Ce va fi ?
Mă uit în jur,să văd că-i bine,
Aud, ce se întâmplă în lume,
Mă apucă grija, ce va fi mâine?
Când alarma o să sune?
Liniștea celor dragi apune?
Semnele-s clare, oricine vrea
Le poate pricepe....
O ducem greu, că nedreptatea, chiar doare
Și doare faptul că țara-i furată, trădată
Dar printre lacrimi, mai poți vedea, o rază de soare,
Și în grădină, mai poți răsădi o floare...
Dar grija zilei ce vine, nu dispare...
Cu tristețe ,în suflet se naște o întrebare
Cum o să-i poți apăra, pe cei dragi
Într-o zi, când alarma va suna????
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: T.A.D. ![]()
Data postării: 21 octombrie 2025
Timp de citire: ~2 min.
Vizualizări: 970
Alte poezii ale autorului
Noi suntem urmașii !
Se pare că azi se ridică
Vocile ce dorm în mormint,
Să ne vorbească de țăranii
Care au cerut- Noi vrem pământ-
Când frigul și foamea, adună blesteme,
Pe cine în ajutor, săracul să cheme?
Pune mâna pe furci, pe topoare și pleacă
Cum crede el, dreptate să facă.
Urmașii celor din Flămânzi, suntem noi,
Și suntem înglodați în datorii și nevoi.
Pământul, ne-a rămas moștenire
Să-l apărăm de profitori, prin unire!!!!
Griji și belele !
Mi-am propus să fiu optimist,
La ce m-ar ajuta să fiu trist ?
Timpuri grele, au fost și vor fi,
Nu vom scăpa de ele, cât vom trăi.
Dar acum vin peste noi grămadă,
Mulți se străduiesc să nu le vadă.
Dar nu le poți ignora când vin,
Când primesc facturile, simt gust de venin.
Uneori, mă întreabă boala ce fac ?
O asigur, că nu i-am găsit leac,
Pentru leacul ei, îmi trebuiesc milioane,
Să mă tratez, ar trebui să fac foame.
Dacă am undeva o datorie veche, mică
Iluzorie sau uitată, o plătesc de frică
Pentru că mă cheamă chiar și-n tribunal,
Sau plătesc majorări, multe-anual.
Era bine când eram un biet optimist,
Dar chiar natura, mă face să fiu trist,
Soarele mă arde, apele scad în vaduri urât,
Toate le trăiesc acum și port un nod în gât.
Vremea furtunelor !
Îmi pare rău,și-o spun cu jale,
Mai vede cineva o cale
Să fie în țară cum a fost?
E ipocrit, ori prost.
Când țara e datoare și furată
Hultanii din U.E. ÎȘI ASCUT GHEARELE
Să mai înhațe din România câte-o bucată
Pentru interese, se bat ca fiarele.
Cine vă mai crede? La ce ajută minciuna?
U. E. a fost și este o mascaradă,
La furat s-au împins ca la paradă
Europa cea elegantă va ajunge din regină o ruină.
Acest declin nu poate fi oprit,
Cred că așa i-a fost sortit
A fost stăpânul lumii vreme lungă
Va veni o vreme, cănd să plângă.
Cine va fi următorul stăpân ?
Fără regrete !
Poate stârnesc curiozitatea: cum se simte un om, care-și simte sfârșitul aproape ?
Ce idei îi trece prin minte, ce regrete are, mai are dorințe ?Mai poartă cuiva ură, dușmănie ?
Nu știu ce gândesc alții, dar eu regret mult că părinților mei le-am acordat puțin timp, am stat
rar de vorbă și le-am dat puțin ajutor. Asta regret cel mai mult. Copiilor mei, am vrut să le dau și
inima dacă le făcea trebuință, dar le-am dat multă tristețe, o copilărie nefericită, care i-a afectat
și asta încă mă doare. Datotită lor am o bătrânețe liniștită, ei se înțeleg, cu mine sunt protectori,
respectoși, ce-mi mai pot dori?
Da, regret că o să plec în neființă, viața pe Pământ e scurtă, cere eforturi până prinzi rădăcini
și neantul te ia de lângă ce ai înjghebat sau construit, pentru totdeauna....
Da, ma-am atașat de lucruri, de gospodărie și ceva doare, că totul rămâne în urmă, în părăsire,
înstrăinate.
Cât suntem în putere, putem gândi, că totui trecător, să lăsăm răutatea...ducă-se în pustiu mai
avem timp să cultivăm omenia, iubirea,bunacuviință, să nu plecăm cu regrete
Zi aniversară !
Toamna, se desfășoară așa cum ea știe,
Poate fi frumoasă, sau firavă ca un fulg de păpădie,
Simțirea și gândul sunt funii de liane, ce ne susțin,
Sunt prietenii și familia din care provin.
Un zâmbet, o întrebare ne fac contenporani,
Vă invit la o adunare,ce-o port doar în gând,
La comemorarea acelor- La mulți ani-
Vremea trece, anii zboară...oare pot să-i mai prind?
Dar ziua de azi
E sărbătoare,
Mă bucur de lumină
Mă încălzesc la soare,
Cei dragi, sunt lângă mine
Cum să nu-mi fie bine?
FERICIRE UNDE EȘTI?
Fericire unde ești ?
Vino ,bate-mi în ferești
Casa-i mică și năucă
Fără tine îmi este frică .
Hai ,te rog să mai rămâi
Pe unde treci tu cresc
Meri ,gutui și înfloresc salcâmii
Cerul râde printre nori
Calea mi-i plină de flori!
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Înghețată islandeză în norvegiană
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Islandsk iskrem
(Godt, ikke akkurat islandsk, men du skjønner ideen, hentet fra Island)
Klokken er 9 om morgenen, det er fortsatt mørkt, det er også normalt fordi vi er veldig nær polarsirkelen og vi drar til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste som fortsatt er å finne på Island, etter at et dekret ble gitt i landet ikke til restauranter som selger fast food bygges også. Det er den eneste som er igjen ser vi ingen grunn til ikke å benytte oss av muligheten, så vi går for å se hva de har på menyen og etter hva det ser ut til, er de fleste smørbrødene variasjoner over samme tema, diversifiserte versjoner av burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter med Filet-O-Fish, en med laks, en med ørret, to store porsjoner pommes frites, fordi de er min favoritt på hver meny på McDonald's, fra alle land, sjokolademuffins og mest av alt, jo mer viktigst, islandske McFlurry. Det skiller seg fra resten av Europa ved at det er mye kaldere, klimaet hjelper det også til å bevare seg selv, det er mye mer konsistent i tekstur, mer frost og har en intens blåtone med biter av stracciatella også blå, som det ser ut til. merkelig for meg. De brukte blå konditorfarge som har E407 i sammensetningen, det er de som påstår at de ikke vil ha bearbeidet mat, at de vil at alt skal være så naturlig som mulig.
Vi smaker på islandske McFlurry. Den er god ... la oss ta en bit til, ... den er utrolig god ... og en ting til, la oss ikke glemme smaken ... ja, vi har det, det er den beste McFlurryen vi noen gang har smakt noen gang, også dårlig det er så langt hjemmefra. Vi tror imidlertid at McDonald's-restauranten på Island følger et visst tema, bortsett fra pommes frites, hele menyen ligner på en taverna som ligger ved sjøen, serviettene er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med meldinger som, , Klar for et marint eventyr?", er alt i blåtoner i rommet. Interessant nok finner vi også McDonald's på Island, den er veldig forskjellig fra alle de andre vi har sett så langt.
