Castele de nisip
urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 iulie 2019
Vizualizări: 1736
Poezii din aceiaşi categorie
Joc/1
piese geometrice
dintr-un puzzle tangram
reconfigurează perspectiva.
%
triunghiuri echilaterale
rotite- n
sensul invers al acelor
de ceasornic ,
asemenea ceții,
dezorientează trecerea.
Regret
Am altoit un gand cu-o ruga,
N-am dormit de-o vreme buna,
Plumbu-n aripi am purtat,
Pan' la cer e cale lunga,
Cand ai fost un veac uitat.
Visele pe-asfalt in creta,
Aspiratii in amorf, sceneta,
Acida ploaie a scaldat,
Inima-mi analfabeta
Imi arde creierul inflacarat.
Am gustat din orizont,
In chin am devenit cu simțul bont,
Gustul bunului de mult uitat,
Numai Lui voi fa' decont,
Dezamagire, habitat.
De-o ramura de dragoste m-anin,
Sarutul tau, prea pur venin,
Imi face iar ochii lumină,
Privirea readusa la senin,
In vizoarele mele, stea divina.
Vorbe, stări neascultate,
Cord împrejurat, cetate,
Nu mai vreau, nu mai suport,
Dureri in coaste, imperecheate,
Vis, al supravietuirii port.
Vorba, ascuțit pumnal,
Lama lunga, tăiș bilateral,
Ego, apa larga a frustrarii,
Condamnat dar fara fapt penal,
Vasal idiot, dat iar uitării.
Spre viitor
Închid ochii și-mi ascult un gând
Ca inima-mi să nu mai suspine,
Și să nu mai văd lacrimile curgând
Iar durerea-n suflet să se termine.
Privesc în jur cu multă îngrijorare
Și-n același timp cu mare credință,
Lăsând spațiu pentru ameliorare
Nutrind prosperitate în conștiință.
Să răspândesc în câmpul omeniei
Dorințe, sentimente, îndepliniri
Și să culeg prin roadele prieteniei
Căi și metode clare de noi înzdrăveniri.
Destin
Nu pot să nu recunosc împăcată,
Că viața-i un afluent al Destinului,
Și nimic în lume nu aduce vreodată
Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.
Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers
Pot să coloreze în noanțele hazardului
Destinul hărăzit de Univers
Și viața să urmeze calea curentului.
Atunci când admiri natura sub un cer senin
Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,
Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,
Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Când alții dorm
îmi iau viața la braț
fără prea multă tragere de inimă
mi-aș fi dorit în noaptea aceasta dintre ani să fiu singur
doar eu și sufletul meu
să ne putem plânge în voie pe umăr
undeva în afara instanțelor de apel ale timpului
aproape imposibil
cunoscând toate ifosele și pretențiile vieții
veșnic nemulțumită
de aceea îmi calc pe inimă și o accept
ca pe o fatalitate
cineva ar putea crede că ne iubim
văzându-ne braț la braț în mijlocul nopții
eu sobru
cu ochelari și cercel în ureche
ea îmbrăcată frivol
ca o femeie de moravuri ușoare
dar nu-i așa
între noi nu există dragoste
relația noastră se bazează pe interes
precum cea dintre doi frați siamezi
da
ne plimbăm și-n seara aceasta pe lângă quasari și stelele fără soț
ireductibilili
Doamne
ce sentiment înălțător îți dă această pasăre împăiată a liniștii…
Joc/1
piese geometrice
dintr-un puzzle tangram
reconfigurează perspectiva.
%
triunghiuri echilaterale
rotite- n
sensul invers al acelor
de ceasornic ,
asemenea ceții,
dezorientează trecerea.
Regret
Am altoit un gand cu-o ruga,
N-am dormit de-o vreme buna,
Plumbu-n aripi am purtat,
Pan' la cer e cale lunga,
Cand ai fost un veac uitat.
Visele pe-asfalt in creta,
Aspiratii in amorf, sceneta,
Acida ploaie a scaldat,
Inima-mi analfabeta
Imi arde creierul inflacarat.
Am gustat din orizont,
In chin am devenit cu simțul bont,
Gustul bunului de mult uitat,
Numai Lui voi fa' decont,
Dezamagire, habitat.
De-o ramura de dragoste m-anin,
Sarutul tau, prea pur venin,
Imi face iar ochii lumină,
Privirea readusa la senin,
In vizoarele mele, stea divina.
Vorbe, stări neascultate,
Cord împrejurat, cetate,
Nu mai vreau, nu mai suport,
Dureri in coaste, imperecheate,
Vis, al supravietuirii port.
Vorba, ascuțit pumnal,
Lama lunga, tăiș bilateral,
Ego, apa larga a frustrarii,
Condamnat dar fara fapt penal,
Vasal idiot, dat iar uitării.
Spre viitor
Închid ochii și-mi ascult un gând
Ca inima-mi să nu mai suspine,
Și să nu mai văd lacrimile curgând
Iar durerea-n suflet să se termine.
Privesc în jur cu multă îngrijorare
Și-n același timp cu mare credință,
Lăsând spațiu pentru ameliorare
Nutrind prosperitate în conștiință.
Să răspândesc în câmpul omeniei
Dorințe, sentimente, îndepliniri
Și să culeg prin roadele prieteniei
Căi și metode clare de noi înzdrăveniri.
Destin
Nu pot să nu recunosc împăcată,
Că viața-i un afluent al Destinului,
Și nimic în lume nu aduce vreodată
Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.
Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers
Pot să coloreze în noanțele hazardului
Destinul hărăzit de Univers
Și viața să urmeze calea curentului.
