Pentru fericire tastati unu

Te iubesc pentru că exiști
Te iubesc pentru că te-am întâlnit
Te iubesc pentru că te-am cunoscut
Te iubesc pentru ochii tăi căprui- verzui
Te iubesc pentru buzele tale dulci
Te iubesc pentru vocea ta ademenitoare
Te iubesc pentru zâmbetul tău
Te iubesc pentru spatele tău care mereu mă ocrotește de orice
Te iubesc pentru umerii tăi bărbătoși
Te iubesc pentru brațele tale ce mereu îmi oferă căldură și siguranță
Te iubesc pentru fiecare clipă petrecută împreună
Te iubesc pentru fiecare clipă în care nu am fost împreuna ( ce m-a facut să te vreau, să te iubesc și mai mult)
Te iubesc pentru că mi-ai otrăvit sângele-mi pur cu veninul tău dulce
Te iubesc pentru că mă îndrăgostesc iar și iar de tine
Te iubesc pentru că îmi ești alături
Te iubesc pentru că mă susții
Te iubesc pentru că mă înțelegi
Te iubesc pentru că mă faci să zâmbesc
Te iubesc pentru că te visez
Te iubesc pentru că mă faci să plâng de fericire
Te iubesc pentru că nu mă minți
Te iubesc pentru că mă saruți
Te iubesc pentru că știi să mă faci fericită
Te iubesc pentru că lângă tine sunt "eu"
Te iubesc pentru că mereu îmi spui adevărul
Te iubesc pentru că atunci când sunt cu tine nu mai am nevoie de nimic
Te iubesc pentru ceea ce ești
Te iubesc pentru că mă strângi la pieptul tău
Te iubesc pentru căldura oferită
Te iubesc pentru atingerile tale ce îmi oprește inima... respirația în loc
Te iubesc chiar și atunci când ascunzi că mă iubești
Te iubesc pentru că prezența ta mă calmează
Te iubesc pentru că adorm pe pieptul tău
Te iubesc pentru fiecare răsărit de soare alături de tine
Te iubesc pentru că mă accepți cum sunt
Te iubesc pentru că te-am recuperat ori de câte ori te-am pierdut
Te iubesc pentru că doar atunci când vorbesc cu tine devin alta
Te iubesc pentru că tu ești lumea mea
Te iubesc pentru că toata ziua ești în gândul meu, în inima mea
Te iubesc pentru că în prezența ta, inima mea devine un vulcan gata să erupă
Te iubesc pentru că sângele meu nu mai e sânge ci lavă fierbinte ce tot aleargă prin vene
Te iubesc pentru ca ești antidotul meu
Te iubesc pentru că venele mele nu mai sunt "gri"
Te iubesc pentru că îmi desenezi zâmbete pe buze
Te iubesc pentru că ești tot ce mai am
Te iubesc pentru că ești cel mai scump și cel mai drag
Te iubesc pentru că doar tu știi cum să mă faci să te iubesc
Te iubesc pentru că ești TU
Te iubesc pentru că exiști
Te iubesc pentru că te iubesc.
Te iubesc pentru că nu pot altfel.
 

( către A. G.)

" Uneori, pentru a salva pe cineva, este nevoie doar de o imbratisare."

Daniela R.

     Toti avem acelasi rost in viata. Ne nastem, visam, incercam sa ne urmam visele ( chiar de uneori suntem constienti ca unele din vise vor ramane doar vise), invatam. Unii din noi se implica in multe activitati dorind sa se afirme. Altii citesc carti. Dar fiecare din noi, macar o data in viata vom iubi.

     " Daca voi nu ma vreti, eu va vreau."-renumita fraza a lui Alexandru Lapusneanul. Exact va fi si in cazul nostru. Oricat de mult nu am incerca... oricum ne vom indragosti. Oricat de incapatanati am fi... oricum se va gasi acea persoana deosebita ce ne va vraji cu chipul sau, cu manierele sale. La inceput, nu ii vom da o mare importanta. Ei si ce daca ne atrage? Ei si mare treaba. Azi este atractia, maine nu-i.

 Si totul va fi bine si frumos. Insa acel "proces de indragostire" deja a avut loc. Fara sa mai observam. Ne vom urma visele, vom zambi, ne vom trai momentele de extaz. Si  uneori vom fi atat de fericiti incat parerea celor din jur ar conta cel mai putin. Ne vom pune castile in urechi si vom canta in glas, piesele preferate. Toti ne vor privi cam ciudat, considerandu-ne un somnambul. Noi insa le vom raspunde printr-o privire cu atata indiferenta.

     In primele zile, vom fi bine mersi. Insa simptomele acestei boli incurabile nu vor intarzia sa apara. La inceput, vom simti un dor ce ne va crea doar o stare de confuzie. Insa viata ne va mai rezerva o supriza. Ne va organiza un " rendez vous" intamplator. Si ghiciti cu cine? Cu nimeni altul decat... persoana dupa care inima este nebuna, dupa care sufletul tanjeste in taina.

