Vămi

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Omul are lângă el liniștea dar preferă zgomotul, lumina dar preferă întunericul, soluția dar preferă problema, adevărul dar preferă minciuna, ușurința dar preferă greutatea, simplitatea dar preferă complexitatea, viața dar preferă "moartea", totul dar preferă nimic! 

Marius Ene, Polonia, 07.02.2024

Iubirea pe care o port, 

Acestui trup muritor,

Care din cenușă se naște

Și cenușă devenind.

Azi, 

Cea mai mare gălăgie, 

A sufletului meu

Pe al meu pat,

Cu o ultimă suflare 

Ești tu.

Inima îmi bate încet,

Afară se suspină 

Pentru că am fost îndrăgită 

Dar nu de tine...

Ți -aduc o floare, azi, când nu mai știi
Cum ochii mei te caută, pustii
Si-n palme strâng comori de suferință
Ce-mi scapă, printre gene-n, neștiință.

Ți -aduc o floare, azi, când frunza zboară
În toamna care bântuie afară
Si-n sunetele ce le-aud mă port cu gândul
E amintirea mea, ori bate vântul?

Ți -aduc o floare, azi, când curge neaua,
Când se împarte -n milioane steaua.
Aștept lumina ce-o să nască -n zori
Să -ți citesc iar scrisoarea, de mai multe ori.

Ți -aduc o floare azi, când nu mai știi,
Când la chemare nu te-întorci să vii
Si tot ce ai lăsat e doar un gând -
O floare așezată pe mormânt.

Bună seara, mă auzi ?
Ți-am  spus  bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne  certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...

toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți

e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani

și e mai mic decât mine

nu știu cum s-a întâmplat

el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani

iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul

eu am mai umblu cu capul prin nori

dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul

pesemne că și-a băgat coada între noi timpul

altfel nu-mi explic

i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri

o „pasăre muscă”

( pe etichetă scria Archilochus colubris

cum îi plăcea lui!)

 toata viața a omorât păsări

încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției

i se trăgea de la prima lecție de anatomie

acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului

știe aproape totul despre păsări

mănâncă păsări la micul dejun

iar în amurg trage cu praștia după grauri

.

nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta

rotundă:

„la mulți ani”

ar semăna cu o glumă proastă

„ gata!”

nici atât

ar putea crede că-i doresc moartea…

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

defectele omenești n-au remediu

un car de flori răsturat în mijlocul drumului

în noroi

nu ascunde imperfecțiunea Creației

sângele păsării  împușcate e ca un cuțit

înfipt în inimă

trebuie să ai toate defectele fiarei

să împuști o pasăre

să strivești sub tocul pantofului un greiere

care cântă

să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre

și să arunci după primul fluture

pare ireal când vezi ghiocelul

deasupra zăpezii

într-un un gest aproape rușinat

de smerenie 

cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….