Surâsul Giocondei

Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:

„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit.  Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”

În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!

Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni,  iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Surâsul Giocondei

Data postării: 26 noiembrie 2018

Vizualizări: 1529

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Proiect de construcții plus câteva inepții în franceză

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Projet de construction et quelques bêtises

 

Cecilia et son mari envisagent d'emménager dans une nouvelle maison. Ils ont continué à rechercher sur Internet des annonces d'agences immobilières. En principe, ce qu'ils veulent n'est pas compliqué, un appartement avec trois pièces, deux salles de bains, un salon, deux balcons, parmi ceux découverts, qui n'ont ni murs ni fenêtres (car Cecilia aime s'asseoir au soleil, bronzer), une cuisine, mais aussi un espace de rangement pour les boîtes à chaussures. La plupart des disputes partent de cet espace de stockage, le mari de Cecilia n'est pas d'accord. Il pense que l'emplacement de ces cartons pourrait être directement sur le balcon. De plus, l'espace de rangement ne lui permettrait pas d'agrandir sa salle de bain avec un hamac. Pratiquement, l’homme veut une salle de bains à aire ouverte.

Ils regardent autour d'eux, cherchent des offres, ils en remarquent une plutôt avantageuse, un appartement de trois pièces comme ils le souhaitaient, mais pas dans le centre de la ville, mais quelque part à la périphérie, au nord-ouest de la ville. L'emplacement ne satisfera pas vraiment le besoin de soleil et de chaleur de Cécilia, mais que faire, on ne peut pas tous les avoir, il faut quand même renoncer à certains critères de sélection qu'elles auraient souhaité pour leur future Maison.

Ils y vont mercredi vers 9 heures du matin pour parler aux constructeurs. Mais dès l’entrée, Cécilia éprouve un sentiment étrange. L'homme lui demande pourquoi il ne serait pas bien de rester là. Elle commence par une série de raisons : que c'est loin de l'école maternelle du garçon, de ses cours de piano, de la mairie, du salon de beauté qu'il fréquente, de tout magasin où il pourrait faire ses courses.

A tout cela, le mari donne une réponse très "intelligente" :,, il y a les transports en commun". Cécile nerveuse :,, Alors tu ne vas pas m'aider à me déplacer d'un endroit à un autre ?".

Le mari de Cecilia a encore une phrase qui nous fait nous demander à quel point il est fidèle et dévoué en tant que mari : "Tu as un permis pour toutes les catégories, tu ne veux même pas vraiment rouler en scooter, il y a des taxis que tu peux appeler à tout moment. heure du jour et de la nuit." Cecilia est encore plus féroce:,,, tu sais quelque chose, j'ai eu mon permis pour moi, pour me montrer que je peux, quelle est ma faute si dans la circulation j'ai eu toutes sortes de cinglés, comme toi, qui veut vraiment me percuter ? J'ai peur de tant d'embouteillages. Le mari lui dit, d'une voix timide : "D'accord, je vais t'aider pour les déplacements."

Les choses se calmant pour le moment, les deux vont parler aux constructeurs. Ils leur donnent un plan de l'appartement, afin qu'ils puissent voir plus en détail tous les détails architecturaux. Le mari voit la salle de bain plus petite, dont il veut faire un espace ouvert. Cécilia commence, d'une voix critique et moralisatrice : "Je ne comprends pas pourquoi tu as besoin d'une salle de bain en open space ?" Où avez-vous déjà vu ce modèle de salle de bain ? Au bar?!!"

L'homme dit qu'il la veut parce qu'il a des idées innovantes, pas conservatrices, pour voir les choses unilatéralement comme Cecilia, pour avoir tous les murs bien disposés, un pour ne pas être incliné à 95 degrés et que le besoin de perfection de Cecilia l'encombre, le bloque , a l'impression que tout stagne à cause de ses préférences typiques.

Cécilia rougit, se tait, mais remarque des choses. Cecilia dit :,, Et il me semble qu'il manque tellement de choses, je ne resterais pas ici, c'est un espace vide."

Les constructeurs lui disent : "C'est vide maintenant, parce qu'il n'y a pas d'objets, on a à peine réussi à construire les murs, quand tu emménageras ici, tu verras que la maison va commencer à prendre forme, tu la décoreras à ta guise, la personnaliseras , et tout ça."

Cecilia parle à son mari, elle veut le convaincre de reporter le déménagement jusqu'à ce que son fils termine la maternelle car c'est un garçon très émotif et tout changement majeur pourrait avoir un impact désagréable sur ses résultats scolaires.

Le mari n'est pas d'accord, rejette la proposition de Cecilia et promet aux constructeurs qu'il emménagera dès que l'appartement sera construit, meublé, plâtré. Il accepte cependant que l'espace de rangement des boîtes à chaussures se trouve dans la salle de bain à aire ouverte.

Cecilia cède, elle voit qu'elle n'a de toute façon personne à qui parler, elle a une dernière demande avant de quitter l'appartement de ses grands-parents, à savoir : faire attention aux 20 tableaux de ses grands-parents, ne pas les perdre, les enfiler. Il ne leur arrachera pas le corps lorsqu'il les sortira de la voiture et les transportera à l'appartement. Il promet qu'il fera attention, qu'il ne les laissera pas tomber, ne les rayera pas, ne touchera pas la balustrade, etc.

Le jour du déménagement arrive, un vendredi, il n'a même pas récupéré le garçon à la maternelle, il n'a ni boussole dans son sac, ni cartes, ni l'application "Maps" installée sur son téléphone, il doit deviner où la nouvelle maison est. S'il réussit bien à la maison, sinon il dort dans la rue.

Les tableaux de Cecilia, les pauvres, trônent dans le coffre à côté de deux bouteilles d'eau Aqua Carpatica, un sac plein de boîtes de Cremșnit, un autre sac avec huit paquets de farine, un aquarium, je ne sais combien de boîtes de serviettes, de chiffons et tout ça.

Lorsqu'il les porte, il fait attention à chaque pas sur lequel il marche, mais comme il en a cinq dans une main et cinq dans l'autre, il gratte le cadre d'un tableau qu'il tient dans sa main droite. Cecilia ne se doute pas de ce qui s'est passé jusqu'à ce que son mari le cloue au mur. Cécilia, avec sa vision agile, son œil d'aigle qui remarque le moindre défaut à +1,75 dioptrie, voit l'égratignure. Il dit à l'homme : Demain, je veux que tu ailles au magasin chinois du petit marché et que tu achètes une monture neuve mais toujours dorée comme celle-ci. Je ne peux pas regarder ce tableau, vous l'avez gâché par votre insouciance ! » Et vraiment, quelle telle fortune était-ce ? C'était juste un tableau de chats à fourrure.

