Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit
Și te distruge
Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea
Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii
Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat
Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări
Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești
Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul
Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 13 noiembrie 2024
Vizualizări: 260
Poezii din aceiaşi categorie
N-am chef să fiu muzeul nimănui.
nu te mint, crede-mă când îți spun
că n-am chef să fiu visul tău frumos
împachetat ca un cadou de aniversare
pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea
să mă întrebi ce vreau.
n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal
din ce-ai crezut tu că sunt,
din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus,
iar tu doar să pleci când încep
să respir real în preajma ta.
ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,
nu te-am scris pe tine,
n-am scris-o nici pe ea,
nu m-am scris nici pe mine,
dar eu nu recitesc nimic.
nu-s nici citat pentru bio,
rana ta de exprimat artistic,
din care să experimentezi cat
de mult pot duce
pentru tine.
sunt întreagă și uneori, da,
îmi dau permisiunea să
o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.
dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,
undeva pe la sfârșitul listei noastre.
și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,
îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu.
trăiește-mă sau pleacă pe ușă.
Tu
Tu mi-ai fost tot,
dar totul trece
și ai lăsat în urmă o vreme atât de rece.
Tu mi-ai fost dor,
și m-ai durut
și am crezut că fără tine am să mor.
Tu mi-ai fost inimă
și mi-ai bătut în piept
dar cât să te mai aștept?
Tu mi-ai fost cerul,
și m-am uitat la tine cu ardoare
dar abia acum simt cât mă doare.
Tu mi-ai fost suflet,
te-am purtat oriunde în lume
și am să te port mereu, pe-ale iubirii urme.
Tu mi-ai fost prima iubire,
m-ai făcut să simt tot
și apoi să simt că nu mai pot.
Tu mi-ai fost vânt de primăvară,
și-mi suflai încet prin păr
acum ești viscolul din iarnă
și apeși pe răni, iar ele dor.
Tu mi-ai fost vară,
și am crezut că n-o să treci
dar apoi te-am privit cum pleci.
Tu mi-ai fost visul cel mai mare,
și te voiam cu tot dinadinsul,
Să îți arăt că nu ți se pare,
că putem atinge paradisul.
Tu mi-ai fost răsăritul soarelui,
dar ai apus,
apoi ai răsărit iar,
doar ca să mă trezești dintr-un coșmar.
Tu mi-ai fost cel mai dulce vin,
dar am băut până când am început să simt
gustul ușor schimbându-se-n venin,
și tot nu m-am oprit.
Tu mi-ai fost zâmbet,
și te-am purtat cu cea mai mare fală,
acum eu ce mă fac?
Căci îmi simt inima goală.
Tu mi-ai fost lacrimi,
și am vărsat nenumărate
doar să nu mă lași în urmă și să pleci departe.
Și totuși ai plecat.
Tu mi-ai fost tot,
dar nu mi-ai fost regret vreodată
căci cum aș putea regreta
ceva ce am iubit odată?
Fără ,,Te iubesc"
Am scris versuri pentru tine,
Despre ceea ce eu simțeam,
Vina toată-mi aparține,
Păcatul meu, că te iubeam.
Scriam povești de tine pline,
Scriam ceva ce nu erai,
Vina toată-ți aparține,
Păcatul tău, că nu iubeai.
N-am așteptat nestemate,
O floare mi-era de-ajuns,
Vina la doi se-mparte,
Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.
O sa ma uiti
O să mă uiti ....O să mă uiti
Cum spui că ai uitat pe mulți
Dar nu mă supăr
Că și uitarea-i scrisă de legile omenești
Sau poate ochii tăi o să-și urmeze o cale
Topindu-se ca un ecou în zare
Și poate o să-ți cadă două-trei lacrimi reci de călătoare
Deci nu-ți cer jurăminte , soptite printre sărutări
Nu cer să-mi spui nimic din ce ai spus și la alții
Nu-ți cer iubire pătimașă
Jurată noaptea cu lacrimi stivite pe cămașă
Nu vreau un pat pătat de margarete sau esență grea de brad
Dar care mai incă poartă mirosul unui alt bărbat
Eu vreau să imi spui , ce altora nu ai spus nicicând
Mai vreau in gând si-n suflet sa-mpletești
Din vorbe și-amăgiri și din greșeli
Șirul iubirilor ce poate nu pier
Să-mi scrii în suflet
Iubirea ta la care încă sper.