     De asta data... va fi cu totul altfel. Inima noastra  tacuta de candva, la prezenta persoanei iti va bate atat de tare... si noroc ca va avea un scut protector, altfel... ar sari in pieptul lui. Buzele ti se vor usca, avand impresia ca te afli in Sahara. Iar dorul... brusc va disparea. Si abia atunci vei intelege cum de fapt stau lucrurile. Iar in acel moment,  vei simti fiecare bataie de inima ta otravita. Si vei intelege... ca de fapt s-a intamplat ceea ce iti doreai cel mai putin. Dar in fine. Deja totul s-a intamplat. Si esti fericita... dar totodata... Si iti dai seama ca nu poti face nici o schimbare. Insa iti e interesant ce va fi mai departe si te vei comporta asemeni unei copile mici... asteptand cuminte pe scaunel cadoul de ziua sa.

     Unii din noi vor ramane doar cu visele de a trai o frumoasa poveste de dragoste. Altii insa... vor fi cu adevarat fericiti. Vor trai atatea emotii, fluturi in stomac, lacrimi de fericire. Si, petrecand timpul cu ea... persoana ce te-a vrajit pe loc, vei intelege ca iata omuletul sufletului tau. Si vei radia  de fericire impreuna cu acel suflet pereche.

     Insa... la un moment dat... din viata noastra asemeni unui curcubeu...cand deja ne-am atasat de persoana in cauza... cand am inteles ca  nu mai avem nevoie de altcineva in afara de ea... are loc o schimbare. O schimbare ce ne va marca viata. Ne va  provoca atata durere. Pentru ca asta ne e destinul, vom suferi  o lunga... si dureroasa ploaie de lovituri. Persoana care ne-a crescut si ingrijit sufletul va fi pur si simplu nevoita sa plece din viata ta. Desi  ii va fi nespus de greu, stiind de fapt ce se petrece in sufletul tau, va pleca. Argumentand ca tot e pentru binele tau. Iti va zice asta atat de rece. De fapt... incercand sa ascunda dragostea pe care ti-o poarta in suflet.

     Va trece o buna perioada de timp, in care inima ta nu va inceta sa bata pentru ingerul cu suflet demonic. Si vei realiza ca nici o persoana din cele 7 mlrd nu o va putea inlocui. Pentru ca ea e taramul tau.

Si, vor fi nopti la rand in care  vei adormi privind poza ei, vei adormi cu ea in gand... in inima. Vei adormi cu lacrimi  in ochi. Te vei stinge pic cu pic. Asemeni lumanarii. Si chiar si o simpla  imbratisare te poate salva. Imbratisarea ei. Imbratisarea persoanei iubite.

Gandurile involuntare,

Fara culoare,

Ma iau...apoi ma arunca

Intr-o prapastie

Denumita TRECUT

In care predomina

TACEREA.

Privesc...

Si observ cum

Amintirile

...negre...

...ca ochii tai...

Ce s-au invelit

Cu un strat

Inconmensurabil de praf

Ma cuprind stransss...

Cu bratele grele de griji

La pieptul lor

Cu speranta

Sa-mi recucereasca iarasi

Inima.

" Viata noastra nu incepe in clipa in care ne nastem ci cu noua luni inainte. Asa si in cazul mortii. Unii dintre noi "mor" cu mult inainte de a muri."

Nicu Nicolaescu

     Si multe persoane am intalnit la viata noastra. Unele au plecat ( fiind asemeni calatorilor in gara de tren)... altele insa vor ramane in viata noastra... incalzindu-ne sufletul cu prezenta lor. Pentru unele vom simti doar simaptie, unii ne vor fi prieteni apropiati, pentru unii vom simti dragoste pe moment... iar pentru unii... o dragoste... nebuna... care ne face sa mutam pana si muntii din loc.

Si... tipic societatii noastre... vom fi atrasi mai intai de toate de aspectul fizc. Vor fi persoane de o frumusete rara...incat frumusetea sufletului lor... te va interesa cel mai putin. La inceput, vor fi    gentile... te vor face cel mai important(a) in viata lor. Vor cuceri noi si noi teritorii in sufletul tau. Si astfel... vor ajunge pana in adancul sufletului tau... ajungand pana la inima ta.

     In acele momente, vei fi atat de fericit(a) incat vei avea senzatia ca dormi. Si iti vei pisca din cand in cand pielea de un roz palid. Vei simti putina durere ce te va asigura ca nu e un vis. Vei fi atat de fericit(a). Dar nu va dura atat de mult. Si nu vei sti... fiind cu capul in nori.

    Persoanele cu chip angelic, ti-au fost alaturi... au fost "gentili" cu tine avand un anumit scop. Iar din moment ce nu s-a realizat, sau invers... ti-au facut din mana si au plecat.

