Încercarea are moarte

De pe geamul aburit

Pot vedea nelămurit 

Cum ploaia își face prezența,

Iar tu îmi furi existența.

O îmbrățișare lunguiață, 

Mă întorci să te văd la față, 

Și să realizez că aici

Suntem două, nu amici. 

Afară-i frig și se-nnorează,

Brațele tale mă păstrează 

Lângă tine și c-un pupic, 

Deja nu mai gândesc logic. 

În camera asta să lăsăm 

Iubirea pe care ne-o purtăm, 

Să se știe că eu mereu 

Te-am slăvit precum un zeu. 

Și-n această cameră comodă, 

Ai găsit tu cumva o metodă

Din care am reieșit uimită 

Căci dragostea ți-a fost simțită.

Amoroasa mea cu chip strălucitor,

Dă-mi un răgaz

Căci de tine îmi e dor

Și-aș vrea lin

Ceva necunoscut să-ți arăt,

Așa că ia-mi numele

În strigăt.

Nu știi tu cât zăbovesc, 

În viitor să nu privesc

Mi-e frică de ce are să fie,

Doar cu tine mi-ar fi bine.

Și, of, cât mă mai apasă 

Gândul că nu om avea o casă,

Eu nu vreau să mă știu fără tine 

Poate sunt orbită de iubire. 

Oriunde mergi tu, vreau să vin

Să fiu acolo de mână să te țin, 

Apusul să-l privim cuminți 

Iar tu dragoste să-mi prezinți. 

Inima mea te vrea mereu 

Nu contează că va fi greu, 

Atâta timp cât suntem împreună 

Vom face ca totul să iasă strună.

Fiindcă te iubesc la infinit,

Ochii tăi ce m-au amețit 

Mi-au arătat căldură și frumusețe

De-o altă naturalețe. 

Ființă necuviincioasă, 

Care cu greu 

Se arată,

Se-nfioară și se teme

Îmi spui frumos

Dacă ai probleme? 

Cu drag te ajut,

Un sfat și poate..

Un sărut.

Doar să te faci observată 

Să te privesc,

Nu cu ochii-n ceață. 

Fiindcă tu, frumoasă 

Ai o strălucire 

Ce-n suflet mă apasă,

Vreau să te iubesc

Cum se cuvine,

Cu tine să reușesc. 

Simte că te admir,

Că te apreciez.

Spune-mi că te inspir, 

Și simte odată

Cum eu

Pe viață

De a ta dragoste 

Nu scap, 

Ești o pacoste

Ce-mi pune capac. 

Să m-adâncesc în tine,

Fiindcă așa știu 

Să-mi fac eu bine,

Vreau să reușesc 

În viață 

Să iubesc 

Fără răsplată. 

Complicat mai este,

Dar ce să fac?

Asta te deosebește 

Și mă îngână 

Puțin, puțin 

La a mea mână 

Să mă chinui. 

Am scris despre tine pe ziduri tăcute,

Pe geamuri aburite de gând,

Dar literele s-au șters în furtună,

Și vântul le-a dus rând pe rând.

Ți-aș fi spus că mai doare uneori,

Că-n ceasuri străine te caut,

Dar mâna mi-a tremurat pe hârtie,

Și dorul a rămas netrucat.

Am rupt scrisoarea și-am râs într-o parte,

Cuvintele nu știu să plece,

Căci n-ai cui spune ce-a fost o minciună,

Și n-ai cui ierta ce nu trece.

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

Mă uit în gol, acolo unde tu

Erai un far, un cer, un început.

Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu

Mai știu să cred că drumul e știut.

Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,

Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.

E tot mai frig în casa asta a vieții mele,

De parcă soarta-mi râde, clandestine.

Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,

Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.

Și-n pieptul meu e o durere sfântă,

O rană ce din mine-a înflorat.

De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,

Că pasul meu pe margine-i străin,

Că fără tine viața nu mai suflă,

Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.

Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.

Rămâne doar tăcerea să mă țină.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

Timpul repede-a zburat

Pe tine nu te-am uitat,

De durere n-am scapat,

Visele le-am spulberat

Dar nimic nu am uitat

Din ce tu mi-ai provocat:

O iubire la patrat,

O tristete ai lasat.

Pe suflet tu mi-ai pictat

Doar sperante,e pacat!