Mărturisire de plagiat
Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.
Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.
Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?
Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.
Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.
Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu
Craciunas,gânduri
Data postării: 9 iunie
Comentarii: 1
Vizualizări: 243
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
La jumătatea vieții
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,
Te va trãda a pãrului albeaţã.
Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,
Ai cheltuit aproape jumãtate.
Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,
Fapta cea bunã, cea de fariseu,
Vor fi, odatã, toate judecate!
Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai
Discernãmânt sau spirit de-observare.
Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,
Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,
Va fi catalogatã, ca atare!
Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,
Tu porţi cu tine-o mare datorie.
Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!
Anii se duc în zbor şi nu mai vin,
Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:
Trãieşte, dar, ca om de omenie!...
Scrisă la 28.09.2021.
Твой ангел
Твой ангел
Пусть ангел тебя хранит
Даже тогда, когда
ты далеко от дома,
Когда нет ни брата ни сестры,
И,ты только со своей тенью
Один.
Пусть ангел услышит тебя
и приподнимет тебе руку,
И поможет тебе,и тогда
Ты будешь гордым,
Даже очень.
Взглянет на тебя,и скажет тебе:
Что ты не один на этой земле.
Замурка Алина 9-класс, Теоретический Лицей Варница.
Tablou de vară în tempera
ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit
nu știm ce ne mai așteaptă și mâine
azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz
puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară
în munți
în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii
toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori
fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ
într-o revărsare tăcută de durere și sânge
tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe
perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri
și cădeau peste tine
se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni uriași
care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere
dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe
cu tocurile înalte
în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi
erai udă din cap în picioare când ai intrat
acum nu mai poți da înapoi
vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele
să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri
dacă vom găsi
dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă
poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi
și câte două tichii cu motocei galbeni în cap
iar dacă se va stinge lumina
ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet
mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima
iubito
chiar dacă nu va fi
cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul în fața Serenei Williams
nimeni
sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță
și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot cerul deasupra
mă iubește
nu mă iubește
la fel te intrebi și acum
tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri
cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții
afară
nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în zori…
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Preludiul alienării
Mă trezesc privind adesea
În gol.
E gol tot orașul.
Și m-am plictisit
Să ma trezesc.
Cărțile îmi stau maldăre
Privindu-mă.
Viața lor e singurul lucru viu.
Și m-apasă.
Claxoane și roți fugind prin ploaie
Sunt tot ce auzi când ești gol
Și tu și întreaga existență.
Atunci mă trezesc
Din amintiri, culcându-mă la 3.
Oja neagră,
Demoralizarea și liniștea din mine
Mă apasă.
O carte groasă citită pe jumătate
Încă mă așteaptă.
Doar ea, firește.
Cum îi poți spune unui copil?
Că totu-i gol?
Și strada și viața ta.
Iar copilul nu-i decât reflexia din oglindă
Ce dispare în noapte.
Și mă trezesc la realitate.
Privesc în gol
Tot ce e relevant.
Și apoi doar aștept să se facă 3
Să dorm.
steag alb
am așezat lumânările pe pervaz, lângă flori
(lalele cumpărate de la domnul cu mustață
din piață)
și aș folosi bricheta de ocazii
cu ștrasuri aurii prinse cu superglue
să ardă
aprinse, arată ca un peisaj morbid
și blând, cald, o flacără
care să-mi ardă perdeaua cu flori
și buline verzi
să sune vecinii la pompieri
să primesc puțin ajutor
Alte poezii ale autorului
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița
15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. [3]
Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. [6]
Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. [7]
Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.
[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.
[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat pentru a învăța; este un pământ bine pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.
[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.
* Emile o iubește pe Sophie; dar care sunt primele farmece care l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...
[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.
[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las în seama sufletului tău.
[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.
[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic pentru a și-o însuși.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Un fluture alb
Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.
E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.
Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.
Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.
Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.
Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Silvia Mihalachi