Dor
Oh nu-mi lua vederea ,
Că în zadar suspin și plâng
Încerc să-ți uit privirea
Și vreau în brațe să te strâng .
Să te strâng așa de tare ,
Să nu te lași să pleci
Și să nu dai uitare
Să nu mă lași pe veci .
Devin cuprinsă de rugină
Cu tot cu a mea tărie,
Și acum ești lumină
Întâlnindu-mă-n câmpie .
Atâtea inimi sparte ,
Râzi că un băiețandru
Te văd tot mai departe
Dar la fel de tandru .
Tu îi dai vieții contur
Și cred c-așa-i mai bine ,
Te rog doar să te uiți în jur
Ca să mă vezi pe mine.
S-a cam făcut răcoare
Și te-am visat murind
Lacrimile-s ape curgătoare ,
Văzându-mă trăind .
Tot mă gândesc la tine ,
Eu știu că n-a trecut
Și vreau să se termine
Ceva ce nu am vrut .
Iar într-o zi de toamnă
Curând în viitor
Sufletul o să adoarmă,
Și nu-mi va fi ușor .
Uită-te la visele noastre ,
Știu multe sunt cam rele
Plimbându-ne pe mările albastre
Privind cerul cu multe stele .
Odată te-am văzut
Distrus și plin de sânge ,
Dar te iubesc la infinit
Și inima îmi plânge .
Mirosul tău
Parfumul tău a rămas pe haina mea ,
Cu momente ce ne veselea .
Dar a rămas doar o amintire,
Și simțeam o împlinire.
Dar aceasta împlinire a dispărut ,
Și a rămas doar în trecut .
Îți miroseam mereu parfumul ,
Iar acum mă apucă plânsul.
Poate nam fost ce îți doreai,
Dar nici nu plecai .
Langa mine 3 luni ai stat ,
Și pe acestea le-ai lăsat .
Mirosul tau poarta amintiri ,
Și cu acele priviri .
Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,
Și așa poate nici nu te mai iubeam .
N-am chef să fiu muzeul nimănui.
nu te mint, crede-mă când îți spun
că n-am chef să fiu visul tău frumos
împachetat ca un cadou de aniversare
pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea
să mă întrebi ce vreau.
n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal
din ce-ai crezut tu că sunt,
din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus,
iar tu doar să pleci când încep
să respir real în preajma ta.
ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,
nu te-am scris pe tine,
n-am scris-o nici pe ea,
nu m-am scris nici pe mine,
dar eu nu recitesc nimic.
nu-s nici citat pentru bio,
rana ta de exprimat artistic,
din care să experimentezi cat
de mult pot duce
pentru tine.
sunt întreagă și uneori, da,
îmi dau permisiunea să
o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.
dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,
undeva pe la sfârșitul listei noastre.
și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,
îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu.
trăiește-mă sau pleacă pe ușă.
Tu
Tu mi-ai fost tot,
dar totul trece
și ai lăsat în urmă o vreme atât de rece.
Tu mi-ai fost dor,
și m-ai durut
și am crezut că fără tine am să mor.
Tu mi-ai fost inimă
și mi-ai bătut în piept
dar cât să te mai aștept?
Tu mi-ai fost cerul,
și m-am uitat la tine cu ardoare
dar abia acum simt cât mă doare.
Tu mi-ai fost suflet,
te-am purtat oriunde în lume
și am să te port mereu, pe-ale iubirii urme.
Tu mi-ai fost prima iubire,
m-ai făcut să simt tot
și apoi să simt că nu mai pot.
Tu mi-ai fost vânt de primăvară,
și-mi suflai încet prin păr
acum ești viscolul din iarnă
și apeși pe răni, iar ele dor.
Tu mi-ai fost vară,
și am crezut că n-o să treci
dar apoi te-am privit cum pleci.
Tu mi-ai fost visul cel mai mare,
și te voiam cu tot dinadinsul,
Să îți arăt că nu ți se pare,
că putem atinge paradisul.
Tu mi-ai fost răsăritul soarelui,
dar ai apus,
apoi ai răsărit iar,
doar ca să mă trezești dintr-un coșmar.
Tu mi-ai fost cel mai dulce vin,
dar am băut până când am început să simt
gustul ușor schimbându-se-n venin,
și tot nu m-am oprit.
Tu mi-ai fost zâmbet,
și te-am purtat cu cea mai mare fală,
acum eu ce mă fac?
Căci îmi simt inima goală.
Tu mi-ai fost lacrimi,
și am vărsat nenumărate
doar să nu mă lași în urmă și să pleci departe.
Și totuși ai plecat.
Tu mi-ai fost tot,
dar nu mi-ai fost regret vreodată
căci cum aș putea regreta
ceva ce am iubit odată?
Fără ,,Te iubesc"
Am scris versuri pentru tine,
Despre ceea ce eu simțeam,
Vina toată-mi aparține,
Păcatul meu, că te iubeam.
Scriam povești de tine pline,
Scriam ceva ce nu erai,
Vina toată-ți aparține,
Păcatul tău, că nu iubeai.
N-am așteptat nestemate,
O floare mi-era de-ajuns,
Vina la doi se-mparte,
Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.
O sa ma uiti
O să mă uiti ....O să mă uiti
Cum spui că ai uitat pe mulți
Dar nu mă supăr
Că și uitarea-i scrisă de legile omenești
Sau poate ochii tăi o să-și urmeze o cale
Topindu-se ca un ecou în zare
Și poate o să-ți cadă două-trei lacrimi reci de călătoare
Deci nu-ți cer jurăminte , soptite printre sărutări
Nu cer să-mi spui nimic din ce ai spus și la alții
Nu-ți cer iubire pătimașă
Jurată noaptea cu lacrimi stivite pe cămașă
Nu vreau un pat pătat de margarete sau esență grea de brad
Dar care mai incă poartă mirosul unui alt bărbat
Eu vreau să imi spui , ce altora nu ai spus nicicând
Mai vreau in gând si-n suflet sa-mpletești
Din vorbe și-amăgiri și din greșeli
Șirul iubirilor ce poate nu pier
Să-mi scrii în suflet
Iubirea ta la care încă sper.
Dor
Oh nu-mi lua vederea ,
Că în zadar suspin și plâng
Încerc să-ți uit privirea
Și vreau în brațe să te strâng .
Să te strâng așa de tare ,
Să nu te lași să pleci
Și să nu dai uitare
Să nu mă lași pe veci .
Devin cuprinsă de rugină
Cu tot cu a mea tărie,
Și acum ești lumină
Întâlnindu-mă-n câmpie .
Atâtea inimi sparte ,
Râzi că un băiețandru
Te văd tot mai departe
Dar la fel de tandru .
Tu îi dai vieții contur
Și cred c-așa-i mai bine ,
Te rog doar să te uiți în jur
Ca să mă vezi pe mine.
S-a cam făcut răcoare
Și te-am visat murind
Lacrimile-s ape curgătoare ,
Văzându-mă trăind .
Tot mă gândesc la tine ,
Eu știu că n-a trecut
Și vreau să se termine
Ceva ce nu am vrut .
Iar într-o zi de toamnă
Curând în viitor
Sufletul o să adoarmă,
Și nu-mi va fi ușor .
Uită-te la visele noastre ,
Știu multe sunt cam rele
Plimbându-ne pe mările albastre
Privind cerul cu multe stele .
Odată te-am văzut
Distrus și plin de sânge ,
Dar te iubesc la infinit
Și inima îmi plânge .
Mirosul tău
Parfumul tău a rămas pe haina mea ,
Cu momente ce ne veselea .
Dar a rămas doar o amintire,
Și simțeam o împlinire.
Dar aceasta împlinire a dispărut ,
Și a rămas doar în trecut .
Îți miroseam mereu parfumul ,
Iar acum mă apucă plânsul.
Poate nam fost ce îți doreai,
Dar nici nu plecai .
Langa mine 3 luni ai stat ,
Și pe acestea le-ai lăsat .
Mirosul tau poarta amintiri ,
Și cu acele priviri .
Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,
Și așa poate nici nu te mai iubeam .
Alte poezii ale autorului
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Ruga nopții
Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc
Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Ruga nopții
Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc
Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci