Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 11 iulie 2019
Vizualizări: 1272
Poezii din aceiaşi categorie
stihuri diamantine //10
șoarece
flămând prădător
trecând de la o lume la alta
fură aripile vulpii zburătoare-
mâncând anafura simbolizează răul
misterios orfic
liliacul
transfigurare 1/7
muțenia-
unei foi albe de hârtie,
poate trezi din adâncuri
lumini nebănuite
de iubire.
muțenia
unei foi imaculate
inspăimântă
stăpânul.
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Inchid ochii, simt, miros, aud
Vad cu ochii inchisi
Ce-mi mangaie auzul
Iarba deasa ce ma gadila
Mirosul de pamant umezit
Imi umple sufletul subrezit
Privesc albastru cerului
Urmaresc dansul vantului
Astept norul ca sa treaca
Soarele loc sa-si faca
Ce semne lasa pe cer
Randunele multe sper
Se vor duce tot pe rand
Catre-o tara pe pamant
Uite...te vad...nu te ascunde
Caprioara nu-mi raspunde
Insa si ea m-a zarit
Prin iarba cum şed tolanita
Sigur ea este confuza
Nu-ntelege de ce stau
Si ating pamantul, iarba
Si miros si frunza..creanga?
Vreau sa stii padure draga
Ca nu-s om...ci sunt pamant
Cand piciorul se aseaza
Dezgolit pe glia-mi draga
Simt ca am gasit odihna
Liniste si pace-n tihna
Rogu-te la cel de sus
Sa ma lase pan l-apus
Sa simt...miros..s-a aud
Freamatul copacilor
Trilurile pasarilor
Zgomotul izvoarelor
Si munca albinelor
Lasa-mi timp atata sper
Sa ma bucur nestingher
Prin codrii plini de mister
Ce ma-nvaluie-n tristete
Ca nu pot si eu sa fiu
De-a lor si-a pamantului
Stridențe
deschizi televizorul dimineața ca un robot
să afli ce se mai întâmplă în lume
cum va fi vremea
timpul probabil
câți s-au mai omorât din dragoste
sau gelozie
câți au mai murit în accidente de circulație
ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc
nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii
direcția de deplasare a Terrei
alinierea planetelor după Pământ
nici vorbă
e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri
încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului
pesemne că nici nu vrei
cine ar strica o oră sublimă de somn
pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață
e ca interesul câinelui lui Pavlov la sunetul clopoțelului
un reflex condiționat
sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD
breking news
ceva asemenea țipătelor insolente ale unor bufnițe noaptea
care te face să salivezi
să-ți iei porția de spaimă și anxietate
pentru tot restul zilei
avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei
reluate cu obstinație
asaltul de kitch și prost gust
la scară industrială
pe netrezite
sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului
la o sută de ani de la Marea Unire
neterminată...
In așteptarea morții
...664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.
Și doar o secera și un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Și aștept, aștept la infinit...
Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,
Ce luptau din neștiință poate și prostie
Pentru o lume fara regi și dumnezei,
Aștept... fie să stau și-o veșnicie...
Alte poezii ale autorului
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Dura lex
astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine
am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere
care
de fapt
sunt oameni
dar aici funcţionează regula de trei simple
în care un om se înmulţeşte cu o sută
apoi se împarte la treisprezece
iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om
la ceva
îi dai mai întâi valoare de număr
păstrând regula virgulei
pentru că toate numerele încep de la zero
iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă
îmi explică aprodul
zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,
înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece
în timp ce treisprezece virgulă zero
rămâne tot treisprezece
o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele
depinde şi cine pune virgula, zic
fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct
care poate deveni virgulă, râde aprodul
dar asta ţine de alinierea planetelor
de felul în care mişti d-ta lucrurile
întâmpinările
nu e destul să vrei,
trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece
în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,
iar zece numărul variabilelor
a celor care te îndrumă pe calea virgulei
aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,
nu-i prea mult pentru o amendă? întreb
nu
amendă sau crimă e totuna
dosarele astea se mai încurcă
se mai amestecă
până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi
bea Grigore aghiasmă
şi atunci ce-i de făcut?
simplu
să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri
în care primele trei se înmulţesc cu o sută
iar următoarele zece
se împart la treisprezece şi-o virgulă…
Incantații
am știut că nu exiști cu adevărat
mi-am ascultat inima
care a mai bătut și-n alte piepturi
în alte vieți
și nu te-ntâlnise
nu auzise despre tine
asemenea zvonuri circulă printre inimi
dar eu n-am încetat să te caut
Poezie
femeie de moravuri ușoare
metresă
te-aș compara cu Diane Poitiers
însă nu pot
te apropii mai degrabă de flușturatica
Marguerite Gautier
o damă cu camelii otrăvite
accesibilă tuturor
degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal
potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos
ești chiar tu
Poezie…
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.