     Vei fi in pragul disperarii. Vei avea ochii plini de sare... un dor in suflet. Vei lasa absolut totul la o parte pentru ca fara ea... iti merge prost. Oricat de mult efort nu ai depune... nu vei mai fi acelasi om de succes.... acelasi om fericit, dar.. vei ramane acelasi om indragostit... de frumos... Vei ramane acelasi om indragostit de candva. Vei lasa absolut totul la o parte... si o vei cauta. Pentru ca e antidotul tau.... casa sufletului tau.

O vei cauta... mult timp. Iti vei abandona absolut toate planurile, chiar de stiind ca risti cu succesul tau. Cu lacrimi in ochi iti vei zice:Pentru ce mie faima... si admiratia tuturor daca nu am persoana draga sufletului aproape? O vei cauta  si... nu o vei gasi Iti va lua mult timp. Dar nu vei renunta nicicum. In fiecare dimineata te vei trezi cu dorinta de a o cauta... de a o gasi. Voluntar, iti vei abandona absolut toate planurile... chiar de stiind ca esti atat de aproape de victorie... victoria mult asteptata. O vei cauta crezand ca si... ea suspina dupa tine si ca la aparitia ta, totul va reveni la normal. Te va cuprinde. Si iti va jura ca iti va fi alaturi tot restul vietii. 

     O vei cauta mult timp... si o vei gasi in sfarsit. O vei gasi  bine dispusa... fericita... cu altcineva. Si nu va fi deloc incantat(a) sa te vada acum. Dar va vorbi cu tine. Mai bine zis, iti va arunca cateva cuvinte si atat: "Nu esti persoana potrivita. Intalnirea noastra a fost o greseala. Greseala vietii". Iti va rosti totul in  graba si, va pleca. Te va lasa... stingandu-te incetul cu incetul. Si, singura te vei intreba mirat(a): "De ce il (o) iubesc atat de mult? 

     Te vei retrage din viata persoanei, chiar de vei tine mult la ea... uneori prea mult. Iti vei urma drumul vietii... mai sumbru de asta data... mult prea sumbru.

      Te vei bucura ca a aparut in viata ta. Te vei bucura ca ai cunoscut adevarata iubire. Dar cu ce pret?

     Si te vei stinge. Pe zi ce trece. Si iti vei aduce aminte de Nicu Nicolaescu cum zicea: Viata noastra  nu incepe in clipa in care ne nastem, ci cu noua luni inainte. Asa si in cazul mortii. Unii din noi "mor" cu mult inainte de a muri.

Din dragoste pentru tine

Mi-am tatuat

Pe inima

Al tau nume

Ce ma face

Sa-mi ies

Din minti

Cand il rostesc

...in soapta.

Mi-ai amprentat

Pe buze

Al tau sarut

Ce astazi

...e doar

O amintire.

Mi-ai imprimat

Chiar si atingerile

Pe fiecare particica

A trupului meu

Ce astazi le duc dorul.

Privind

Apusul soarelui

Te caut

Si nu...

Viața e un joc imprevizibil. Si nimeni din noi... niciodata  nu va fi pregătit de careva schimbări în el. Au avut loc evenimente bune sau... foarte bune. Iar nucleul lor este iubirea. Toate se fac din iubire. Pentru că ne este menit să iubim ( părinții, rudele, prietenii... o persoana care ne este străină, dar... totodată atât de aproape sufletului nostru) și desigur... să fim iubiți. Cine nu dorește să fie iubit? Să fie sensul vieții cuiva? Iar în momentul când suntem răsplătiți cu aceeași monedă, suntem cei mai bogați. Pentru că iubirea este la fel de scumpă ca și viata. Si, deci nu o poți cumpăra cu bani. Iar de fericire... putem mișca până și munții din loc, ceea ce ne părea anterior imposibil.

     Fiind în anii adolecentini ( cei mai dulci ani), riscul de a ne îndrăgosti  este cel mai mare. Suntem atrași de o persoană ( cea mai cea mai), iar în momentul când ea este prin preajmă fie inima ți se zbate atât de tare vrea să îți sară din piept... fie se oprește pe câteva secunde. Uneori stăpânul sufletului nostru va fi atras de noi ca un magnet,alteori... ne va respinge.. Si, haideți să recunoaștem că prima variantă ne este mai mult pe plac.

     Viața monotonă de cândva, astăzi îți va părea una multicoloră. Si uite se întâmplă și marea minune și uneori persoana care ne-a căzut tronc inimii, singură face un pas. Vom fi atât de fericiți. Sângele va alerga nebun prin vene, schimbându-le culoarea ( din gri în roșu). Si deci, planul nostru săptămânal se va modifica. Deși pe noi personal, deloc nu ne întristează chestia dată.

Spre mirarea noastră, vom fi mai activi, mai atenți, mai energici. Iar pe plan profesional, indiferent ce ar fi: studii, job, proiecte) ne va merge bine. Aș putea spune chiar foarte bine. Vom fi atât de fericiți. Iar în momentele când nimic nu îți merge, apare ea... și iarăși ești plin de forțe... și rezolvi absolut toate problemele... cu atâta ușurință. Fără ea, absolut totul ar merge prost, îți zici mereu. Si îi mulțumești și lui Dumnezeu pentru acest cadou, pentru această schimbare în viață. O schimbare radicală- care te favorizează... te face fericit(ă).

     Zi de zi... ne vom gândi la viața noastră. Zi de zi... ne vom gândi la ea... la persoana ce ne-a luminat viața, ne-a luminat calea. Si îi mulțumim Domnului... cu ochii înlăcrimați.

     Vei fi nespus de fericit(ă). Te vei simți atât de bine cu el- sufletul tău geamăn ( după cum îți place să îi zici). Vor trece zile, vor trece luni... uneori ani. Si te vei  trezi ținând-o de mână... tot pe persoana ce o cunoscusei ceva timp în urmă... la care visai zi și noapte.

     Vei fi atat de fericit(a) alaturi de ea. Vei dori sa iti petreci tot restul vietii tale cu ea, considerand-o destinul tau. Vei fi sigur de fapt, ca iti vei trai absolut tot restul vietii alaturi de ea.

     Dar de fapt... viata nu e chiar asa cum am dori noi. Uneori " sufletul- pereche" nu e chiar acel suflet pereche. Vor fi  doar niste trenuri, care la un moment dat vor fi nevoiti sa paraseasca peronul si sa isi urmeze drumul. Vor fi nevoiti, chiar de vor incerca sa se retina. Unii din ei,chiar si peste ani vor intoarce capul in urma privind trecutul... amintindu-si de tine. Doar de tine.

     Sufletul tau va primi atatea lovituri de cutit... apoi va sangera... pic cu pic... pe amintirile fericite din viata ta... cele mai fericite. Vei fi slabit... fara forte. Si mereu iti vei aduce amite de persoana ce te-a invatat sa "zbori" pana la stele.

     Iti vei gasi un nou hobby in care " EA" .... nu exista.  Si vei munci. Vei munci mult. Foarte mult. Doar ca sa o uiti. Pentru ca mai e prezenta in gandurile  si visele tale. Pentru ca ii simti lipsa. Pentru ca mai ai nevoie de sustinerea ei. O vreai prezenta  in viata ta, dar... te opresti " No No Noooo. Nu trebuie. nu mai am nevoie de ea. Am uitat-o". 

     Si continui sa muncesti. Vei avea o zi  arhi-incarcata ce treptat te va face sa o " uiti". Si uite asa se vor scurge ore... zile... saptamani... luni... ani. Ne vom declara " fericiti". Iar la prima vedere iti va parea ca iubirea a parasit taramul si esti bine mersi. Dar de fapt, lucrurile stau putin altfel. Prezenta ei in viata ta va demonstra contrariul. Si va fi de ajuns doar de o singura privire ca sa-ti faca stomacul " ghem"... inima-un vulcan...gata sa erupa.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la MatiMatilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretullda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i verkligheten

Roald Dahls barnberättelse Matilda har också ett korn av sanning. Porträttet av Matilda (med små avvikelser från Roald Dahls MatiMatilda, en barnberättelse, har också ett korn av sanning. Porträttet som speglas i hans skrifter) finns i vardagen. Den personen gjorde permutationer, logaritmer, ekvationer av jag vet inte vilken grad, beräkningar i styrkan 1000 utan att använda telefonens kalkylatorfunktion, läste sedan 4 års ålder, såg sina egna intressen och passioner medan hans äldre syster gjorde hennes nagellack, och hennes bror tittade på en fotbollsmatch med jag vet inte vilket argentinska lag, om hennes pappa underskattade henne, smetade han in fodret han bar oftast med roll-on antiperspirant, han visste hur mycket tid kommer att ta slut på alla flingor i hennes skål, hon visste också vem som skulle förse henne och innan de tog slut, skulle hon alltid välja mjölk från samma företag (eftersom hon bara gillade den), hon kunde också säga från blickarna hur mycket man ska hälla för att inte svämma över duken, hon visste hur man inte skulle bli utskrattad vid danser genom att trampa på sin partners fot, hon visste när det skulle regna med mycket bättre precision än AccuWeather-appen, hon kände när hon blev avvisad eller accepterad av dem i jag svär, hon kände sig ofta missförstådd, även om hon förstod alla hela tiden, hon visste vad allas skäl och rädslor var, hon visste att inte låta sig vara underlägsen, hon visste hur man kämpade för sina rättigheter , för rättvisa och sanning. För henne spelade det alltid roll vad som var rättvist. Han har alltid varit en lugn, jordnära person, men lika rolig. Genom att sjunga allas ansträngningar lämnades ingen kränkt eller ignorerad.

Han såg allas avsikter, vad som livar upp varje människa, vad som piggar upp honom, vad som deprimerar eller tröttar ut honom. Hon visste vem hon skulle lita på och vem som skulle ha svikit henne i en mer komplex situation. Cam kunde nästan föreställa sig vad de skulle förvänta sig av var och en, hur de skulle reagera, vad som skulle få dem att samarbeta eller förkasta idén om samarbete, hur de skulle prata med var och en individuellt. Ingen kunde överraska henne med något, hon var bekant med de flesta situationer som kunde uppstå på vägen.

Han kunde se människors naturliga skönhet, inte konstgjorda skönhet, att de skulle sminka sig, att de skulle sätta på läppstift, att de skulle skapa en fyllig volym i håret, eller att de skulle vara på gymmet och jobba med allt. muskelgrupper. Nej, inget sådant, hon uppskattade människor för vad de var, inte vad de ville framstå som. Hon behövde inte onödig kosmetika, naturligheten var den mest verkliga, det var därför hon var vacker. Det som var mest speciellt med henne var det faktum att hon värderade människor för vilka de var, inte nödvändigtvis vad de skulle erbjuda eller bevisa. Allt detta hände för att hon såg människor från alla perspektiv, absorberade deras blickar, läste dem som om hon läste romaner. Hon var ivrig att observera detaljerna i varje persons personlighet, att ta det bästa från var och en, precis som ett bi samlar pollen från blommor för att bearbeta och förvandla till honung.

Samtidigt var hon blygsam, hon insåg vad hon kunde och vad hon inte kunde. Hon trodde aldrig ett ögonblick att hon kunde göra det helt själv. Han visste sina gränser. Hon förstod att det finns situationer då hon också behöver rådgöra med sina bekanta för att yttra sig och agera med kännedom om ärendet.

Han hade en mycket fin och noggrann uppfattning om konsekvenserna av hans egna handlingar och hur de kan påverka omgivningen.

Karaktären från Roald Dahls bok kunde hitta sin moderna motsvarighet i ingen mindre än Cecilia.

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Tarih öncesi balık

Avustralyalı araştırmacılar ve uzay kaşiflerinden oluşan bir ekip, daha önce hiç duymadıkları bir göreve katılma cesaretini gösterdi: yeni Kepler 170 roketi ile bir geziye çıkmak.Roket aslında bir prototip, henüz geliştirme aşamasında test aşamasında, ancak Dünya'ya güvenli bir şekilde dönmeleri halinde cesaretlerinden dolayı ödüllendirileceklerine söz verdi.

Maruz kaldıkları riskleri göze alarak, bir daha gün ışığını göremeyeceklerini anlayarak bu görevi kabul ettiler, ihtiyaç duydukları her şeyi aldılar, iki tür ekipman verildi (biri roketteyken, diğeri roketteyken). Ay olacak ve Jüpiter'in uydusu Europa'nın yüzeyine gitmek zorunda kalacaklar). Görevleri, hakkında daha fazla teori duyulan ancak özünde somut hiçbir şey bulunmayan gök cismi Europa'yı keşfetmeyi ve analiz etmeyi amaçlıyor. Çok genel bir isim olan "Europa" isminin verilmesindeki gizem daha da büyük, çünkü Avrupa kıtası var ve Europa FM'in oluşumu var, ama bu isimde tanıdık bir şeyler görüyorum, bir şekilde akla gelmiyor mu? Mikroorganizmalar da dahil olmak üzere yaşam formlarının varlığını vaat edebileceği fikri ve eğer bu doğruysa, o zaman: Avrupa'da bir gün nasıl olurdu?, Orada bir gün kaç saattir?, Ortalama sıcaklık ne kadar olurdu? , Gökyüzünün belirli bir rengi var mı, Dünya'da gördüğümüz gibi?, Mevsimleri var mı yoksa sonsuz kış mı?, Sulu bir gezegen olduğuna göre gel-git var mı?

Cesur araştırmacılarımız bize tüm soruların cevabını verecektir. Kontrol kulesi, kalkış için gerekli tüm kontrollerin yapıldığından, motorların çalıştırıldığından, pervanelerin giderek daha hızlı döndüğünden ve kapalı olduğundan emin olur. Dünya gezegeninin atmosferinin tüm katmanlarını geçerek ellerinden geldiğince sarsılıyorlar, artık gözlerini bile açık tutamıyorlar ve atmosferi terk ediyorlar. Şimdi roket hala Avrupa'ya doğru hareket ediyor, ancak daha yavaş bir hızda, sanki yüzüyormuş gibi, aslında yaptığı da bu.

Yolculuklarını özetlemek gerekirse, Avrupa'ya vardıklarında bir ay sonra sadece konserve ton balığı, günlük öğünlerin yerini alan kapsüllerle hayatta kaldıkları, susuz kaldıklarını ve kemik yoğunluklarının azaldığını söyleyeceğim. Bir aydır banyo yapmadılar ama başarı fedakarlık gerektirir.

Geldiler, roketten indiler, Europa'nın donmuş okyanusunun yüzeyinde yürüyorlardı. Ayak bileğinin kayması ve burkulması tehlikesi buz pistindeki gibi değil, çünkü yerçekimi Dünya'daki gibi değil, ara sıra ayaklarımla yüzeye dokunuyorum, her zaman değil, daha çok atlama yürüyüşü gibi. Her türlü maddeyi eriten, kaynatan, sıvılaştıran bir lazerle Europa'nın yüzeyinde bir delik açarak örnekler, yaşam kanıtı veya ne varsa çıkardılar. Daha sonra bu deliğe bir elektrik çubuğu yerleştirilir. Yaratıkları tespit ettiğinde onları yakalayacağı bir ağ fırlatır. Dünya zamanına göre çeyrek saat bile geçmedi ki zaten bir şey yakalamışlar. Çok küçük olduğu için o delikten çıkamıyorsa tuzağa düşmenin ne anlamı var? Kaşifler deliği lazerle genişletiyor. Haberlerde kıyıya vuran balina büyüklüğünde büyük bir hayvanı ortaya çıkardılar. Onu kendi boyutunda bir kuluçka makinesine koyup rokete alıyorum.

Oldukça uyuşmuş görünüyor, zaten doğal ortamından kaçırıldığı için ölüyor.

Araştırmacılardan biri Europa'daki deniz hayvanlarının anatomisine ilişkin bir atlas alıyor. Şu balığa bakın, yayın balığıyla birleşmiş çipuraya benziyor. Ağız oldukça ilginçtir, burun karedir ve bıyıklıdır.

İlk başta bunun Felinae Purcicae natāre krallığından nadir bir tür olduğunu düşündüler, ancak kan için onu soktuktan sonra DNA testi sonucu en hafif tabirle şok ediciydi.

Araştırmacılar donmuş bir okyanus kedisini, özellikle de tatlı su Nebelung'u esir tutuyorlardı. O, Europa ayının durgun sularında yaşayan birkaç sualtı Nebelung'undan biriydi (oldukça yaşlı görünüyor). Dünyadaki Nebelung kedileri gibi griydi. Balık şeklindedir ama atlasa göre kedigildir. Yani hem kedi hem de balık özelliklerini taşıyorsa foktan başka bir şey olamaz.

Nu știu când s-a întâmplat dar m-am trezit peste noapte într-o altă lume decât cea în care trăisem până atunci, o lume care aduce cu un azil de nebuni, în care nebunia este de obicei direct proporțională cu poziția ierarhică!

Da, am mai trăit în astfel de "azil" primii 31 de ani de viață, dar știam toți că nebunia este doar mimată! "Azilul" era însă la nivel național, nu planetar ca acum și majoritatea știau ce este normal și ce este nebunie! In noua lume, în care mă aflu, în azilul asta de boli psihice planetar, normalul a devenit pentru mulți anormal și anormalul normal, impus și acceptat de nevoie, sau de bună voie!

Adevărul nu mai are nici-o valoare chiar dacă e demonstrat știinţific, istoric, logic dacă nu este declarat... adevăr!

Este noapte doar dacă se declară oficial asta! Faptul ca soarele este sus pe cer nu are nici-o importanță!  Este ziuă chiar dacă e beznă și se văd stelele, luna...

Este tot mai cald chiar dacă crapă pietrele de ger!

Sexul unei persoane nu are nici o legătură cu gonadele lui, cu înfățișarea, sau cu cromozomii!

Democrație înseamnă că poporul trebuie să se supună conducătorilor!

Suveranitate înseamnă ca o țară să se supună intereselor altei, sau altor, țări!

Cel mai puternic om din lume cu greu se mai ține pe picioare, este senil și trăiește într-o lume imaginară, dar el este cel care decide cine este îndreptățit să trăiască și cine nu!

Și nu mai continui pentru ca n-as mai termina niciodata!

Ce este însă durerors e faptul ca pe foarte mulți toate astea fie nu-i interesează, fie le susțin ei insăși, fără rezerve , le consideră necesare, utile, echitabile, corecte, într-un cuvânt: NORMALITATEA!

Și că o fac cei tineri, care nu au cunoscut altceva și s-au născu dependenți de net, e una, dar o mulțime de oameni care au trăit zeci de ani de (altă) normalitate, nu par de loc surprinși, iritați, revoltați de lumea noua în care s-au trezit peste noapte ca și mine!

Singura explicație plauzibilă este că ce trăiesc nu este realitatea, ci un coșmar absurd, foarte lung, intens, din care sper să mă trezesc cât mai iute!

Chiar moartea în somn pare o variantă mai atrăgătoare decât să continui să visez în continuare!

 

20.11.2021

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

I. Ținutul celor șapte împărății

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

Cei șapte copii crescuseră împreună.

Primul era Cosmin.

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

---

II. Lecția tatălui

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

Era o zi liniștită.

