Putreziciune

Unui creștin

De sărbătorile Pascale,

Servește-ntruna vin și bere,

Și apoi constată cu durere,

Că-i mort în seara de Înviere.

Colegelor de facultate

Am studiat organica voit,

Colegelor chiar le plăcea chimia,

Privind ades la ele năucit,

A început să-mi placă anatomia.

Întâlnirea de 20 ani a promoției

Mi-am revăzut frumoasele colege,

Dar și-au schimbat fizionomia,

Și am decis…se înțelege,

Să studiez din nou chimia.

Unui chimist

În breaslă vrea să dovedească,

Că-i alchimist de teapă,

Că atunci când bea Fetească,

El urinează apă.

Cărții mele ʺEpigrameʺ

Epigrame am scris sute,

Pe teme vrute și nevrute...

Despre carte a spus experta,

Că-i frumoasă doar coperta!

Colegului meu Cornel

De când frumoasa lui soție,

Îl înșela pe amicul meu Cornel,

Eu îl dezmierd fără să știe,

Și-i spun zâmbind, Coarne-l.

Cuplu

L-am luat ca soț să-mi fie,

C-avea multe dependințe,

După-un an de căsnicie,

Este plin de dependențe.

Punctele cardinale

Patru puncte cardinale,

Cu reperele normale,

Însă am rămas uimit,

Că Est-ul e mai răsărit!

Prietenul la nevoie se cunoaște

Acest proverb de mult folos,

La mine a lucrat pe dos,

Că acea vorbă... la nevoie,

A fost mereu doar: anevoie!

Metamorfoză

Am cunoscut-o la concert,

Avea o slabă cotă,

Apoi încet, încet, discret,

A devenit cocotă.

Subtilitate - la doctor

Fiind la el în cabinet,

Mi-a spus c-un ton discret:

-Pe fișă scrie foarte clar,

Matale ai un Nume-rar!

La doctor

Întreba-i pe asistentă,

La doctor cum e, și cât?

Ea îmi spuse foarte atentă,

Vindecare ai, și atât!

Unui astrolog

Cu telescopu înspre vecina,

Se holba în după-amiezi,

Dar îl surprinse concubina,

Și văzu, și stele verzi.

Indecizie

Alesese varianta,

Să-și înșele și amanta,

Regretându-și nebunia,

A-nșelat-o cu soția.

Unui rugbist

Când are munca separat,

Eșecului îi cade pradă,

Că atâția ani a învățat,

S-o facă la grămadă.

Un bărbat nu are nevoie doar de iubire
prea multă sau prea puțină dragoste îl poate ucide
dragostea trebuie să fie undeva la mijloc
în primul rând, are nevoie de un loc în care să se poată întoarce
de o femeie pentru a face dragoste
(La urma urmei, marea iubire de altădată înseamnă să faci dragoste!)
mai are nevoie de un cal pentru a merge la luptă cu toate morile de vânt ale dimineților
și dacă este posibil, dar nu neapărat obligatoriu, de  un loc de muncă
un cont bancar, fără limită de credit
loțiuni de bărbierit (after shave), pentru a scăpa de muștele agresive,
și nu în ultimul rând, de un pieptene
nu este deloc ușor să fii bărbat în zilele noastre
(întotdeauna a fost dificil!)
dar acum s-a ajuns la ultima limită
am devenit sclavii unor reflexe inconștiente

a unor obsesii

restrânse la bani și femei, pe scurt
un bărbat are întotdeauna nevoie și de puțină mângâiere
iar în final, ca tot omul, de un loc în spatele bisericii...

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

Ce să faci atunci când ești jos

Cum să taci când e tot zgomotos

Cum te ridici când e totul greu

Ce sacrifici pentru Dumnezeu

Cum să te regăsești în haos

Când nu te mai privești frumos

Când în jurul tău se-arată moartea

Când drumul destinului e soarta

Cum te-aduni singură și te pui pe picioare

Și nu mai consumi chemată de stări interioare

Cum să nu mai fii vulnerabilă la oricine

Cum să fii mereu stabilă la tot ce vine

Voi găsi răspunsul la toate întrebările

Voi privi răsăritul la toate apusurile

Voi reuși prin toate încercările

Voi găsi pacea prin toate certurile

Voi iubi așa cum știu eu

Voi gândi corect mereu

Și te voi găsi, Doamne

Te voi urmări și prin moarte

Curentul te trage,

Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.

Dar e in regula.

Poate nu vei face otita nici acum.

Daca inca ma auzi,

Chiar si la un nivel scazut,

Inseamna ca exist,

Si nu-s doar o voce in mintea ta

Posacă. Nu?

Tragi draperiile să nu vadă vecinii.

Că țipi în perne.

Te ascunzi.

Picături se scurg din chiuvetă

Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.

Azi nu ai speranțe prea mari

Și de aceea nu încerci.

Nu încerci nici să deschizi frigiderul

Pentru că sigur ai uitat ceva.

Ai haine peste tot in incapere,

Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.

Dar nu te obosesti sa le strangi

Ar fi intr-adevar in zadar.

Plantele iti cer apa,

Dar le privesti trista, stii

Ca nu le mai poti uda in seara asta.

Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri

Decat de obicei.

Te separi de oameni, de lucruri, de viata.

Curentul te trage,

Dar inspiri aer toxic

Si e tot ce conteaza.

Totul e in zadar dar bei apa,

Ea te mai retine.