Atunci când admiri natura sub un cer senin
Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,
Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,
Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Când alții dorm
îmi iau viața la braț
fără prea multă tragere de inimă
mi-aș fi dorit în noaptea aceasta dintre ani să fiu singur
doar eu și sufletul meu
să ne putem plânge în voie pe umăr
undeva în afara instanțelor de apel ale timpului
aproape imposibil
cunoscând toate ifosele și pretențiile vieții
veșnic nemulțumită
de aceea îmi calc pe inimă și o accept
ca pe o fatalitate
cineva ar putea crede că ne iubim
văzându-ne braț la braț în mijlocul nopții
eu sobru
cu ochelari și cercel în ureche
ea îmbrăcată frivol
ca o femeie de moravuri ușoare
dar nu-i așa
între noi nu există dragoste
relația noastră se bazează pe interes
precum cea dintre doi frați siamezi
da
ne plimbăm și-n seara aceasta pe lângă quasari și stelele fără soț
ireductibilili
Doamne
ce sentiment înălțător îți dă această pasăre împăiată a liniștii…
Alte poezii ale autorului
Serenitate
Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților
adormiți
puțini au privilegiul să verse o lacrimă
pe-o bucată de fildeș
într-un cimitir al elefanților singuri
din care lipsesc crucile de piatră
florile vii
dragostea omului
înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp
neîngropate
de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților
umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului
aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator
.
elefanții își plâng și ei morții ca și noi
oamenii
îi poartă cu dânșii zile întregi
pe cei bolnavi și bătrâni
îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie
aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă
când vântul lovește fără milă în inima pietrei
se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe
și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași
.
Sst!
Entropie
există zile în viața mea când mă cutremur
pe o scară Richter de la unu la zece
(cel mai adesea spre opt!)
atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine
și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții
printre mormane de moloz și cadavre
desprinse din gânduri
cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle
n-a văzut nimic
nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea
pe care o simt ca un obiect fizic
înțepenită între oasele craniului
separată de trup
oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic
parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele
cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort
trebuie acoperite
uitasem
deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității
în care apăream mort
și mă cutremur
nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap
dar acopăr oglinda
ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns
să rup fila aceasta din Cartea Destinului
ca Polichinelle
mintea mea e plină de contradicții
nu-și asumă niciodată nimic
nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive
pe contrareacțiile ei
conștiința morală îmi apare ca un simplu proces entropic
de dezordine și de destructurare a minții
în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici
un efect secundar al creșterii entropiei
sfârșitul...
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Aluzii
mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice
în luna lui Marte
și depăn cu ochii firul pașilor tăi
te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă
a magnoliei galbene
între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic
în singurătatea clipei
la geamul tău zăpada încă strălucește feeric
nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi
mușcata sângerează și acum acolo
în glastră
ca un apostrof răstignit
pe crucea speranței
am înțeles
și voi face calea întoarsă
dar voi reveni cât de curând
ascuns într-un mugure …
Dezintegrări
e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva
un fel de cămașă a lui Nessus
în care ard în cele mai groaznicele chinuri
zadarnic încerci să dai înapoi timpul
otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure
îmi sfârtecă sufletul
n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd
de tălpile mele s-a prins întunericul morții
nu mai e nicio cale de întoarcere
cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar
departe de lumea aceasta a lucrurilor mici
și ard în liniște...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Serenitate
Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților
adormiți
puțini au privilegiul să verse o lacrimă
pe-o bucată de fildeș
într-un cimitir al elefanților singuri
din care lipsesc crucile de piatră
florile vii
dragostea omului
înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp
neîngropate
de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților
umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului
aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator
.
elefanții își plâng și ei morții ca și noi
oamenii
îi poartă cu dânșii zile întregi
pe cei bolnavi și bătrâni
îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie
aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă
când vântul lovește fără milă în inima pietrei
se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe
și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași
.
Sst!
Entropie
există zile în viața mea când mă cutremur
pe o scară Richter de la unu la zece
(cel mai adesea spre opt!)
atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine
și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții
printre mormane de moloz și cadavre
desprinse din gânduri
cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle
n-a văzut nimic
nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea
pe care o simt ca un obiect fizic
înțepenită între oasele craniului
separată de trup
oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic
parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele
cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort
trebuie acoperite
uitasem
deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității
în care apăream mort
și mă cutremur
nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap
dar acopăr oglinda
ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns
să rup fila aceasta din Cartea Destinului
ca Polichinelle
mintea mea e plină de contradicții
nu-și asumă niciodată nimic
nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive
pe contrareacțiile ei
conștiința morală îmi apare ca un simplu proces entropic
de dezordine și de destructurare a minții
în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici
un efect secundar al creșterii entropiei
sfârșitul...
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Aluzii
mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice
în luna lui Marte
și depăn cu ochii firul pașilor tăi
te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă
a magnoliei galbene
între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic
în singurătatea clipei
la geamul tău zăpada încă strălucește feeric
nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi
mușcata sângerează și acum acolo
în glastră
ca un apostrof răstignit
pe crucea speranței
am înțeles
și voi face calea întoarsă
dar voi reveni cât de curând
ascuns într-un mugure …
Dezintegrări
e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva
un fel de cămașă a lui Nessus
în care ard în cele mai groaznicele chinuri
zadarnic încerci să dai înapoi timpul
otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure
îmi sfârtecă sufletul
n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd
de tălpile mele s-a prins întunericul morții
nu mai e nicio cale de întoarcere
cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar
departe de lumea aceasta a lucrurilor mici
și ard în liniște...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru