Fractalii

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

 

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Fractalii

Data postării: 30 decembrie 2018

Vizualizări: 1597

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Iubirea de oameni

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

 

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

 

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

 

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

 

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

 

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

Mai mult...

Povara unui anonim

Ieri te-am citit pe tine,azi l-am citit pe Blaga..

Cum e sa ai aripi uriașe,CTP?

Și eu iubesc cuvântul,dar aripile mele sunt mici..

Și tristețea mă inunda...

Uneori,poate,poezia mă apropie de astre.

As putea să trăiesc liniștită în anonimatul meu-reusesc uneori,

Dar acum,când noaptea se lasă,pacea mea se cufundă,

Vreau sa pot zbura și eu spre înalt,

Nu vreau lauri,doar puterea de a face din cuvânt diamant.

Și eu iubesc cuvintele simple,

,,Umbra lumii îmi trece peste inimă.",

Am obosit,aripile mele sunt prea mici,

Dar acum scriu cu sufletul,

Poate el le va da putina putere..

Te rog,destinule,lasă-mă să strălucesc o clipa

Iubesc cuvântul,beau din pocalul pasiunii cu sete.

Te rog,destinule,o singura dată dă-mi aripi uriașe,

Apropie-ma de idolii mei.

Nu-ți cer frumusețe,bogăție,putere,

O clipă de strălucire,aceasta mi-e singura vrere..

 

 

Mai mult...

Aidoma Ţie, Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

 

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

 

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

 

Mai mult...

Epigrame I

 

Deoarece și Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, am decis să postez unele dintre cele pe care le-am scris in mai multe calupuri: Epigrame I, II, III șamd

 

Competiție sportivă la guvern

 

S-a înscris mai tot guvernul,

Dintre ei, mulți se disting,

Într-un sport ce-și are genul,

Între judo și curling.

 

 

Geamgiul ocupat

 

Un geamgiu de primă clasă,

De fapt cel mai bun din breaslă,

Mi-a promis că-mi vine acasă,

Doar când are o fereastră.

 

Amicei mele

 

Amica mea-i cofetăreasă,

Şi lângă ea sunt deprimat,

Când ieșim ziua din casă,

Îmi cere să fiu... Diplomat.

 

La omul sărac nici boii nu trag

 

Amicul meu sărac de piere,

A creat senzație,

Căci alergând după avere,

Are acum... lux-ație.

 

Divorț

 

S-au despărțit fără de milă,

Dup-o relație instabilă,

Căci figurau în catalog,

Ea oloagă... el olog.

 

 

Boală

 

Amicul meu economist,

A intrat subit in boale,

Căci la controlul de la fisc,

I-au găsit... fracturi fiscale.

 

Cadou

 

Mi-a dat un spaniol vedetă,

O pălărie șmecherească,

Dar era scris pe etichetă,

Că originea-i... e Bască.

 

Soția mea

 

Coca, e a mea regină,

De oboseală cade frântă,

Cred că numele-i de vină,

Fiindcă zilnic... se frământă.

 

Metamorfoză

 

Doi elefanți din preistoric,

Fiind în starea lor de rut,

S-au certat prea euforic,

Iar cel mai slab a zis: Ma-mut!

 

Cearta

 

Vecinul meu tâmplar vestit,

S-a certat cu-a mea mătușă,

Şi-a doua zi m-am pomenit,

C-un scaun... făcut la ușă.

Mai mult...

Certuri autumnale

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

Mai mult...

De ce?

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

 

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Trezirea din vis

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

Mai mult...

Diezi

nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare

doctore

și mi se îngustează cu fiecare zi cerul

cad parcă tot mai des stelele noaptea

n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie

au dispărut caii sălbatici

mistreții

se întâmplă ceva cu scatii

de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele

cum coboară greoi din văgăuni urșii

și lupii

cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii

iar eu

doctore

nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt

nici nu știu dacă mai vreau

mai am o grămadă de lucruri de făcut

dă-mi

mai degrabă

o pastilă de uitare

de liniște

prescrie-mi ceva pentru depresie

lipsă de aer

frică de moarte

sau fă-mi o injecție letală

cu deagoste

am atâta otravă în mine

încât mă pot omorî

și singur...

Mai mult...

Fetiţa şi jucăriile ei ciudate

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

Mai mult...

Riscuri

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

Mai mult...

Să dai afară din casă un câine

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

Mai mult...

Regrete târzii

acum e prea târziu să mă ascund

 

după metafore

 

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

Mai mult...