Duete născute din ploi
Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.
Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.
În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.
Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.
Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.
Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu
Data postării: 23 martie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 516
Poezii din aceiaşi categorie
Poate exagerez
Poate exagerez,
Poate nu-i corect
Ce gândesc,
Poate imaginația
Mi-e prea bogată,
Poate nu am fost
Niciodată,
A ta dulce fată.
Ai fost un vis.
Să ne iubim
Nu ne-a fost scris...
Nu ai fost ceva
Realizabil...
Am fost doar
Un conversator,
Foarte confortabil.
Ai fost un vis de noapte
În care mă cuprindeai
În fierbinți șoapte.
Ai fost o iluzie,
O fantasmă,
Eroul principal
Din a mea basmă...
Ai fost regele
Din al meu regat,
Ceva mai presus,
Mai mult ca împărat.
Erai soarele la răsărit,
Erai luna la apus...
Erai universul...
Ceva mai presus,
Ai fost perfecționismul,
Ceva ideal...
Pentru al meu suflet,
Ai fost ceva fatal...
Scrisoare către tine partea 5
Mi-aș dori să mă arunc în brațele tale,
Când te voi vedea în fața mea,
Fără să mă abțin de data aceasta,
Chiar de ar fi să înfrunt viața.
La momentul potrivit,
Timpul ne va dovedi,
Că noi doi suntem predestinați,
Orice ar zice lumea.
Sentimentele nu le pot descrie in cuvinte,
Dar le pot desena să îți dovedesc iubire,
Să simți energia mea că și cum aș fi acum cu tine.
Amintire de mai
O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine
Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai
Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine
Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...
O amintire printre umbre de lacrimi și vis
Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis
Până la margini de lume să găsească o cale
Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.
O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez
Dar nu ești și dorul mă așează în vers
Să mai pot simți parfumul vinului în doi
O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....
Vals
Hai si da-mi mana, fa o plecaciune
Astazi te invit la un ultim dans
Cu un nod in gat, in gura amaraciune
Dragostea mea, mai stii a dansa vals?
Atatia ani la rand am dansat stangaci
Si eu te invatam, tu pareai ca pricepi
Faceai doi pasi corecti ca apoi sa ma calci
Desi ma durea, te rugam sa reincepi
Si ce mult am pierdut incercand sa te invat eu
Un dans de care nu erai deloc interesat
Dansul eu il iubeam, un dans deloc greu
Dar vezi tu, e nevoie de doi neaparat
Eu profesor nebun care insista in zadar
Tu, elev absent fara interes de a excela
Abia dupa ce mi-s picioarele mi-e clar
Ca tu doar minteai, nu stii a dansa
Si de-ai mai vrea azi cu mine sa dansezi
Desi ma lovesti, ti-as oferi un dans
Te rog sa-ti dai silinta, nu iar sa cedezi
Dragostea mea, ai uitat a dansa vals?
Doar amintirea!
Ce mult a mai trecut de când tu ai plecat
Și ai lăsat în urmă doar amintirea,
Acelor ani când mult ne mai iubeam
Făra-găndi că va veni și despărțirea
Eram atât de tineri, doi visători
Trăind prezentul, crezând în viitor,
Fără a ști că-n astă lume strâmbă
Nimic nu este veșnic și totu-i trecător
Duminica o așteptam cu nerăbdare
Să mergem la un film și la plimbare,
De mână să o țin și să ne-mbrățișăm
Să povestim și-apoi să fur o sărutare
Timpul s-a scurs, n-a stat pe loc
Și ne-a trimis la studii pe-amândoi,
Pe mine-n țară, iar ea peste hotare
Și ofilit a fost a nost trifoi cu patru foi
Pentru o vreme am ținut legătura
Sperând încă-n iubirea mult visată,
Dar când ochii verzi nu se mai văd
Ușor și dragostea dispare și e uitată
Așa s-a terminat iubirea noastră
Și pot să zic că inainte să înceapă,
A fost una curată, pur nevinovată
Ce a lăsat o lacrimă sub pleoapă
Acum când răsfoiesc prin amintiri
Mă simt atins de-o tandră nostalgie,
Sorb din cafea și scriu aceste rânduri
Și multe povestim cu a mea soție!
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Poate exagerez
Poate exagerez,
Poate nu-i corect
Ce gândesc,
Poate imaginația
Mi-e prea bogată,
Poate nu am fost
Niciodată,
A ta dulce fată.
Ai fost un vis.
Să ne iubim
Nu ne-a fost scris...
Nu ai fost ceva
Realizabil...
Am fost doar
Un conversator,
Foarte confortabil.
Ai fost un vis de noapte
În care mă cuprindeai
În fierbinți șoapte.
Ai fost o iluzie,
O fantasmă,
Eroul principal
Din a mea basmă...
Ai fost regele
Din al meu regat,
Ceva mai presus,
Mai mult ca împărat.
Erai soarele la răsărit,
Erai luna la apus...
Erai universul...
Ceva mai presus,
Ai fost perfecționismul,
Ceva ideal...
Pentru al meu suflet,
Ai fost ceva fatal...
