nimeni, Doamne,

nu a fost întălnit!

Şi în clipa disperării

De pe cruce a strigat,

Iartă-le, Doamne, păcatul,

Căci eu de mult i-am iertat.