Asimetrii
ecoul trecerii timpului
ricoșează asimetric din oameni în lucruri
și invers
în funcție de distanță
nimeni nu scapă
e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase
în plex
sau ca un pas apăsat peste inimă
în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat
dintr-o piatră
câte un răget de cerb încolțit
într-o lume cu reacții în lanț
și ecouri
contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme
și repaus
n-ai nicio șansă
.
numai acel impuls mesianic
imprimat la naștere
ne mai ține în viață
după aceea ricoșăm haotic
dintr-un ecou în altul
la început
apoi din ce în ce mai slab
goliți de sunete
fără nicio explicație…
.
filozoful o să spună agnostic
că ecoul se sustrage cunoașterii noastre
ca Dumnezeu
științific pare o aberație
ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu
și ecoul să se spargă în ceruri
.
Big Ben-ul bate în Turnul Londrei
ora exactă
când timpul ajunge la fix
ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot
asimetric
la o secundă distanță
în alt timp…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 6 mai 2019
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1845
Poezii din aceiaşi categorie
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Rostul meu
Frunzele cad și mor
În vreme ce eu mă înec în dor
De timpul în care era mai ușor
Și timpul nu era așa trecător
Când eram mai, fericit
Când aveam un zâmbet pe buze
Când nu toate zilele erau așa ursuze
Când nu toate gândurile vroiau să mă acuze
Când nopțile le puteam dormii
Când norocos mă puteam numii
Când nu mă simțeam așa, rătăcit
Și acum, aici am sfârșit, în gândul asta nenorocit
Mă întreb ce înseamnă să fii un scriitor
Trebuie oare, să fii un slujitor, cititorilor?
Oare trebuie să le spui ceva jignitor?
Ca să fii luat drept gânditor?
Ce trebuie să scrii?
Ca să te citească lu-mea?
Cum reușea Eminescu de uimea?
Cum reușea Macedon-ski să arate a timpului trece-rii?
Majoritatea îmi spun că scriu frumos
Și dacă aș încerca mai tare, aș putea să fiu faimos
Dar persoana care conta, s-a opus și mi-a spus
Nu te amabala, mai coboarăți ținta, mai ai mult efort de depus
Cine sunt eu, întrebarea mi-o pun mereu
Mereu dar mai ales când dau de greu
Mă lupt cu un zmeu, cum aș putea să bat eu un semi-zeu?
Pe traseu, m-am pierdut și acum, tristețea e al meu puseu
Și acum, stau la apus
Gândindu-mă la ce s-a tot spus
Întrebându-mă dacă mai are vreun rost
Sau dacă înca mai trăiesc, doar așa, de prost.
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
cad
cad în gol și mă prinde o pânză de păianjen
dacă a legănat atâția elefanți, nu mă poate legăna și pe mine?
mi-ar prinde bine puțină odihnă și să-mi simt inima mai ușoară
dar pânza a legănat elefanți, nu oameni cu inima grea
și se rupe.
Le simt...
Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate
Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate
Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt
O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta
De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea
Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea
Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta
Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata
O minciuna simpla in suflet insamantata
Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt
Dar totul s-a risipit in van si de fapt
Nimic nu sunt...doar praf si ramasite
Acoperamant pentru acest pamant
O carcasa pustiita de traire si iubire
Un suflet ce zboara o data cu adierea
Vantul ce te poarta peste varfurile inalte
Ploaia ce te curata de ganduri macinate
Soarele ce iti usuca si ultimul pacat
Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat
Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te
Se merita? asta e de fapt ce te implineste
Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?
Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?
Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul?
Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie
Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie
Nu doar o umbra pe pamantul asta
Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput
Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea
Le simt pe toate cum asteapta
Gandurile incet , incet mocnesc
Si vor sa iasa la suprafata
Insa rabdarea mea nu le lasa
Porneste si priveste mai departe
Aprinde sufletul nu-l adormi
Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus
Catre abisul nemarginit care e mai presus
Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Rostul meu
Frunzele cad și mor
În vreme ce eu mă înec în dor
De timpul în care era mai ușor
Și timpul nu era așa trecător
Când eram mai, fericit
Când aveam un zâmbet pe buze
Când nu toate zilele erau așa ursuze
Când nu toate gândurile vroiau să mă acuze
Când nopțile le puteam dormii
Când norocos mă puteam numii
Când nu mă simțeam așa, rătăcit
Și acum, aici am sfârșit, în gândul asta nenorocit
Mă întreb ce înseamnă să fii un scriitor
Trebuie oare, să fii un slujitor, cititorilor?
Oare trebuie să le spui ceva jignitor?
Ca să fii luat drept gânditor?
Ce trebuie să scrii?
Ca să te citească lu-mea?
Cum reușea Eminescu de uimea?
Cum reușea Macedon-ski să arate a timpului trece-rii?
Majoritatea îmi spun că scriu frumos
Și dacă aș încerca mai tare, aș putea să fiu faimos
Dar persoana care conta, s-a opus și mi-a spus
Nu te amabala, mai coboarăți ținta, mai ai mult efort de depus
Cine sunt eu, întrebarea mi-o pun mereu
Mereu dar mai ales când dau de greu
Mă lupt cu un zmeu, cum aș putea să bat eu un semi-zeu?
Pe traseu, m-am pierdut și acum, tristețea e al meu puseu
Și acum, stau la apus
Gândindu-mă la ce s-a tot spus
Întrebându-mă dacă mai are vreun rost
Sau dacă înca mai trăiesc, doar așa, de prost.
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
cad
cad în gol și mă prinde o pânză de păianjen
dacă a legănat atâția elefanți, nu mă poate legăna și pe mine?
mi-ar prinde bine puțină odihnă și să-mi simt inima mai ușoară
dar pânza a legănat elefanți, nu oameni cu inima grea
și se rupe.
Le simt...
Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate
Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate
Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt
O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta
De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea
Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea
Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta
Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata
O minciuna simpla in suflet insamantata
Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt
Dar totul s-a risipit in van si de fapt
Nimic nu sunt...doar praf si ramasite
Acoperamant pentru acest pamant
O carcasa pustiita de traire si iubire
Un suflet ce zboara o data cu adierea
Vantul ce te poarta peste varfurile inalte
Ploaia ce te curata de ganduri macinate
Soarele ce iti usuca si ultimul pacat
Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat
Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te
Se merita? asta e de fapt ce te implineste
Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?
Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?
Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul?
Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie
Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie
Nu doar o umbra pe pamantul asta
Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput
Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea
Le simt pe toate cum asteapta
Gandurile incet , incet mocnesc
Si vor sa iasa la suprafata
Insa rabdarea mea nu le lasa
Porneste si priveste mai departe
Aprinde sufletul nu-l adormi
Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus
Catre abisul nemarginit care e mai presus
Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut
Alte poezii ale autorului
Cu orice preț
Sărutul tău mi s-a înfipt în creier
ca un cui ruginit
simt deja bacteria Clostridium tetani
agățată de un neuron
infectându-l
aroma de fruct exotic a gurii tale
încă mă urmărește
doctorul mi-a mai dat o lună de trăit
nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier
cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza
altcineva ștergerea memoriei
însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă
vreau să-l păstrez...
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Cu orice preț
Sărutul tău mi s-a înfipt în creier
ca un cui ruginit
simt deja bacteria Clostridium tetani
agățată de un neuron
infectându-l
aroma de fruct exotic a gurii tale
încă mă urmărește
doctorul mi-a mai dat o lună de trăit
nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier
cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza
altcineva ștergerea memoriei
însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă
vreau să-l păstrez...
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…