Le mari lui demande : "Mais ça ne se répare pas avec de la colle ?" Cécilia agacée par une telle ineptie, "Non, ça ne se répare pas avec de la colle. C'est rayé, il ne manque pas un morceau du cadre..."

Le mari réfléchit dehors aux paroles de Cecilia :,, Une femme qui ne sait pas non plus ce qu'elle veut, ne veut pas de colle, je lui donne des raisons de vouloir de la colle. " Et il passe à des actes encore plus courageux, brise l'aquarium en le coffre. Cecilia voit tout depuis le balcon, lui envoie un message au téléphone pour acheter également un nouvel aquarium au magasin chinois et éventuellement de nouveaux poissons à l'animalerie, pendant qu'elle s'efforce de réanimer tous ceux qui étaient dans cet aquarium, de les mettre au robinet, sous le jet d'eau et dans un vase de fleurs.

Ce qu'il faut faire? Le mari de Cecilia aurait dû savoir que « se dépêcher gâche le travail ».

Mai mult...

Înghețată islandeză în turcă

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

İzlanda dondurması

 

(tamam tam olarak İzlandaca değil ama fikri anladınız, İzlanda'dan alınmıştır)

Saat sabahın 9'u, hava hâlâ karanlık, aynı zamanda normal çünkü Kuzey Kutup Dairesi'ne çok yakınız ve Reykjavík'teki McDonald's'a gidiyoruz. Ülkede fast food satan restoranlar da inşa edilmiyor. Geriye kalan tek sandviç olduğu için bu fırsattan yararlanmamak için bir neden göremiyoruz, bu yüzden menüde neler olduğuna bakıyoruz ve görünen o ki, sandviçlerin çoğu aynı temanın varyasyonları, farklı versiyonları. burger - Filet-O-Fish. İki çeşit Fileto-O-Fish alıyoruz, biri somonlu, biri alabalıklı, iki büyük porsiyon patates kızartması, çünkü bunlar McDonald's'ın her menüsünde, her ülkeden favorimdir, çikolatalı kek ve en önemlisi daha fazlası daha da önemlisi İzlandalı McFlurry. Avrupa'nın geri kalanından çok daha soğuk olması, iklimin aynı zamanda kendisini korumasına yardımcı olması, doku açısından çok daha tutarlı olması, daha donuk olması ve stracciatella parçalarıyla birlikte mavinin yoğun bir tonuna sahip olmasıyla farklılık gösteriyor. bana tuhaf. Bileşiminde E407 bulunan mavi gıda boyası kullanmışlar, işlenmiş gıda istemediklerini, her şeyin olabildiğince doğal olmasını istediklerini iddia edenler onlar.

İzlanda'ya özgü McFlurry'nin tadına bakıyoruz. Güzel...hadi bir ısırık daha alalım,...inanılmaz derecede güzel...ve bir şey daha, tadını unutmayalım...evet, anladık, bu şimdiye kadar tattığımız en iyi McFlurry kötü, evden çok uzakta. Ancak İzlanda'daki McDonald's restoranının belli bir temayı takip ettiğini düşünüyoruz, patates kızartması dışında, tüm menü deniz kenarındaki bir meyhaneyi andırıyor, peçeteler de mavi, üzerine balık çizilmiş, bardaklar üzerine yazılar yazılıyor. "Deniz macerasına hazır mısınız?" gibi mesajlar odadaki her şey mavinin tonlarında. İlginçtir ki, McDonald's'ı da İzlanda'da buluyoruz, şimdiye kadar gördüklerimizden çok farklı.

İzlanda'daki McDonald's'ın dondurmalarını çok beğendiğimiz için, yerel dondurmacılar Isbúð Vesturbæjar'ın diğer lezzetlerini ve dondurma kepçelerini denemeye gidiyoruz. Ve burada aralarından seçim yapabileceğimiz birçok ürün çeşidi var. Kakao ve antep fıstığı alıyoruz. Ve bunlar en iyileri. İzlanda, seni tebrik etmek istiyorum, sen tanıdığım en iyi dondurmacısın. Sunduğunuz şey belki çok az veya artık kimse teklif etmiyor. Soğuğu sanatsal, bakması, hissetmesi ve tadı hoş olan bir şeye, her bakımdan sinesteziye dönüştürme konusunda uzmanlaştınız.

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering în franceză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

Le meilleur service de restauration

 

(ironiquement)

C'est vendredi soir, il est tard, on a la flemme de cuisiner. Quoi de plus savoureux qu'une pizza Quattro Stagioni ? On regarde la tablette, on la sélectionne en cliquant sur "Ajouter au panier", on choisit la sauce et une portion de pommes de terre sautées. Cela dit, on appuie sur "Passer la commande", on rentre l'adresse, le numéro de téléphone , nous choisissons le mode de paiement. Nous attendons en bavant, de plus en plus affamés, en regardant les photos des beautés qu'elles exposent. Nous sommes tellement excités à la maison, en revanche, une série d'apprentis chefs viennent au restaurant depuis un certain temps. Ils ne savent pas cuisiner, mais ils sont allés apprendre auprès de chefs ayant des décennies d'expérience. Les erreurs de toutes sortes sont pardonnées parce qu’elles sont au début et parce que ce n’est qu’en commettant des erreurs qu’ils apprendront. Peu importe combien de fois il ferait une erreur, peut-être qu'il brûlerait la poêle, la cuisine, toute la cuisine ou seulement la cuisine et la salle de bain qui communiquent à travers une cloison. Nous recevons donc des appels après appels où le chef s'excuse que le récipient de vin chaud est fissuré, que la pizza est trop cuite, qu'elle n'a pas assez cuit, que le fromage s'étale trop, qu'il n'a pas ajouté de tomates et de champignons. , qu'il n'a pas mis d'œufs de caille (c'est un peu une pizza diététique), qu'ils n'ont pas ajouté de sauce tzatziki au menu, qu'ils ont oublié la dose de Pepsi Twist au citron, que les beignets au glaçage au citron n'étaient pas ça n'a pas très bien fait le chocolat et autres...