Inca ma auzi,

Chiar de nu exist.

Inca decizi ca e mai bine asa,

Decat sa suporti singuratatea.

Refuzi.

Ce cred eu e ca ai murit demult,

Cand ai lasat fereastra deschisa

Si-ai uitat sa inchizi robinetul.

Poate ma insel, ca de fiecare data.

Dar atunci, de ce ma mai auzi?

Cand e clar ca ai otita.

Alunec, alunec pe luciu de gânduri,

Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta

Ce curge alene peste valuri și vânturi,

Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.

Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,

Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,

Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,

Aprinzând peste mine lumini rătăcite.

Zboară în stoluri puzderii de gânduri,

Iar fața-mi mimează uimită expresii,

Migrează înapoi ordonate în rânduri,

Iar cele străine se transformă-n obsesii.

Alunec, alunec misterios prin amurg,

E beznă în minte și acolo-i sorgintea,

Negre himere prin trup mi se scurg,

Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.

Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

“Every child is our child” – Motto of the United Nations Children’s Fund (UNICEF)

(text scris pe data de 24 octombrie 2010)

La 64 de ani, privesc mai mult înapoi decât înainte, fără regrete, cu bucuria amintirilor adunate pe cărarea vieţii, alături de tine, mândru de devenirea copiilor noştri. Astăzi am sufletul larg cât o lume şi scriu, cu plecăciune, pentru fiinţe ce-mi sunt necunoscute dar a căror soartă mi-a umbrit pentru vecie propria-mi fericire.

Pentru copiii cărora le-au fost interzise amintirile.
Pentru părinţii care nu vor şti niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor.

Sub semnul copilăriei aşteptăm cu nerăbdare adultul ce o să vină.
Nu iubesc moartea, dar cum să proslăveşti iubirea de viaţă dacă nu răscoleşti văzduhul, invocând, mereu, amurgul trăirii?
Zburdând printre stele, copile, tu eşti o fărâmă, cea mai preţioasă din nesfârşitul univers.
Eşti alături de mine, contopit cu mine, dar vai, nu pot să-ţi ating fiinţa şi, aştept împlinirea destinului ce conduce, fără remuşcări, fără conştiinţă, impasibil, printre jucăriile vieţii apropiind timpul morţii, spre devenirea cea de pe urmă.
- Cine sau ce voi deveni când timpul se pierde-n neant ?
- Nu ştiu.
- Vei şti tu cine ai fost înainte de a fi?
- Nu ştiu.
- Să privim oare cu bucurie viaţa şi să aşteptăm cu tristeţe moartea?
- Nu ştiu.
- Putem fi trişti clipă de clipă sub apăsarea durerii?
- Cu siguranţă.
- Cu bucurie aşteptăm clipa lipsită de speranţa răsăritului de mâine?
- Uneori.
Amestecăm, în amintiri, bucurii şi necazuri ce duc spre speranţa seninului amurg.
Copleşiţi de ani, sub bucuria neîncetatei deveniri, sperăm într-o viaţă cât mai lungă şi o suferinţă cât mai scurtă.
Aşa ar trebui să fie aici sau oriunde, acum sau oricând, pentru mine sau oricine dacă, vai, nu am fi prinşi fără scăpare în dansul imprevizibil al jucăriilor vieţii cu timpul morţii.
- Este destinul?
- Mi s-a spus că destinul ni-l dă El.
- Este hazardul?
- Anii m-au învăţat că hazardul stă în alegerile noastre din fiecare clipă.
- Este omul?
- Omul are inconştienţa de a ignora destinul, de a schimba hazardul. Omul aruncă cu nepăsare momente nefaste pe cărarea vieţii. Omul are neruşinarea să se ascundă după cuvinte.
Doamne de ce nu te dezintegrezi în nori de conştiinţe presărate în propria-ţi operă?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când nici o mare de sânge nu va stinge durerea părinţilor?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când fiinţe neîntinate se duc lângă tine?
De ce nu ne-ai lăsat doar două porunci, ocroteşte viaţa, respectă iubirea, şi, ne-am fi închinat Ţie o veşnicie.

Bibliografie neselectivă, interminabilă

. . .
9 octombrie 2010, Craiova, România, Andrei Goreci
Printre valuri de lacrimi şi flori s-a scurs greu cea mai neagră zi pentru prietenii şi familia lui Andrei, adolescentul, de 17 ani care a fost ucis joi în apropierea liceului "Tudor Arghezi" din Craiova
. . .
11 septembrie 2001, US, David Reed Gamboa Brandhorst, 3 year old
My heart goes out to you, may God bless, and I hope that everyone around the world remembers this beautiful face representing innocence and will motivate us all to achieve peace. Michael Anthony Montoya We never met but I often think of you with love.
Gary Miles
. . .
11 septembrie 2001, US, Asia S. Cottom ,11 year old, student, Backus Middle School (Washington)
Take care little angel. The world will miss all that you could have done.
Marisa
....
27 aprilie 1999, Surdulica, Yugoslavia, In the southern Serbian village of Surdulica, Serb officials said 16 civilians, including 11 children, were killed on Tuesday, April 27, 1999, in a NATO attack.
. . .
10 septembrie 1998, Herbert Hoover High School, Glendale, California, US
During a lunchtime fist fight between two boys on the school's parking lot, 15-year-old Avetis "Avo" Demirchyan was seriously wounded. He was rushed to the hospital and died on Saturday.

Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează  odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.

În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.

Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.

La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.

Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.