Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 6 aprilie 2019
Vizualizări: 1623
Poezii din aceiaşi categorie
Tie
Nu te vad,dar acum știu că citești😊
Timpul tau e prețios
Și mă gândesc ce să-ți spun..
Să-ți vorbesc despre stele,despre mare,despre lacrima dimineții,
Despre vântul ce șuieră tulburător in noapte?
Despre prinți și prințese?
Despre tăcerea pietrelor și zbuciumul valurilor?
Ce să-ți spun?
Poate doar că spiritul tau nu-l poate cuprinde cerul,
Si toate stelele adunate nu-i pot reda strălucirea..
Ai grija de el.
De poți,învinge moartea cu iubirea.
Ce să-ți spun?
Daca as putea sa adun toate florile de pe pământ
Ar putea atinge ele frumusețea inimii tale
Când ești bun?
Și razele de soare pot străluci oare mai tare că ține când ați fi fericirea?
Ce să-ți spun?
Un ultim gând:Faureste-ti aripi albe și zbori spre înaltul trăirilor frumoase,
Și poate cândva sufletul tau va străluci printre astre..
Timpul
Ieri m-am trezit cotrobăind
În cufărul sufletului meu,
Și m-am trezit gândind
La acel joc al mingiei la fileu.
Sentimentele impuse-n joc
Se caută, se simpt, se regăsesc
Dar nu reușesc deloc
Să le păstrez și să le liniștesc.
Timpul neobosit arbitru
Îmi ordonează-n minte viața.
Și într-un moment neutru
Încerc să îi alătur prefața.
Cuvinte și trăiri ivite-n zori de zi,
Se definesc într-un târziu amurg,
Și-apoi le las, fără a le mai păzi,
Sub sentimentele ce-n liniște decurg.
The light of time
Just in time to see the light,
Gives me strength to be so bright.
From the darkness of the night
Towards a hopeful and sunny height.
From the stars, air, earth and waters
Nature created sons and daughters.
Everything I always hugged with love
It is now like the flight of a dove.
Feelings that flow like a waterfall
And it dominates my life as a squall,
I imagine the horizon like a sprawl
And my soul caught in a life trawl.
I wait for time to feed my thoughts
With all kind of happy naughts,
And to untie all my worried knots,
By giving me peaceful moments and lots.
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…
In asteptarea wekendului
În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,
Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.
Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,
Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.
În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,
Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.
Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,
Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.
În așteptarea weekendului, visele prind aripi,
Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.
Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,
Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.
Mă pierd
E toamnă-acum afară și în suflet,
Și tot ce pot să fac este să cuget,
La ce am fost, sunt și voi fi
Și dacă mă mai pot jertfi.
Inlăuntrul meu este un haos,
Și nu gasesc nici măcar un naos,
Care să mă ducă la mal,
Ceea ce este tare anormal.
Mă pierd încet, încet pe mine
Și nu știu dacă vreau să se termine.
M-am obișnuit, însă, așa,
Culegându-mi cenușa.
Am vazut chipuri omenesti în ceață,
Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.
Acele chipuri erau ale mele,
Și ele toate erau singurele.
Alte poezii ale autorului
Caleidoscop
ziua
râul acesta cu izvoarele-n noapte
e ca un Gange copleșit de fecale și urină
adună în el toate mizeriile vieții noastre
de la deșeuri toxice
la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu
pet-uri
doze de bere și Coca Cola
dopuri
chiștoace
seringi și tacâmuri de unică folosință
plutind în derivă
insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat
o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei
prin vieților noastre
măsurabile în dejecții
și alogaritmi de consum
derivați din alimentele modificate genetic
suntem necrofagi
bacterii dependente de transpirație
care produc reziduuri fetide
cu iz de putregai
și cadavru
trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare
într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Strada
O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.
- Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!
- V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!
- Asta tot lipsă de atenție se cheamă!
Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.
- Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.
- Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.
- Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!
Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.
- Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.
- Full- casco, iubito!
- Ce bine!
Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:
- De ce te interesează?
- Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!
- Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!
I-am simțit mâinile în jurul gâtului.
- Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!
- Nu m-am gândit la asta!
- Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!
N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.
- Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!
Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.
Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.
- Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?
I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.
- Chiar și așa, tot femeia este vinovată!
Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.
Zbor în zigzag
Uneori mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...
.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.
O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.
Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…
.
Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori, că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.
Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.
II
Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?
.
Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!
Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.
.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.
Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.
Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic: „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!
.
De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.
Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…
Rumori
nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă
într-o formă de agregare bizară
necunoscută
la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă
adunați într-un gând
ca doi frați siamezi uniți în zona capului
într-o singură calotă craniană și două creiere
.
dar aș putea înțelege
.
distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi
aflate la o distanță x față de un punct y
apropierile nu
țin de geometria euclidiană a inimilor
(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă
paralelă cu altă inimă)
de juxtapunere
de simpla alăturare a inimilor
fără să fie nevoie de nicio conjuncție
.
nu cred în erori probabilistice ale creației
cum ar fi Legile lui Murphy
moartea creierului unui siamez
de exemplu
nu profită celuilalt
insinuarea inimii tale în inima mea
nu înfrânge adversitatea spiritului meu
.
dar nici nu-i trezește entuziasmul…