Lassé de tant d'explications (je ne voulais même pas d'explication, je voulais juste de la nourriture), j'ai gentiment dit au chef concerné que j'aimerais que la nourriture soit commandée avant midi, je commanderais vers 19 heures. Le chef comprit, prit gentiment les apprentis par l'aile et les renvoya chez eux qu'il avait une commande à préparer.

Ainsi, vers 23h45, un garçon est arrivé à vélo près du pâté de maisons, m'appelle et me demande si je suis à la maison (où pourrais-je être à cette heure tardive ?, au marché ?, au bord de la mer sur la falaise ?, je veux dire sérieusement, où pourrais-je être juste en train d'attendre une pizza, congelée ou brûlée, peu importe ?), je lui ai dit que j'étais à la maison, mais je lui ai demandé d'utiliser l'ascenseur et de monter à l'étage. Il est arrivé, j'ai payé, j'ai pris la pizza avec tout ce que j'avais demandé et j'ai ouvert la boîte.

La pizza était en fait un Happy Meal Quattro Stagioni qui contenait un jouet inclus en plus de ce que j'avais commandé. Il a réalisé un menu pour enfants parce que les élèves avaient utilisé toute la pâte pour apprendre à faire de la pizza et c'était tout ce qui restait.

La pizza était bonne, l'attente en valait la peine après tous les nerfs et les soucis, même s'il s'agissait d'une portion pour enfants.

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 10. Confesiuni

 

10. Confesiuni

 

— Vă sunt recunoscător. Bănuiesc că ați intervenit pentru mine, spuse Gabriel.

— Așa este, dar m-a convins Iulia, asistenta. V-a lăsat o scrisoare, spuse ea întinzându-i plicul, apoi adăugă.

— O sacrificați pe asistentă pentru orgoliul dumneavoastră de medic. Am sentimentul că Iulia vă iubește și nu o să înțeleg de ce a hotărât să plece.

— Sunt lucruri care s-au întâmplat atât de repede încât nici eu nu le înțeleg. Dar accept voia sorții.

— Nu vă simțiți manipulat? Sau poate nu am înțeles eu și dumneavoastră sunteți cel care manipulează?

— Ce înseamnă manipularea în fața destinului?

— Nu știu ca destinul să sufere iubind și nici să scrie scrisori de rămas bun. I-am spus că ar fi mai bine să v-o înmâneze personal. A refuzat și în ochii ei am văzut durere.

— Dar speranță? Nu ați văzut și speranță?

— Când se naște durerea, speranța moare.

— Nicio speranță nu moare. Rămâne ca o fantomă în preajma minții. Nu vreau să fiu indiscret, dar cred că și în sufletul dumneavoastră mai este loc pentru speranță. Lăsați-o să intre!

Doamna se întoarse spre poza fiicei sale și rămase îngândurată. Simțea o nevoie arzătoare ca vorbele ei să evadeze din închisoarea în care își condamnase sufletul să trăiască. Primul pas era făcut. Poza pe care o purta peste tot nu mai era ferită de ochii lumii. Acum o privea și se întreba dacă nu cumva, acolo, într-un colț de lume, exista un om care îi retrăiește gândurile. Și atunci tresărirea inimii ar trebui să-i inunde întregul corp cu acel sentiment care te poate face să zbori. Nu este oare mai importantă dorința decât putința? Cât de autentică poate fi fericirea dată de trăirile bazate doar pe speranțe? O fericire pe care mereu a refuzat-o, considerând-o ca pe o abandonare într-o beție fără leac. S-a oferit singură ca pradă a unei vieți lipsite de trăiri personale, căci pentru ea viața în afara spitalului genera un veșnic reproș. Acum, în fața acestui tânăr dispus să-și îngroape zilele alături de o nebună, un întreg raționament, bazat doar pe fundația realului care ne pătrunde viața în mod aleatoriu dar determinant, sta să se clatine. Acum simțea că abandonarea în profesie nu putea umple pe deplin casa vieții, că visele ne sunt date spre a fi parte a destinului și fericirea izvorăște și prin propria voință a gândului. Doar că pentru a trăi în speranță ai nevoie de curaj, iar curajul vine de la oameni atunci când ești căzut la pământ și nu te poți ridica singur. La urma urmei povestea ei nu era decât o poveste care putea fi a oricărei femei. Copilul ei nu a murit, era sigură de acest lucru. Ar putea să se întoarcă acasă fără a mai pierde vremea printre copacii impersonali din pădure cu gândul că ea este acolo, în apartament, așteptând-o cu înfrigurare.

— Sigur, mă scuzați, domnule, dar mă grăbesc. Mă așteaptă fiica mea. Ea lucrează după masă și trebuie să am grijă de nepoata mea.

— Nu. Nu este la școală. Are doar trei ani și este o scumpă.

— Fiica mea? Da. Oarecum. Tot în sistemul sanitar. Este medic pediatru. A iubit dintotdeauna copiii. Poate pentru că nu a avut frați sau surori.

— Sigur că ar fi fost bine. Dar vedeți dumnea-voastră, am rămas singură când ea avea câțiva anișori și nu am mai avut timp să-mi refac viața.

— Soțul meu? Nu mai știu nimic de el. A trebuit să fugă din țară.

— De ce? Este o poveste lungă. Da, ne-am iubit și nu regret că m-am căsătorit cu el. Dacă nu ne iubeam, o mai aveam acum pe fiica mea? Cum aș putea să regret? Am fost mereu fericită, chiar și atunci când mă consideram abandonată de lume. De fapt nu aveam nevoie de nimeni. Ea era de ajuns pentru mine.

— Fiica mea? Dacă îi era bine numai cu mine? Chiar nu știu. Mă puneți pe gânduri. Mă iubea atât de mult încât nu cred că era nefericită că nu avea și un tată.

— Spuneți că am sufocat-o cu dragostea mea? Of, am ajuns. Mulțumesc mult. Uitați, ea este fiica mea. Are fetița de mână. M-a văzut. Mi-a făcut semn. Mulțumesc încă o dată.

Coborî din mașină. Cele două se îmbrățișară, apoi luă nepoata în brațe și făcu o piruetă admirând pletele lungi ale fetiței care descriseseră un cerc prin care razele plăpânde ale soarelui se strecurau spre ochii scânteietori. Avea ochii albaștri moșteniți din partea maternă, care contrastau cu tenul castaniu moștenit de la mama sa care, la rândul ei, îl avea ca genă de la fostul ei soț.

— I-am dat deja să mănânce. Dacă nu ești prea obosită mai puteți sta puțin prin parc. Apoi poți să o culci. Și neapărat să te culci și tu mamă!

— Bine, o să vedem. Sigur ne vom mai juca pe aici. Ce înseamnă oboseala în fața a doi ochi atât de jucăuși?

— Dar ești în picioare de la cinci de dimineață și știu că spitalul nu este un loc de promenadă.

Doamna zâmbi fiicei sale și o mai îmbrățișă o dată.

— Hai nu-ți face griji. Mergi la cabinet, iar noi o să ne adormim una pe cealaltă.

Doamna deschise larg ochii după care clipi de câteva ori. Părea venită din altă lume în mijlocul acestei încăperi pe care aproape că nu o mai recunoștea.

— Vă simțiți bine? întrebă Iulia privind-o cu oarecare teamă.

— O, da. Sunt bine. Pentru o clipă... Nu știu. Credeam. Sunt bine. Dar unde este doctorul?

— Doctorul? Nu era nimeni când am intrat în cameră.

— Ai intrat acum? Nu am auzit ușa.

— Nu. Sunt de câteva minute aici, dar erați atât de preocupată de ceva încât nu am îndrăznit să vă vorbesc.

— Ia loc, spuse Doamna așezându-se și ea pe un scaun aflat în fața biroului.

Iulia se așeză nedezlipindu-și privirea de la poza aflată pe noptieră. Ochii albaștri ai copilei păreau rupți din ochii Doamnei. Doamna se îndreptă din spate vrând parcă să simtă siguranța pe care ți-o oferă spătarul scaunului înainte de a se lansa în necunoscutul unei mărturisiri de mult așteptate, dar mereu amânate.

— Este fiica mea. Nu am mai văzut-o de 20 de ani. Tatăl ei, soțul meu, nu este român. Studia medicina în România. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit, dar atunci căsătoria cu un străin nu era bine văzută. După un timp a dispărut. Mi s-a spus că de fapt era spion și a fugit din țară. Mi-au mai spus atunci să-mi păzesc bine fiica pentru că s-ar putea să-mi fie răpită. Chiar asta s-a întâmplat acum 20 de ani în pădurea de pe valea Lotrioarei. De atunci nu mai știu nimic despre ea. Am rămas cu această poză și cu pălăria clovnului găsită în pădure.

O mărturisire simplă, directă, la care Iulia nu se așteptase. Venise să-și ia rămas bun de la această ființă pe care o îndrăgise atât de mult în acest răstimp, iar acum avea impresia că prin plecarea ei va transforma această despărțire dificilă într-un act de lașitate. Doar câteva cuvinte și simțea că Doamna devenise brusc din persoana echilibrată, ușor distantă dar mereu atentă cu cei din jur, o ființă destabilizată moral gata să se prăbușească sub apăsarea propriilor secrete pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Iar ea, în loc să-i ofere sprijinul de care avea acum și aici nevoie, se pregătea să-i dea o ultimă lovitură părăsind-o. Dar, Doamna aflase de intențiile ei și atunci nu reacționase decât printr-un gest normal de nemulțumire. Nicidecum nu-și expusese atât de brutal și de neașteptat rănile propriei existențe. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Să aibă legătură cu tiza ei și cu doctorul? Șirul de gânduri pe care Iulia încerca să le pună cap la cap înainte de a îndrăzni să scoată acele vorbe de bun rămas pe care și le pregătise fu întrerupt de o altă inițiativă a Doamnei, la fel de neașteptată.

— Dar tu, Iulia? Viața ta ce ascunde?

Doamna era cunoscută pentru discreția totală vizavi de personal și această întrebare directă avu darul de a-i clătina și mai mult avântul finalizării acelui gest simplu de rămas bun pentru care venise. Simțea că legătura ei cu Doamna este mult mai profundă decât credea, vorbele ei fiind lanțuri care îi cuprindeau mintea într-un laț din care nu putea scăpa decât mărturisind. Acum lucrurile păreau a avea sens pentru Iulia. Doamna își eliberase sufletul de povara vieții forțând-o și pe ea să facă același lucru.

Chiar dacă Doamna dăduse dovadă de atâtea ori că este apropiată și înțelegătoare față de personalul medical, nicio asistentă nu se considera ca făcând parte din anturajul intim al asistentei șefe. Iulia nu accepta că intimitatea dintre persoane este factorul care facilitează o confesiune, ci mai degrabă lipsa unei cunoașteri a interlocutorului îți poate da curajul de a mărturisi propriile apăsări. Problema care se punea în fața ei era legată de ceea ce va face Doamna cu mărturisirile ei. Povestea asistentei șefe, pierderea legăturii cu propria fiică, părea a fi devenit dintr-odată un lucru comun destinat cunoașterii oricărei persoane care va trece de acum înainte pragul acestui birou. În schimb, povestea ei era mult prea personală pentru a o lăsa ca subiect de discuție în întreg spitalul. Și totuși ceva o îndemna să se lepede de greutatea care îi apăsa conștiința de mai bine de cinci ani. Atunci când o trăire devine o închisoare nu poți decât să visezi că vei evada într-o bună zi mărturisind-o. Și confesiunea în fața Doamnei putea să însemne o astfel de evadare, iar momentul era propice pentru a o încerca. La urma urmei, povestea ei era bazată mai degrabă pe bănuieli decât pe certitudini. Și, în fapt, asta era ceea ce o apăsa cel mai mult. Incertitudinea acelei întâmplări în totalitatea ei. Ce nu ar fi dat să poată spune fără teama de a greși:Sunt vinovată! Sunt vinovată! Eu i-am chemat pe acei oameni! Le-am făcut semn!”.

Buzele Iuliei începură ușor să se desprindă lăsând mici sunete să întrerupă liniștea apăsătoare care domnea de câteva minute bune în birou. Doamna nu părea să urmărească cum fața asistentei începuse să devină expresivă făcându-se ecoul gândurilor lăuntrice ce încercau să înlăture îndoiala care bloca calea dezvăluirilor.

— Sunt vinovată! Sunt vinovată!

Vorbele Iuliei o îndemnară pe asistenta șefă să-i cuprindă cu blândețe mâinile și o sili să se așeze. Continuă să-i țină strâns mâinile, încercând să nu o privească în ochi.

Iulia avea privirea ațintită undeva în afara biroului și ochii ei clipeau ori de câte ori o picătură de apă se desprindea din streașină. Curgerea apei părea un izvor de timp, un timp care exista dincolo de zidurile spitalului și care se derula fără grabă, exact așa cum Iulia îl retrăise de atâtea ori. Acea seară, din urmă cu cinci ani, reapărea din nou, clipă de clipă, de această dată ca o adevărată confesiune.

Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat. Un zgomot ușor o făcu să tresară. Inima începu să-i bată nebunește când văzu că unul dintre bărbați părăsise terenul. Așteptă încordată binecunoscutul scârțâit al ușii cabanei de lemn. Acum va fi cu adevărat a unui bărbat. Pe iubitul ei îl lăsase de atâtea ori să o atingă dar nu-i cedase. Dorea cu tot trupul să fie iubită de un bărbat dar faptul că se cunoșteau atât de bine o făcea să aibă rețineri. Ar fi dorit să treacă prin acest moment de viață de parcă ar fi fost vorba despre o altă persoană, o persoană al cărui trup să-l părăsească atunci când va deveni femeie. În plus el se lăuda cu aventurile pe care le avusese și într-un moment de teribilism a mințit că și ea a făcut dragoste cu antrenorul. Este adevărat că acesta insistase de câteva ori, dar nu-l acceptase din aceleași motive. Se cunoșteau de prea multă vreme. Căldura îi copleși întregul corp și simți cum obrajii îi luau foc în timp ce sângele continua să zvâcnească sub tâmple. Se apropie din nou de geam. Mai apucă să vadă că pe teren erau abandonate rachetele iar bărbații se precipitau spre cabana antrenorului.

— Hei! Veniți! Avem o târfă de mulțumit!

Două brațe o traseră și căzu întinsă pe cimentul încălzit de apă. O liniște teribilă îi cuprinse mintea. Când deschise ochii, din duș curgea ritmic câte un strop de apă. Privirea urmărea picăturile iar auzul amplifica la nesfârșit zgomotul produs de spargerea lor pe cimentul ce se răcise. O undă rece îi imobiliză întregul corp. Nu era capabilă să iasă din starea de amorțeală, singurul contact cu exteriorul era acea curgere sacadată și explozia sunetului care îi învăluia mintea în necunoaștere. Doar că, la un moment dat, o picătură căzută prinse culoarea roșie și atunci corpul ei se dezmetici. Adevăratele zgomote îi inundară ființa făcând-o să-și ascundă chipul între mâini, ghemuindu-se într-un colț al cabinei de duș. Un tremur puternic puse stăpânire pe toată ființa ei în timp ce din fața ușii închise pătrunseră, printre gemetele unei fete, primele vorbe pe care putea să le perceapă cu adevărat.

— Nu pot să cred! A fost virgină!

— Ăsta da noroc pe mine! Dar mai vreau o dată.

— Bine. Te lăsăm. Doar tu ne-ai deschis calea.

— Hai că a început să-i placă fetei. Uite ce față are.

  • Râde!

— Da, râde! Râde ca o nebună!

— Haideți mai repede că ne prinde noaptea.

— Părinte este rândul tău. Înseamn-o pe vecie.

Gemetele continuară încă câteva minute, apoi se lăsă liniștea. O liniște parcă anume calculată pentru a scoate în evidență și mai mult ultima scenă a spectacolului. Un spectacol pe care Iulia îl trăia ca și când trupul ei era dincolo de ușă. Ultima scenă pe care bărbații o inventaseră pentru a-și spori plăcerea. Și plăcere mai mare nu poți să ai decât să însemni locul pe care l-ai pângărit. Un strigăt scurt se revărsă din trupul tinerei în timp ce râsetele celor patru se estompară în întunericul nopții nepăsătoare. Iulia se furișă afară din cabină, fără a avea curajul să privească în lumina slabă a becului trupul leșinat întins pe patul plin de sânge. În timp ce se îmbrăca grăbită simți mirosul de carne arsă. Deschise ușa și fugi prin parc fără să privească înapoi. După câteva sute de metri, corpul începu să nu o mai asculte, picioarele îi tremurau și deodată se întinse pe pământul umezit de o ploaie măruntă pe care nici nu o simțise până atunci. Rămase nemișcată. În plin întuneric imaginea fetei întinse pe pat îi juca în fața ochilor, iar mirosul de carne arsă nu se lăsa alungat de prospețimea aerului biciuit de ploaie. Se ridică și cu pași din ce în ce mai repezi luă drumul înapoi. Sfârși prin a fugi călăuzind parcă toată furia în mișcarea picioarelor. Ajunse la cabană. Lumina era aprinsă, dar în cabană nu mai era nimeni.

— Poate totul nu a fost decât un vis. Am fost amețită de aburi. Știu că am leșinat. Asta este. De fapt nu s-a întâmplat nimic.

Patul era curat. Nici urmă de sânge. Se apropie de colțul în care își pusese geanta cu rachetele și se pregăti să plece cu sufletul ușurat de o povară. Un mic zgomot îi atrase atenția. De pe geantă căzuse o brichetă. Alături, o cruce de metal din cele pe care preoții le poartă la gât. Simți căldura metalului și dintr-o dată mirosul de carne arsă îi inundă din nou ființa. În fața ochilor apăru din nou imaginea acelei fete cu fața schimonosită într-un zâmbet ce îți dă fiori. Lăsă rachetele jos, aprinse bricheta și încălzi crucea, apoi închise ochii. Un strigăt scurt și mirosul de carne arsă inundă din nou încăperea.

— În noaptea aceea nu am dormit la cămin. M-am dăruit iubitului meu, iar a doua zi am plecat din oraș fără să spun nimănui nimic.

— O cunoșteai pe fată?

Câteva clipe de tăcere în care Iulia părea să caute  mai degrabă o scăpare decât răspunsul pe care nu era pregătită să-l dea.

— Poate o mai văzusem. Nu știu.

— De aici bandajul pe care îl porți la mână.

— Am vrut să mă pedepsesc. Să simt măcar o parte din durerea ei.

— De ce te simți vinovată? A fost alegerea ei să intre în cabină.

— Știu. Dar dacă a făcut-o doar pentru a mă apăra pe mine? Nu pot să uit când am fost trasă în cabina de duș.

O întrebare se născu pe buzele Doamnei dar ceva o făcu să se răzgândească în ultimul moment. Știa că Iulia petrecea multă vreme cu pacienta din salonul-debara dar intui posibilitatea ca ea să nu-i fi văzut semnul. Poate doar ea știa de această coincidență. Și dacă nu este o coincidență? Dacă nebuna din salonul-debara este tocmai ființa care se sacrificase în urmă cu cinci ani pentru Iulia?

— Vei pleca? reluă Doamna după o scurtă pauză.

— Da. Într-un fel, da! răspunse aceasta hotărât.

— Cum adică, într-un fel?

— Eu plec, dar rămâne Iulia, pacienta din salonul-debara. Nu spune toată lumea că parcă am fi surori?

— Ce știi despre pacientă? Știi că o putem ajuta doar dacă îi cunoaștem trecutul.

— Nu știu mare lucru. Viața ei este în acel caiet.

— Și Gabriel?

— În mintea lui Gabriel sunt o jucărie care nu este stricată. Iar el vrea o jucărie defectă pe care să o repare.

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 11. Consultația

 

11. Consultația

 

Dragă doctore Gabriel,

 

Știu sigur că încă din prima zi ai dorit cu ardoare să ai o astfel de pacientă. Iulia, pacienta din salonul-debara, va fi pacienta ta dar, în același timp, trebuie să știi că Iulia a fost și pacienta mea. Este adevărat, nu sunt medic, nu am competențele necesare, dar întâmplarea a făcut să cunosc un caz similar, petrecut cu mult timp înainte chiar în aceste locuri. Este vorba de baronul Aaron von Pieler rămas pe aceste meleaguri după bătălia cu turcii din 1493. El s-a îndrăgostit de o săteancă din Lazaret care suferea de o boală mintală moștenită. Prin dragoste și răbdare a reușit să aducă lumină pe fața Iuliei – nu este o invenție, numele ei era Iulia – și au avut și un copil care nu a mai moștenit tarele mamei sale. Sunt convins că nu o să mă crezi, dar te invit să mergi până la prima casă din marginea satului unde am locuit eu. Aici, într-un scrin vechi, am găsit caietul cu însemnările baronului. Vei găsi notițele sale pe care sunt convinsă că le vei aprecia ca pe o experiență ce merită studiată. Atunci când va veni vremea, când zâmbetul va înflori pe chipul ei redându-i frumusețea pe care o ascunde de atâta vreme, vei putea să te muți cu ea în acea casă. Îmi doresc din toată inima ca acest moment să vină cât mai curând. Până atunci, te rog să ai în vedere că nu tot ceea ce vezi este adevărat și nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Să ai grijă de câinele meu, Pufi.

                                                            Cu drag, Iulia

Gabriel lăsă hârtia să cadă la marginea patului și stinse veioza așezată pe noptiera veche. Simțea o oboseală extrem de puternică și aproape că citise scrisoarea fără a reuși să-i pătrundă întreg conținutul. Acum nu-și dorea decât să doarmă. Un somn adânc care să-l ducă în zorii zilei următoare spre acel doctor care visase dintotdeauna să fie. De această dată va intra în salonul-debara așa cum se cuvine. În halat alb, cu dosarul pacientei în mână. Somnul îl cuprinse aproape instantaneu. Nu același lucru se petrecea în casa din marginea satului. Iulia, așezată la fereastra camerei ce dădea spre pădure, privea întunericul cerului străpuns de săgețile de lumină ale astrelor nopții. Ca de fiecare dată când viața ei trecea prin momente de cumpănă, nu se putea opri să nu rememoreze amintirile din acele zile când drumul unei copilării liniștite, alături de părinții ei, se curmase. Primele secvențe care îi stăruiau în minte erau legate de acea ușă masivă care o ținea prizonieră în casă, dependentă de cei mari. Ori de câte ori plecau în oraș cobora în fugă scările de la etajul clădirii și se năpustea asupra ușii ce dădea în stradă. Impasibilă, masiva ușă de lemn refuza să dea ascultare eforturilor mânuțelor ei, iar lacrimile se grăbeau să-i inunde obrazul.

— Mamă, eu de ce nu pot să o deschid?

Mama o mângâia pe păr și îi ștergea lacrimile.

— O să vină și ziua aceea, draga mea. Doar nu vrei să te dai bătută.

— Niciodată, mamă. Doar că vreau să fiu și eu mare și puternică. La fel ca voi. Să plec singură în oraș.

— Ei, vezi! Asta nu o să se întâmple prea curând!

La ieșirea din curte, la marginea șoselei, era cocoțată pe un stâlp o oglindă rotundă destul de mare.

— Mamă, de ce este oglinda aici?

— Pentru șoferii care ies din curte, să poată vedea dacă șoseaua este liberă.

Cum intrai în curtea casei cu etaj, apartamentul lor era la capătul scărilor. În față era un alt apartament ce părea nelocuit. Încă nu mergea la școală și deseori stătea la geamul camerei privind strada largă. După o furtună violentă observase că oglinda așezată chiar în fața porții se strâmbase spre etaj. Parcă o invita să privească și ea dacă drumul este liber. Aduse un scaun și se aplecă mai mult pe fereastră. Se retrase speriată. În oglindă își văzuse propriul chip, dar fața ei era urâțită. Se repezise spre oglinda din hol și răsuflă ușurată. Urechile, nasul, ochii, toate erau la locul lor, pe o față rotundă încoronată de un păr ciufulit pe care refuza să-l pieptene. Se furișase din nou la fereastră, apropiindu-se cu teamă de poziția în care își văzuse chipul. Fața schimonosită era acolo, parcă o așteptase să revină. Ridică o mână și făcu un semn de salut. Oglinda îi răspunse cu același gest. Doar că i se păruse că între gestul ei și reflexia din oglindă trecuseră clipe bune. Plecase de la fereastră și zile întregi nu mai încercase să urmărească magia oglinzii. Aproape că uitase de întâmplare. Doar că, din acea zi, peretele ei parcă începuse să prindă viață. Se auzeau lovituri care păreau a o chema. Toate veneau din apartamentul vecin. Atunci a realizat că în oglindă nu era fața ei, ci chipul unei fetițe care stătea alături. Timp de o săptămână, zi de zi, stătuseră minute întregi făcându-și semne cu mâna. Se obișnuise și cu deformarea produsă de oglindă și începuse să observe că fața noii sale prietene nu se deosebea prea mult de a ei. Toate au luat sfârșit când tatăl ei a surprins-o privindu-și prietena. Amintirile ei erau vagi. A urmat o ceartă în casă, ceartă din care nu a reușit să înțeleagă mare lucru. Erau cuvinte noi pe care nu le auzise niciodată. Tot ce-și amintea era că a doua zi, cu lacrimi în ochi, mama ei îi împachetase lucrurile și că plecase împreună cu tatăl ei la bunicii din partea tatălui.