Soarele cobora încet spre munți.

Copiii se așezară în jurul lui.

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

— Priviți copacul acesta.

Cosmin întrebă:

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

Tatăl zâmbi.

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

Gheorghe râse.

— Un copac nu conduce pe nimeni.

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

Copiii tăcură.

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

Apoi se uită la Cosmin.

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

Se uită la Gheorghe.

— Să nu confunzi respectul cu teama.

Apoi îi privi pe toți.

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

Nicolae întrebă:

— Atunci ce este un conducător?

Tatăl răspunse:

— Un slujitor.

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

---

III. Ultima noapte

Anii au trecut.

Copiii au devenit adulți.

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

În fața patului se afla o icoană.

O singură lumânare ardea.

Tatăl lor era foarte slăbit.

— Copiii mei...

Cei șapte s-au apropiat.

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

Gabriela plângea.

— Tată, nu ne părăsi...

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

Cosmin a îngenuncheat.

— Îți promit că o voi face puternică.

Tatăl îl privi cu tristețe.

— Fă-o mai întâi dreaptă.

Apoi îl chemă pe Nicolae.

— Tu vei moșteni Regatul României.

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

— Nu uita să te rogi pentru ei.

Apoi veni rândul Gabrielei.

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

— Voi avea grijă de poporul meu.

— Și să nu uiți de cei săraci.

Ștefan primi Imperiul Francez.

Florin primi Imperiul Chinez.

Mircea primi Imperiul German.

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

Tatăl îl privi.

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

Gheorghe tăcu.

— Ți-am cerut să-l faci bun.

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

În palat se auziră clopotele.

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

Se simțeau singuri.

---

IV. Cele șapte coroane

Ziua încoronării a venit.

Mii de oameni s-au adunat.

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

Gheorghe zâmbea.

Nicolae se uita spre icoană.

Gabriela ținea mâinile împreunate.

Ștefan stătea drept.

Mircea era solemn.

Florin era emoționat.

Preotul care oficia slujba le spuse:

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

Nicolae înțelese.

Gheorghe nu.

---

V. Prima ședință

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

Masa era rotundă.

În mijlocul ei se afla o cruce.

Nicolae deschise ședința:

— Înainte de orice, să ne rugăm.

Gheorghe oftă.

— Iarăși rugăciuni?

Gabriela îl privi.

— De ce te deranjează?

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

Ștefan răspunse:

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

Mircea adăugă:

— Să nu uităm că suntem frați.

Cosmin zâmbi.

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

Nicolae îl privi.

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

Florin nu spuse nimic.

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

---

VI. Mândria lui Cosmin

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

Avea o armată mare.

Avea bogății.

Avea teritorii întinse.

Oamenii îl ascultau.

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

Cosmin zâmbi.

— Atunci mă respectă.

Sfetnicul nu răspunse.

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

Privi icoana.

Dar nu se rugă.

Se uită la coroana sa.

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

---

VII. Gheorghe și visul puterii

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

Își construia palate.

Își mărea armata.

Își cumpăra corăbii.

Își aduna aur.

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

Gheorghe răspunse:

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

Bătrânul zâmbi trist.

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

Gheorghe se înfurie.

— Pleacă!

Bătrânul plecă.

Dar cuvintele lui rămăseseră.

---

VIII. Cei patru care credeau în bine

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

Voiu doar să păstreze pacea.

Nicolae ajuta oamenii săraci.

Gabriela construia spitale.

Ștefan deschidea școli.

Mircea întărea legile.

Într-o zi, Gabriela spuse:

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

Nicolae răspunse:

— Nimic.

Ștefan completă:

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

Mircea aprobă.

— Asta este adevărata moștenire.

---

IX. Alegerea lui Florin

Florin observa totul.

Îl vedea pe Cosmin.

Îl vedea pe Gheorghe.

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

Știa că se apropie o alegere.

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

— De ce ai venit?

— Nu știu ce să fac.

— Atunci roagă-te.

Florin îngenunche.

— Doamne, arată-mi drumul.

Călugărul îi spuse:

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

Florin plecă.

Știa că trebuie să aleagă.

---

X. Înțelegerea secretă

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

— Sunt de acord.

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

Cosmin îl privi.

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

Gheorghe râse.

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

Cosmin îl privi câteva secunde.

Apoi spuse:

— Și eu.

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

---

XI. Ultima încercare de pace

Nicolae află despre plan.

Nu a cerut răzbunare.

A trimis o scrisoare.

„Fraților,

Nu vrem război.

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

Haideți să ne întâlnim.

Haideți să ne rugăm.

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

Suntem frați.”

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

Cosmin o păstră.

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

---

XII. Războiul

În cele din urmă, războiul începu.

Armatele se mișcară.

Orașele se închiseră.

Oamenii se temeau.

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

— Nu luptăm pentru ură.

Ștefan spuse:

— Nu luptăm pentru bogăție.

Mircea spuse:

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

Florin trimise provizii.

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

Aducea numai durere.

---

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

Copilul nu răspunse.

Un bătrân îi spuse:

— Au murit.

Cosmin încremeni.

Copilul îl privi.

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

Cosmin nu găsi răspuns.

Se întoarse spre oamenii săi.

— Cine a dat ordinul?

Un soldat răspunse:

— Oamenii dumneavoastră.

Cosmin coborî capul.

În acea clipă înțelese.

Puterea lui avea un preț.

Și prețul îl plăteau alții.

---

XIV. Gheorghe în fața adevărului

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

Pentru prima dată, a simțit frică.

Nu de dușmani.

De propria sa conștiință.

A intrat în capela palatului.

A îngenuncheat.

— Doamne...

Nu putea continua.

Lacrimile îi curgeau pe față.

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

---

XV. Întâlnirea fraților

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

Cosmin a spus:

— Am greșit.

Gheorghe:

— Și eu.

Nicolae a răspuns:

— Atunci trebuie să reparăm.

Gabriela:

— Trebuie să ajutăm oamenii.

Ștefan:

— Trebuie să reconstruim.

Mircea:

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

Florin:

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

Cosmin a întrebat:

— Ce ne-a învățat?

Florin răspunse:

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

---

XVI. Drumul pocăinței

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

Și au înțeles că era normal.

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

A construit spitale.

A reparat biserici.

A ajutat familiile.

Gheorghe a făcut același lucru.

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

El nu se supăra.

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

— Dar mă vor ierta vreodată?

Nicolae îi răspundea:

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

Gheorghe a înțeles.

---

XVII. Florin își găsește drumul

Florin fusese cel mai nehotărât.

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

A construit drumuri.

A trimis hrană.

A ajutat la reconstruirea satelor.

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

Nicolae zâmbi.

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

---

XVIII. Cele șapte lumini

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

Au aprins șapte lumânări.

Una pentru fiecare.

Preotul i-a privit.

— De ce șapte?

Nicolae răspunse:

— Pentru că suntem șapte frați.

Preotul zâmbi.

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

Cosmin își plecă fruntea.

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

Gabriela zâmbi.

Ștefan închise ochii.

Mircea se rugă.

Florin privea flacăra.

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

---

XIX. O nouă rânduială

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

credință, popor și pace.

Nu mai începeau cu hărți militare.

Nu mai începeau cu aur.

Nu mai începeau cu teritorii.

Începeau cu rugăciunea.

Nicolae spunea:

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

Gabriela:

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

Ștefan:

— Doamne, păzește-ne de război.

Mircea:

— Doamne, dă-ne dreptate.

Florin:

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

Cosmin:

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

Gheorghe:

— Doamne, învață-ne să iertăm.

---

XX. Ultimii ani

Timpul trecea.

Imperiile se schimbau.

Orașele creșteau.

Copiii deveneau adulți.

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

Cosmin avea părul alb.

Gheorghe mergea încet.

Nicolae ținea un baston.

Gabriela era înconjurată de nepoți.

Ștefan devenise foarte tăcut.

Mircea se ruga mai mult.

Florin scria într-un jurnal.

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

Crucea era în centru.

Nicolae se ridică.

— Fraților, am primit șapte imperii.

Cosmin spuse:

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

Gheorghe continuă:

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

Gabriela zâmbi.

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

Ștefan:

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

Mircea:

— După câtă dreptate face.

Florin:

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

Cosmin privi crucea.

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

Gheorghe începu să plângă.

Nicolae îl îmbrățișă.

— Frate.

Gheorghe îi răspunse:

— Frate.

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

---

XXI. Adevărata moștenire

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

Scria:

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

Sub această inscripție se afla o cruce.

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

Cosmin.

Nicolae.

Gabriela.

Ștefan.

Florin.

Mircea.

Gheorghe.

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

Era povestea inimilor lor.

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

---

XXII. Lecția celor șapte

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

Călugărul a zâmbit.

— De ce întrebi?

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

— Atunci cine?

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

Copilul s-a gândit.

— Și cine a fost acela?

Călugărul a răspuns:

— Fiecare dintre ei, în felul său.

Copilul a privit cele șapte nume.

Atunci a înțeles.

Nu există om fără greșeală.

Dar există om care își recunoaște greșeala.

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

Nu există inimă care să nu fie rănită.

Dar există inimă care poate ierta.

---

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

Nu ca o poveste despre războaie.

Nu ca o poveste despre bogăție.

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

Ci ca o poveste despre oameni.

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

Era responsabilitatea.

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

Cosmin a cucerit mândria.

Gheorghe a cucerit ura.

Florin a cucerit frica.

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

Mircea a cucerit asprimea.

Gabriela a cucerit nepăsarea.

Nicolae a păstrat credința.

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

---

SFÂRȘIT

„Cei Șapte Moștenitori”

De Cristian Diaconița

Morala poveștii:

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.