Fordi vi likte iskremen fra islandske McDonald's så godt, drar vi for å smake på andre smaker og iskremscoops fra de lokale gelateriene, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de mange sortimenter som vi kan velge mellom. Vi tar kakao og pistasjnøtter. Og disse er de beste. Island, jeg vil gratulere deg, du er den beste iskremmakeren jeg noen gang har møtt. Det du tilbyr, kanskje for få eller ingen tilbyr lenger. Du har spesialisert deg på å gjøre kulden til noe kunstnerisk, behagelig å se på, føle og smake, synestesi på alle måter.
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
DIALOG CU FIUL MEU
- prima parte-
Ceia ce părea la început doar un zvon s-a dovedit a fi
un adevăr de temut: virusul COVIT -19, spune mama.Am
fost atenționați, sfătuiți ,apoi obligați să ne izolăm să stăm în
case.Calendarul din perete arăta că a venit luna martie ,apoi
aprilie,deci a venit primăvara.
-Așa e mamă, îmi amintesc,răspune fiul.Cum ai făcut față?
-Fiind o fire activă, șitii că am o căsuță de vară cu grădină
mare pe malul Siretului ,am simțit nevoia să găsesc soluții și să merg
acolo.Voi copii mei nu voiați să mă știți aclo izolată , doar cu bătrâne-
țea și metehnile ei A fost greu să vă conving să mă duceți acolo.Dar
odată ajunsă ,aveam mereu ce face Zi-lumină eram pe afară ,intrând
în casă doar pentru odihnă.Acea mică gospodărie semâna mult cu cea
în care am copilărit :fără apă curentă,fără lumină electrică ,fără televizor,
fără frigider.Acum mă duce gândul la modul de viață al părinților mei
Fără toate acestea nu i-am văzut supărați pe soarta lor și eram cu toți
fericițiAici eu mă ocupam doar de grădina de legume și de florile care îmi
bucurau privirea.
-Dar ai pătrat legătura cu noi?
-Bine înțeles ! voi îmi făceați cumpărăturile!...știi și tu că am copii
buni ,nu mă pot plânge dar singurătatea se simțea !...Voi aveați serviciile
și viața voastră.Așa că ,trăirile ,gândurile și amintirile ,le duceam singură
Ăm început să notez totul pe un caiet,fără retușuri ,neavând intenția să le
public vreodară.
-Și cum ai ajuns să le publici ?întreabă curios fiul...
-L-am cunoscut pe ziaristul Mircea Ionescu ,căruia i-am mărturisit
cu ce mă ocup în timpul liber.Mă pomenesc peste câteva zille cu un telefon.
- Am citit tot ce si scris și vreau să te întreb ,dacă îmi dai voie să
le public.Bineînțeles ,am selectat ce mi s-a părut mai bun și îmi ajunge pentru
o carte Când ne întânlim cu prieteni comuni, avem acum un nou subiect de
discuții:-Ce ai mai scris? Ce teme te inspiră?,Pe când o nouă lansare?După un
an a fost lansarea cărții - Fata bibelou- proză scurtă
-Datorită prieteniei cu regretatului publicist și omului de mare va
loare,am avut bucuria să public cele două cărți.
-Și acum ,la pensie? Cum îți petreci timpul? întreabă fiul
-Acum, la pensie și în mijlocul naturii,pe malul Siretului,unde peisajul
este minunat ,sufletul meu se încarcă de seneibilitate.Nu pierd nimic din ceiace îmi tre-
ce prin minte, și notez totul pe un caiet.Asfel ,am adunat manuscrise pentru încă o carte
de poezii și una de proză.Eu însă încerc să te provoc la discuții mai lungi ,și să înțeleg cu
ce îți încarci gândurile și planuri ai.Te văd adesea posomorât și mă simt datoare să-ți
arăt că viața poate fi frumoasă dacă te bucuri de lucrurile mărunte,dacă râzi sau măcari
zămbești în fața necazurilor și încerci din nou acolo unde ai greșit.Uneori parcă vrei să-mi
arăți că ești distant și că ai un viitor încert,De ce oare ,te temi de vremea când și tu vei fi
pensionar?Să știi ,că și atunci poți să te ocupi cu ceva util.Voi sunteți prea absorbiți de tele-
vizor ,internet, telefoane. Caută alte preocupării: excursii,pescuit,grădinărit sau o mică afa-
cere unde să ai contact cu lumea,să nu rămâii doar cu gândurile tale. Știu că ai câțiva
prieteni din liceu ,mai țineți legătura?
-Da , mamă,mă bazez pe prietenia unora.Cei care au familii sunt mai ocupați și ne
întânlim mai rar.Dar mai sunt și niște burlci ca mine ,cu care îmi face plăcere să mă întănesc.
-A m înțeles că sunteți o generație care mai aveți câțiva ani până la pensie V-ați
gândit ce veți face? sau nu v-ați făcut încă nici un plan?
-Mamă , dar pe tine nu te-am auzit niciodată că te plictișești ...cum reușești?
De câți ani ești pensionară? întreabă fiul
va urma -
i pănă la pensie V-ați
găndit ceveți face?
Pește preistoric în olandeză
O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ.
Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?
Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt.
Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii.
Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.
Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural.
Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți.
Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.
Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.
Forhistorisk fisk
Et hold af australske forskere og rumfarere har vovet at deltage i en mission, de aldrig har hørt om før, nemlig at tage en tur med den nye Kepler 170. Raketten er faktisk en prototype, der stadig er i udviklingsfasen, men blev testet. lovet, at de ville blive belønnet for deres tapperhed, hvis de vendte sikkert tilbage til Jorden.
Da de tog de risici, de er udsat for, indså, at de måske ikke ser dagens lys igen, accepterede de udfordringen, tog alt, hvad de havde brug for, fik to slags udstyr (en til når de er i raketten og en anden til når den vil måne, og de bliver nødt til at gå til overfladen af Jupiters måne Europa). Deres mission har til formål at udforske og analysere himmellegemet Europa, som der er hørt flere teorier om, men ikke noget konkret i det væsentlige. Mysteriet er så meget desto større, at det fik dette navn "Europa", et meget generisk navn, fordi der er Europas kontinent og dannelsen af Europa FM, men jeg ser noget bekendt i dette navn, tyder det ikke på en eller anden måde tanken om, at det kunne love eksistensen af livsformer, hvad enten det er mikroorganismer? Og hvis det er sandt, så: Hvordan ville en dag på Europa se ud?, Hvor mange timer har en dag der?, Hvad ville gennemsnitstemperaturen være? , Er himlen en bestemt farve der, som hvordan ser vi på Jorden?, Har de årstider eller er det evig vinter?, I betragtning af at det er en vandig planet, er der ebbe og flod?
Vores modige forskere vil give os svar på alle spørgsmål. Kontroltårnet sørger for at alle nødvendige kontroller udføres for at lette og motorerne starter, propellerne spinner hurtigere og hurtigere, de er slukket. De går gennem alle lagene af atmosfæren på planeten jorden, de ryster så godt de kan, de kan ikke engang holde øjnene åbne længere, og de har forladt atmosfæren. Nu bevæger raketten sig stadig mod Europa, men i et langsommere tempo, som om den flyder, hvilket den faktisk gør.
For at opsummere deres rejse vil jeg sige, at efter en måned ankom de til Europa, en måned hvor de kun overlevede på dåsetun, kapsler der erstatter daglige måltider, de er dehydrerede og deres knogletæthed er faldet. De har ikke været i bad i en måned, men succes kræver ofre.
De ankom, de steg ud af raketten, de gik på overfladen af Europas frosne hav. Faren for at glide og forstuve din ankel er ikke som på skøjtebanen, for tyngdekraften er ikke som på Jorden, jeg rører overfladen med mine fødder i ny og næ, ikke hele tiden, det er mere en springtur. Med en laser, der smelter, koger, gør enhver form for materiale flydende, slog de et hul i Europas overflade for at udtrække prøver, prøver af liv, hvad som helst. En elektrisk stang indsættes derefter i dette hul. Når den opdager væsner, vil den lancere et net, hvori den vil fange dem. Der er ikke engang gået et kvarter i Jordens tid, at de allerede har fanget noget. Hvad er meningen med at blive fanget, hvis han ikke kan komme ud af det hul, fordi det er for lille? Udforskere forstørrer hullet med laseren. De trak et stort dyr ud på størrelse med de strandede hvaler, der er i nyhederne. Jeg putter ham i en kuvøse af hans størrelse og tager ham med i raketten.
Han virker ret følelsesløs, idet han allerede dør af at blive taget fra sit naturlige habitat.
En af forskerne tager et atlas om havdyrenes anatomi på Europa. Se på den fisk, den ligner en brasen kombineret med en havkat. Munden er ret interessant, næsen er firkantet og har et overskæg.
Først troede de, at det var en sjælden art fra Felinae Purcicae natāre-riget, men efter at de havde stukket ham for blod, var DNA-testresultatet mildest talt chokerende.
Forskerne holdt fanget en frossen havkat, specielt ferskvandet Nebelung. Han var en af de få undersøiske Nebelunger (tilsyneladende ret gamle), der rent faktisk lever i månen Europas stille vand. Den var grå som Nebelung-kattene på Jorden. Den har form som en fisk, men ifølge atlasset ville den være katteagtig. Det kan altså ikke være andet end en sæl, hvis den både har katte- og fiskekarakteristika.
LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT
I. Cetatea
În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.
Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.
De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.
În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.
Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.
În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.
Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.
Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.
Cetatea devenise bogată.
Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.
Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.
Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.
Avea paisprezece ani.
Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.
Tatăl lui murise când Matei era încă mic.
Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.
— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.
Matei nu înțelegea întotdeauna.
Dar își amintea cuvintele.
II. Bătrânul
Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.
Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.
Avea barba albă și mâinile tremurânde.
Matei se opri.
— Nu ți-e frig?
Bătrânul ridică ochii.
— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.
Matei zâmbi.
Își scoase mantia.
Era singura lui haină groasă.
— Ia-o.
— Și tu?
— Eu alerg până acasă.
Bătrânul îl privi cu atenție.
— Cum te cheamă?
— Matei.
— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.
— Ce?
— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.
Matei nu răspunse.
Bătrânul strânse mantia la piept.
— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.
Matei porni spre casă.
După câțiva pași se întoarse.
Bătrânul dispăruse.
Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.
III. Omul cu hambarele pline
În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.
Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.
În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.
În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.
Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.
Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.
Nu pentru că avea nevoie de el.
Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.
Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.
— Domnule Dimitrie!
Negustorul ieși.
— Ce vrei?
— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.
Dimitrie privi copilul.
Apoi privi hambarele.
— Du-te la biserică.
— Am fost.
— Atunci du-te în altă parte.
— Nu mai avem unde.
Dimitrie închise poarta.
Copilul rămase câteva clipe nemișcat.
Apoi plecă.
Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.
Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.
IV. Visul
În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.
Se făcea că mergea prin propria casă.
Dar casa era goală.
Cuferele erau deschise.
Hambarele erau fără grâu.
Pivnițele erau pustii.
Alergă spre curtea lui.
Nici caii nu mai erau.
— Unde sunt toate? strigă el.
Nimeni nu-i răspunse.
În fața lui apăru biserica.
Ușile erau deschise.
Dimitrie intră.
Era întuneric.
Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.
Se apropie.
Atunci auzi o voce:
— Dimitrie.
Se uită în jur.
Nu era nimeni.
— Ce ai strâns?
— Aur, răspunse el.
— Pentru cine?
Dimitrie tăcu.
— Și ce ai lăsat în urmă?