— Vei locui la bunici. La toamnă mergi acolo la școală. Noi vom veni în fiecare săptămână să te vedem.

Timp de o lună, părinții ei au venit și, de fiecare dată, o alintau mai mult ca niciodată. Dar simțea că parcă fiecare o făcea în felul lui. Între ei ceva se întâmplase. Apoi totul s-a prăbușit. O zi de sâmbătă, o așteptare nesfârșită fără ca mașina lor să poposească la poarta bunicilor. A urmat o noapte în care visele fuseseră atât de amestecate, de înfricoșătoare. Și mereu apărea acel chip, al fetiței de alături, de parcă viața ei ar fi depins de acea străină. Nu înțelegea, dar simțea că prezența ei stricase fericirea din familia ei. În sfârșit, venise și dimineața. O dimineață rece de început de septembrie. Era sigură că va găsi mașina în curte. Dar curtea era goală, iar bunica plângea înăbușit.

— Vino, fetița mea!

A înțeles că o mare nenorocire se abătuse asupra lor. Cu teamă și glasul stins, a întrebat:

— Mama, tata! Unde sunt?

Nu a primit un răspuns, dar știa deja.

— Sunt în cer, fetița mea.

Mai târziu, la înmormântare, a înțeles că în mașină, cu părinții ei, mai era o femeie. Sora geamănă a mamei. Nu știuse până atunci că mama ei are o soră.

În mijlocul camerei era un mic geamantan și o sacoșă. Iulia era pregătită să înceapă o nouă viață. Dar într-o zi se va întoarce aici, în Lazaret. De fapt, încă nu știa unde va pleca sau dacă va pleca cu adevărat. Oricum casa va rămâne liberă pentru Gabriel.

O nouă zi se revărsă cu un soare darnic peste micul sat de pe valea Oltului. Zilele începuseră să crească iar nămeții de zăpadă se străduiau să supraviețuiască sub ploaia de stropi aruncați de camioane de pe şoseaua națională. De culoare cenușie și pătați de mult negru, conurile de zăpadă se încăpățânau să păstreze atmosfera de iarnă. Forfota din spital era în continuă creștere. Doctorul Gabriel se așeză strategic lângă geamul care dădea spre curte încercând să nu atragă atenția asupra lui. Nu era sigur dacă confrații aflaseră că va avea și el o pacientă, fapt neobișnuit pentru un stagiar. La sfârșitul întâlnirii, când toți erau gata de plecare și discuțiile începuseră să se mute pe alte teme decât cele medicale, doctorița Zamfirescu ciocăni cu pixul în masă.

— Un moment, vă rog. Vreau să fac un anunț.

Medicii se întoarseră curioși spre directoare. Știau deja că frumoasa Iulia își luase un concediu fără plată pe o perioadă necunoscută și se întrebau ce ar mai fi putut interveni.

— Deși nu este uzual, am hotărât ca pacienta din salonul-debara să fie de astăzi în îngrijirea doctorului Gabriel. Îmi asum această hotărâre. Doctorul Gabriel va prezenta săptămânal un raport privind procedurile aplicate și rezultatele obținute.

Un murmur dezaprobator se făcu auzit în timp ce toate privirile îl căutau acum pe tânărul pe care nici măcar nu-l luaseră în seamă până atunci. Nu-i deranja că tânăra nu le este pacientă ci faptul că vor fi nevoiți să ia parte săptămânal la un studiu de caz care sigur va prelungi șederea lor în spital.

Biroul se goli treptat. Doar doctorul Gabriel rămase tăcut în dreptul geamului privind spre turn. La urma urmei nu este decât o pacientă, iar el va avea ocazia să arate ce a învățat. Îi reveni în minte visul. Visul pe care acum câteva zile era convins că îl avuseseră și cele două Iulii. Nu scria Iulia că dorea ca el să se mute în sat cu pacienta? Dar nu era obligat să-i urmeze sfatul. El avea propria cale și pacienta din salonul-debara era mult prea reală pentru a putea să apară în oglinda în care își căuta originile. Nu. Nu se va îndrăgosti de nimeni. Nicăieri în cursurile lui nu scria că dragostea este o metodă de tratament psihiatric. Totuși va merge să vadă caietul. O poveste scrisă cu sute de ani în urmă era cât se poate de ispititoare. Deși nu era convins că acel caiet și scrisul ar fi putut aparține unui nobil austriac. În ce limbă era scrierea? Cu ce caractere? Cum de Iulia putuse descifra scrisul?

Un tușit scurt rupse șirul de întrebări pe care Gabriel nu contenea să le formuleze. Pe ușa deschisă intrase Doamna cu un dosar în mână.

— Mergem, doctore?

Gabriel luă cartea pe care o avea în față și o urmă pe asistenta șefă. Intră în salonul debara la câteva momente în urma asistentei șefe, doar după ce aceasta îi făcu semn. Iulia era așezată la masă. În fața ei era cartea lui Rousseau, Emile ou de l’education, o ediție în limba franceză, și un caiet. Probabil acel caiet misterios al cărui conținut era greu de descifrat. Iulia era într-o stare de așteptare pasivă, cu capul ușor întors într-o parte forțând o poziție complet incomodă. Bărbia tremura ușor. Cu puțin timp înainte, asistenta șefă o atenționase de vizita doctorului.

— Domnișoară Iulia, doctorul Gabriel ar dori să stea de vorbă cu dumneata. Vrei să-l primești?

— De ce nu citește caietul? Pot să-i dau caietul.

— Sigur va citi și caietul. Dar doctorul Gabriel este doctorul tău curant. Regulile impun să aibă din când în când discuții cu dumneata.

Iulia nu răspunse. Se ridică din pat și se așeză la masă, în așteptare. Evită să privească spre ușa pe care va intra doctorul.

— Bună ziua. Pot să mă așez?

Iulia nu răspunse, continuând să privească spre un colț al camerei. Pe o parte a gâtului o ieșitură devoala poziția anormală a capului. Cât de simplu ar fi dacă ar putea examina biochimia creierului Iuliei, dacă comportamentul ei ar putea fi înlăturat cum extirpi o tumoare ce a invadat corpul! Boala Iuliei ar putea fi rezultatul unui conflict interior care se manifestă permanent între dorință și apărarea de dorință. Iar el va trebui să radiografieze conflictul încercând să se interpună în acest conflict. Iar în primă fază va trebui să-l intuiască. O boală mintală, fie ea moștenită sau nu, are o evoluţie puternic influențată de factorul sociocultural. Iată de ce investigația lui era practic lipsită de frontiere. Va avea o abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Dacă ar solicita o tomografie cerebrală, aceasta i-ar spune ce nu este în regulă cu creierul, nu ce probleme are mintea. Așa cum învățase la facultate, un motto al psihiatrului era sintetic cuprins în aserțiunea: “Domeniul minții și domeniul creierului au limbaje diferite. Psihiatrul trebuie să fie bilingv”. După ce va determina manifestarea descriptivă a bolii, încercând să identifice un model cu care Iulia este congruentă, va trebui să determine factorii de unicitate.

Gabriel trase un scaun și se așeză chiar în fața Iuliei. În clipele următoare va afla care va fi reacția pacientului față de clinician: deferentă sau rebelă. Întâmplarea îl ajutase să conceapă un prim experiment, de altfel cât se poate de simplu. Din mica bibliotecă pe care o purta mereu cu el, nu lipsea acelaşi volum care se găsea acum pe masa din salonul-debara: Emile ou de l’education. Puse cartea pe masă alături de cartea Iuliei, păstrând aceeași orientare a copertei. Luă aerul oficial al medicului în plin proces de investigație clinică.

— Cum vă numiți?

— Iulia.

— Numele de familie?

Nu obținu niciun răspuns.

— Prenumele mamei?

Din nou, tăcere. Doar buzele trădară un tremur intens. Gabriel continuă ca și cum ar fi primit toate răspunsurile dorite.

— Prenumele tatălui?

Urmări cu atenție reacția fetei. Fața ei reveni la normal, deci amintirea tatălui nu producea nicio reacție.

— Știți cumva numele de fată al mamei dumnea-voastră?

Se aștepta ca și această întrebare să rămână fără răspuns. Dar, brusc, Iulia întoarse capul spre Gabriel păstrând inclinația nefirească.

— Scrie. Scrie în caiet.

Iulia împinse caietul spre el.

— Vă dau voie să-l citiți.

Gabriel luă caietul și îl deschise chiar la prima pagină. Pe primul rând erau trei cuvinte cu spațieri generoase între ele. Pe al doilea patru cuvinte răspândite și ele aleator. Alăturate nu însemnau nimic. Întoarse pagina. Cam același algoritm era repetat și aici.

— Caietul este un jurnal intim al tău. Nu vreau să te rănesc descoperindu-ți cele mai intime gânduri.

Pacienta se întoarse brusc spre asistenta șefă.

— Unde este Iulia?

— A plecat în concediu. Se va întoarce.

— Trebuie să se întoarcă. Altfel nu pot să îmi împlinesc destinul.

— Care este destinul tău? reacționă imediat Doamna.

— Să am grijă de ea! Totul este scris în caiet, reluă pacienta.

Doctorul Gabriel se ridică de pe scaun și se aplecă spre masă punând mâna pe cartea Iuliei ca și când ar fi dorit să o ia. Instantaneu Iulia reacționă apucându-și cartea cu ambele mâini. Degetele lor se atinseră, iar tremurul începu să cuprindă corpul Iuliei. Își retrase speriată mâinile și se refugie în brațele Doamnei.

Doctorul și asistenta așteptară câteva clipe o izbucnire verbală din partea Iuliei, dar aceasta nu se produse. Iulia se lăsă moale în brațele asistentei care, surprinsă, aproape că o scăpă jos. O așezară pe pat. Tremurul corpului deveni mai intens transformându-se în convulsie iar ochii se pierdură lăsând fără viață fața pacientei. Doctorul Gabriel îi luă pulsul. Totul părea normal. Doctorul o întoarse pe partea stângă și privi ceasul. După o jumătate de minut convulsia încetă și Iulia intră într-un somn adânc.

— Aici nu mai avem nimic de făcut, spuse doctorul și ieși din salonul-debara urmat de asistenta șefă.

În cabinetul asistentelor, doctorul Gabriel făcu câteva însemnări în dosarul pacientei.

— Credeți că a fost o criză de epilepsie?

— În niciun caz. Corpul ei nu era rigid și criza nu a debutat cu convulsii. I se va scoate treptat baclofenul.
Doamna reveni în salonul Iuliei. Luă caietul și începu să-l cerceteze filă cu filă. Căuta cu înfrigurare cuvinte care să facă legătura cu povestea asistentei. În sfârșit, cercetările ei dădură roade. Pe pagini diferite apărură cuvintele: „tenis”, „viol” și „cruce”.

Mai mult...

Tavanul

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Trezirea din vis

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

Mai mult...

Nevoi

totu-i la liber în viața aceasta

 

ai nevoie de puțină nefericire

 

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

Mai mult...

Strada

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

   - Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

   - V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

   - Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

   - Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

   - Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

   - Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

   - Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

   - Full- casco, iubito!

   - Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

   - De ce te interesează?

   - Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

   - Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

   - Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

   - Nu m-am gândit la asta!

   - Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

 N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

   - Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

   - Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

   - Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.

Mai mult...

Unghiuri

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

 

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

 

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

 

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

 

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Mai mult...

Escale

în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată

 

(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri

 

și sutiene albastre!)

știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air

din Regatul Unit

din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne

adică vreo oră

destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri

prin fața ochilor mei

cu o sută de iglițe

inutil

se anunță rafale de vânt și la Köln

la Viena

Zagreb și Belgrad

până mâine nu mai e nicio speranță

.

va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos

din capătul terminalului patru

altul nu mai există

în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff

croșetând

însăși  viața mea este o broderie de zboruri și vânturi

fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului

cusut cu fire de aur

m-aș pierde pe aeroportul acesta...

Mai mult...

Cântec de sirenă

E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste

 

față de lucruri și oameni

 

probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții

dar parcă mai e ceva în plus

inima

care operează cu alte unități de măsură

ascunse la Facere

precum frumusețea

armonia

intuiția fără cusur

lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte

omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt

trebuie să cântărească faptele vieți

natura

Universul  în toată splendoarea lui

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

cu inima

în unități de simțire lambda

un amestec ideal de suflet și inimă

care întreține la parametrii normali ai vieții

arderea…

Mai mult...