Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 17 noiembrie 2018
Vizualizări: 1801
Poezii din aceiaşi categorie
Nimeni, nicăieri
Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Geaba credință, fără dragoste!
Mă rog zilnic la Tine Doamne
Pentru că am credință mare,
Dar dragostea îmi este mică
Și simt că n-am deloc răbdare.
Mă mânii când ceva se-ntâmplă
Cu mine și cu cei din jurul meu,
Nu știu să fiu puțin mai milostiv
Cu cei ce traiu-l au destul de greu.
Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș
Și am uitat ce-nseamnă umilința,
Prea mult am devenit pe toți invidios
Și îmi repet prea des că am credință.
De multe ori mă port cu necuvință
Și nu mai știu s-acord respect cuiva,
Mă supăr când nu primesc osanale
Crezând în mintea mea că-s...
Cineva.
Alerg după averi, onoruri, bunuri
Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,
Prea des mă cred că-s fără de egal
Și când adun nu iese plus..ci minus.
Mă bucur când văd și nedreptate
Și uneori în suflet tronează răul,
M-ascund după-o minciună mică
Și greu îmi pică s-accept adevărul!
.....dacă dragoste nu e nimic nu e!
...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!
Citat biblic..Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei!
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Susținere
Sunt lucruri care seamănă perfect,
Imagine simetrică a materiei în contur.
Aceasta apare în viață cât mai discret,
Și este însușită de soartă banal și imatur.
Pornim în căutări de sentimente
Pe calea hărăzită de destin.
Ne întâmpină în N momente
Și doar o parte din ele ne susțin.
Nimeni, nicăieri
Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Geaba credință, fără dragoste!
Mă rog zilnic la Tine Doamne
Pentru că am credință mare,
Dar dragostea îmi este mică
Și simt că n-am deloc răbdare.
Mă mânii când ceva se-ntâmplă
Cu mine și cu cei din jurul meu,
Nu știu să fiu puțin mai milostiv
Cu cei ce traiu-l au destul de greu.
Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș
Și am uitat ce-nseamnă umilința,
Prea mult am devenit pe toți invidios
Și îmi repet prea des că am credință.
De multe ori mă port cu necuvință
Și nu mai știu s-acord respect cuiva,
Mă supăr când nu primesc osanale
Crezând în mintea mea că-s...
Cineva.
Alerg după averi, onoruri, bunuri
Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,
Prea des mă cred că-s fără de egal
Și când adun nu iese plus..ci minus.
Mă bucur când văd și nedreptate
Și uneori în suflet tronează răul,
M-ascund după-o minciună mică
Și greu îmi pică s-accept adevărul!
.....dacă dragoste nu e nimic nu e!
...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!
Citat biblic..Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei!
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Susținere
Sunt lucruri care seamănă perfect,
Imagine simetrică a materiei în contur.
Aceasta apare în viață cât mai discret,
Și este însușită de soartă banal și imatur.
Pornim în căutări de sentimente
Pe calea hărăzită de destin.
Ne întâmpină în N momente
Și doar o parte din ele ne susțin.
Alte poezii ale autorului
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Non troppo
dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră
n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede
probabil că o fac instinctiv
ca floarea soarelui
o fi și din cauza ferestrelor înalte
care îmbrățșează aproape erotic lumina
o fi și din cauza umbrei
a mușchilor de pe stâncile sufletului
a gheizerelor dispărute
.
e greu de spus
.
uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic
scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții
și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord
care-și dau sufletele întunericului
.
de nicăieri apar corbii
coioții
urșii polari
atrași de duhoarea liniștii
.
în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți
prin care fluieră vântul
.
destul de trist
.
nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas
într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi
dacă mă-ntrebi
.
dar nu-i imposibil
.
astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri
toți lupii din lume
și n-am putut să-mi opresc lacrimile
din calea inimii…
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Enigme
ne-am lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic
al renașterii
alunecâd pe nebăgate de seamă
într-o văgăună neumblată de timp
unde ne îngropasem nu de mult
cadavrele gândului
amintirile vii
ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci
în care morții își scot capetele din mormintele ninse
privește în jur
iubito
ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori
ne îngheață oasele
dar noi nu simțim frigul
ronțăim Croco Sticks
la pungă
ne prostim
și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele
alergând fără nicio noimă înaintea timpului…
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Non troppo
dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră
n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede
probabil că o fac instinctiv
ca floarea soarelui
o fi și din cauza ferestrelor înalte
care îmbrățșează aproape erotic lumina
o fi și din cauza umbrei
a mușchilor de pe stâncile sufletului
a gheizerelor dispărute
.
e greu de spus
.
uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic
scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții
și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord
care-și dau sufletele întunericului
.
de nicăieri apar corbii
coioții
urșii polari
atrași de duhoarea liniștii
.
în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți
prin care fluieră vântul
.
destul de trist
.
nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas
într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi
dacă mă-ntrebi
.
dar nu-i imposibil
.
astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri
toți lupii din lume
și n-am putut să-mi opresc lacrimile
din calea inimii…
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Enigme
ne-am lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic
al renașterii
alunecâd pe nebăgate de seamă
într-o văgăună neumblată de timp
unde ne îngropasem nu de mult
cadavrele gândului
amintirile vii
ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci
în care morții își scot capetele din mormintele ninse
privește în jur
iubito
ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori
ne îngheață oasele
dar noi nu simțim frigul
ronțăim Croco Sticks
la pungă
ne prostim
și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele
alergând fără nicio noimă înaintea timpului…