Atunci se trezi.
Era dimineață.
Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.
Se gândi la copil.
V. Poarta deschisă
Dimitrie îl căută.
După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.
Mama copilului era întinsă pe un pat.
Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.
Femeia îl privi.
— De ce?
Dimitrie nu știa ce să răspundă.
— Pentru că ieri am închis poarta.
Apoi plecă.
Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.
Nu mereu.
Dar destul de des încât oamenii să observe.
VI. Vara fără ploaie
Vara veni cu o căldură cumplită.
Pământul se crăpă.
Fântânile scăzură.
Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.
Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.
Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.
Într-o zi, clopotul bisericii bătu.
Oamenii se adunară în piață.
Preotul le vorbi:
— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.
Nimeni nu răspunse.
Atunci Matei făcu un pas înainte.
— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?
Oamenii se uitară la el.
Dimitrie ieși din mulțime.
— Hambarele mele se deschid.
Și se deschiseră.
În acea zi, grâul fu împărțit.
Nu a fost destul pentru toată lumea.
Dar nimeni nu plecă flămând.
VII. Noaptea furtunii
După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.
Un vânt rece coborî dintre munți.
Norii se strânseră deasupra cetății.
Apoi începu ploaia.
La început oamenii se bucurară.
Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.
Vântul smulse acoperișuri.
Porțile se izbiră de ziduri.
Un turn se prăbuși.
Oamenii alergară spre biserică.
Matei ieși din casă.
Mama lui îl strigă:
— Unde mergi?
— Sunt oameni prinși lângă zid.
— Nu te duce!
Matei se opri.
O clipă se uită spre întuneric.
Apoi plecă.
Dimitrie îl întâlni pe drum.
— Singur?
— Nu.
— Atunci mergem.
VIII. Printre ruine
Apa le ajungea până la genunchi.
Pietrele cădeau din zid.
În întuneric se auzeau strigăte.
Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.
Dimitrie ridică lemnul.
— Mai mult!
Matei trase.
Femeia fu eliberată.
Mai departe găsiră doi copii.
Apoi un bătrân.
Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.
Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.
Omul era rănit.
Dimitrie îl ridică.
— Ține-te de mine.
— De ce mă ajuți?
Dimitrie răspunse:
— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.
Au mers până dimineața.
Când soarele apăru, cetatea era schimbată.
O parte din ziduri dispăruse.
Casele erau distruse.
Dar oamenii fuseseră salvați.
IX. Candela
În biserică, preotul intră încet.
Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.
Dar candela încă ardea.
Flacăra ei era mică.
Foarte mică.
Dar nu se stinsese.
Matei se apropie.
Dimitrie rămase în spatele lui.
— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.
Preotul zâmbi.
— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.
Dimitrie privi flacăra.
Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.
X. Cetatea se ridică
După furtună, oamenii începură să reconstruiască.
Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.
Femeile pregăteau hrană.
Copiii aduceau apă.
Meșteșugarii reparau casele.
Negustorii ofereau materiale.
Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.
Matei muncea cot la cot cu ceilalți.
Zilele treceau.
O piatră.
Încă una.
Un lemn.
Un acoperiș.
O ușă.
Cetatea se ridica.
Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.
Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:
— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.
Matei îl privi.
— Nu i-ai salvat tu.
— Atunci cine?
— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.
Dimitrie zâmbi.
— Ai devenit înțelept.
— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.
XI. Clopotul
Clopotul bisericii fusese crăpat.
Nu mai putea suna.
Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.
Dar un bătrân fierar spuse:
— Putem încerca să-l reparăm.
Au muncit săptămâni întregi.
Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.
Toată cetatea aștepta.
Preotul făcu semnul crucii.
Clopotul bătu.
DONG!
Sunetul trecu peste ziduri.
DONG!
Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.
DONG!
Matei privi spre cer.
Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.
Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.
XII. Ani
Au trecut anii.
Matei deveni bărbat.
Dimitrie îmbătrâni.
Cetatea crescu din nou.
Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.
În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.
Nu pentru sărbătoare.
Ci pentru a-și aminti.
Copiii întrebau:
— De ce?
Bătrânii răspundeau:
— Pentru că omul uită repede.
— Ce trebuie să-și amintească?
— Că nu trăiește singur.
XIII. Ultima întâlnire
Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.
Era exact ca în ziua aceea.
Aceeași privire.
Aceeași liniște.
Matei se apropie.
— Te-am recunoscut.
Bătrânul zâmbi.
— Ai întârziat.
— Te-am căutat.
— Nu trebuia.
— Cine ești?
Bătrânul privi către icoană.
— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.
Matei înțelese.
— Atunci ai avut nevoie de mine?
— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.
Matei rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.
Apoi plecă.
De data aceasta, Matei nu îl urmă.
Știa că nu trebuia.
XIV. Sfârșitul drumului
Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.
Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.
Nu mai putea merge repede.
Se opri în fața icoanei lui Hristos.
Candela ardea.
Flacăra era mică.
Aceeași flacără.
Aceeași lumină.
Matei îngenunche.
— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.
Apoi rămase în tăcere.
Afară începu să ningă.
Clopotul bătu o dată.
Matei zâmbi.
A doua oară.
Închise ochii.
A treia oară.
În biserică era liniște.
Candela continua să ardă.
XV. Răsăritul
A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.
Lumina se așeză pe cupole.
Crucea bisericii străluci.
Oamenii veniră să se roage.
Dimitrie murise cu mulți ani înainte.
Matei murise acum.
Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.
Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.
La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.
Copilul se opri.
Își scoase mantia.
Și i-o întinse.
Bătrânul îl privi.
— Cum te cheamă?
Copilul zâmbi.
— Matei.
Bătrânul ridică ochii spre biserică.
Clopotul începu să bată.
DONG...
Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.
Iar candela din biserică ardea mai departe.
Nu pentru că oamenii nu muriseră.
Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.
Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.
Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.
Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.
Unele povești continuă în oamenii care le învață.
Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.
Lumina lui Hristos.
Sfârșit.
DANIEL PAR. 2
Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante
vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era
mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul
nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,
cu strângere de inimă .
În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul nostru
tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări
pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în
fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur
că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar
nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta
mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă
îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.
Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa
ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in
urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și
galbenul grâului aproape copt ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.
Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.
Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .
Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,
curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.
noi copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,
casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită cu var alb-siniliu,învelită cu
stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre
întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot
de la vechiul propietar.
Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,
iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu
cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că
nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât
mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o
pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la
scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.
.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Camera
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Superba!
Alegerea
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Frumos scris!🤗
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc!
Gânduri sub rânduri
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Superba!
Nuante calde
Florin Petricean
8 noiembrie
Frumoasa! un talent deosebit în a transpune trăirile abstracte în imagini vizuale puternice. Continuă să scrii!
Cu sufletul timbrat
anca_nistor
8 noiembrie
Doar cine a trăit atunci simte emoția pe care o transmiți prin rândurile tale, cei care am avut aceleași pasiuni când eram copii. A fost o plăcută înt...
Oradea
Ioana
7 noiembrie
Omule...e superba.
Camera
Laura Maria
7 noiembrie
Dureros de frumoasă. Ai pus în cuvinte o stare pe care mulți o simt, dar puțini știu să o descrie așa. Felicitări din suflet!
Alegerea
Laura Maria
7 noiembrie
Piele de găină de la prima până la ultima strofă. O poezie copleșitor de sinceră, cu o forță și o demnitate rar întâlnite. Foarte frumos scris!
Dincolo de tăcerea ta..
Gabriel Zabava
7 noiembrie
Frumoasă poezie🙌 Mo luat lacrimile🥹 (BTW Andreas Amaftioe n-are nicio legătură cu poezia)