Scrisoare către tine partea 5
Mi-aș dori să mă arunc în brațele tale,
Când te voi vedea în fața mea,
Fără să mă abțin de data aceasta,
Chiar de ar fi să înfrunt viața.
La momentul potrivit,
Timpul ne va dovedi,
Că noi doi suntem predestinați,
Orice ar zice lumea.
Sentimentele nu le pot descrie in cuvinte,
Dar le pot desena să îți dovedesc iubire,
Să simți energia mea că și cum aș fi acum cu tine.
Amintire de mai
O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine
Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai
Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine
Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...
O amintire printre umbre de lacrimi și vis
Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis
Până la margini de lume să găsească o cale
Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.
O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez
Dar nu ești și dorul mă așează în vers
Să mai pot simți parfumul vinului în doi
O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....
Vals
Hai si da-mi mana, fa o plecaciune
Astazi te invit la un ultim dans
Cu un nod in gat, in gura amaraciune
Dragostea mea, mai stii a dansa vals?
Atatia ani la rand am dansat stangaci
Si eu te invatam, tu pareai ca pricepi
Faceai doi pasi corecti ca apoi sa ma calci
Desi ma durea, te rugam sa reincepi
Si ce mult am pierdut incercand sa te invat eu
Un dans de care nu erai deloc interesat
Dansul eu il iubeam, un dans deloc greu
Dar vezi tu, e nevoie de doi neaparat
Eu profesor nebun care insista in zadar
Tu, elev absent fara interes de a excela
Abia dupa ce mi-s picioarele mi-e clar
Ca tu doar minteai, nu stii a dansa
Si de-ai mai vrea azi cu mine sa dansezi
Desi ma lovesti, ti-as oferi un dans
Te rog sa-ti dai silinta, nu iar sa cedezi
Dragostea mea, ai uitat a dansa vals?
Doar amintirea!
Ce mult a mai trecut de când tu ai plecat
Și ai lăsat în urmă doar amintirea,
Acelor ani când mult ne mai iubeam
Făra-găndi că va veni și despărțirea
Eram atât de tineri, doi visători
Trăind prezentul, crezând în viitor,
Fără a ști că-n astă lume strâmbă
Nimic nu este veșnic și totu-i trecător
Duminica o așteptam cu nerăbdare
Să mergem la un film și la plimbare,
De mână să o țin și să ne-mbrățișăm
Să povestim și-apoi să fur o sărutare
Timpul s-a scurs, n-a stat pe loc
Și ne-a trimis la studii pe-amândoi,
Pe mine-n țară, iar ea peste hotare
Și ofilit a fost a nost trifoi cu patru foi
Pentru o vreme am ținut legătura
Sperând încă-n iubirea mult visată,
Dar când ochii verzi nu se mai văd
Ușor și dragostea dispare și e uitată
Așa s-a terminat iubirea noastră
Și pot să zic că inainte să înceapă,
A fost una curată, pur nevinovată
Ce a lăsat o lacrimă sub pleoapă
Acum când răsfoiesc prin amintiri
Mă simt atins de-o tandră nostalgie,
Sorb din cafea și scriu aceste rânduri
Și multe povestim cu a mea soție!
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Alte poezii ale autorului
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 17. Scrisoarea
Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.
— Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?
Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.
Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:
Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.
Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.
A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.
— Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.
După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:
— Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.
Apoi adăugă mai încet:
— Poate și fiica.
Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.
— Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.
O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.
— Așezați-vă, doctore!
— Mulțumesc.
— Aștept.
— Nu înțeleg.
— Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?
— Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.
— Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.
Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.
— Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.
— Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.
— Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.
— Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.
Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.
— În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.
— Ce anume?
— Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.
— Și ce ați făcut?
— Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.
— Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?
Bunica
Bunica
Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.
În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărări
mereu îmi reneg plecările
nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă
poate conştiinţa
dar la ce bun
mă vizitează doar duminica
în spatele bisericii
Nu mă întreba încotro mă îndrept
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
nu mă întreba de nimic
obosiți de aşteptare
vom respira doar trecut
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi
Astăzi nu sunt acasă
poate mâine
vom juca şotronul copilăriei
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară
în praful timpului
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 17. Scrisoarea
Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.
— Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?
Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.
Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:
Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.
Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.
A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.
— Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.
După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:
— Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.
Apoi adăugă mai încet:
— Poate și fiica.
Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.
— Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.
O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.
— Așezați-vă, doctore!
— Mulțumesc.
— Aștept.
— Nu înțeleg.
— Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?
— Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.
— Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.
Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.
— Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.
— Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.
— Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.
— Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.
Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.
— În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.
— Ce anume?
— Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.
— Și ce ați făcut?
— Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.
— Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?
Bunica
Bunica
Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.
În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărări
mereu îmi reneg plecările
nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă
poate conştiinţa
dar la ce bun
mă vizitează doar duminica
în spatele bisericii
Nu mă întreba încotro mă îndrept
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
nu mă întreba de nimic
obosiți de aşteptare
vom respira doar trecut
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi
Astăzi nu sunt acasă
poate mâine
vom juca şotronul copilăriei
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară
în praful timpului
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct