Ce va fi ?

Mi-ai apărut în cale, odată cu înserarea

Ascultându-ți glasul , plângându-ți disperarea,

Am descoperit în sufletu-mi

Un filon pe care nu-l știam ...

Era iubire pură , cel mai dulce chin 

Care a înflorit ,din ce în ce mai fin.

Fii binecuvântată frumoasa mea copilă,

Cu glas de argint și mângâieri de liră

Atunci când eu credeam că inima îmi este moartă

Mi-a trimis un înger , în pustita-mi soartă .

Mi-a dat în dar o inimă-în  văpaie .

Pentru a ei văpaie ,sunt acum in stare 

Să înving și veșnicia ,iubita mea copilă

Când te țin în brațe și chipul  ți-l  sărut.

Cu inima-mi făclie te iau de mână azi,

Văd cum bucuria îți râde pe obraz.

Eu sunt fericit ,că te-am întânlit 

Pe drumul vieții să te  am aproape

Te ridic pe soclu și îți fac staruie 

Mă-ai trezit la viață ,dintr-o agonie

Tatăl meu iubitor și drag

Demult n-am mai vorbit cu tine

Tu ești o umbră ,dar a mea

Tu ești copacul ,eu ramul tău

Tu ești cel pe care-l știu

De unde vii ,din care grai

Și acolo unde te-ai oprit

Când pe Ileana ai întânlit

Neamul tău a tot crescut

Ramuri noi cu suflet viu

Ai fost lumină ,ai fost stea

Un trecător pe acest pământ

Ai fost ,încă suntem noi

După noi rămâne doar istorie

Cine o scrie ?

Cine o mai citește ?

E istoria neamului nostru

A  Moldovei !...

Pe întiderea albă , stăpână

Un râtâcit disperat se închină.

Cârarea,poteca-i ascunsâ,

Pașii se ascund adânc în omăt!

Viscolul țipă se zbate

Învâluie tiranic ,omu din spate

Hoțește poposește-n brădet

Răsfoind frunzele moarte.

Balaur de aer flămând

Înșfoacă pustiul gemând...

Se joacă î n cruda lui tiranie

Cu un biet călător rătăcit.

Cu săgeți îi sfâșie fața

Speranța-i mai subțire ca ața.

Pustiul e atât de aptoape

Nămeții aici vor să-l îngroape.

Grâbește sărmanul  să ajungă

În satul lui  aproape de luncă

Viscolul i se așează în față

Inima-i de teamă îngheață....

În zare pe urma-i fugară

Râsună urlet de fiară

Ecoul îl poartă ,îl înmiiește

De groază în piept inima se oprește.

Pe albul zăpezii de om neumblată

Crivățul,vântul a uitat să mai bată!

Un semn de întrebare se întinde în zare

L-a văzut Domnul din cer oare?....

Haita de lupi e tot mai aproape

Ochiul lacrima-și soarbe...

E clipa în care în salt către moarte

Mintea aleargă gânduri deșarte...

Cu ochii închiși

Așteprându-și sfârșitul...

Fiara-i stârnită de sânge

Cu fulgi grei de nea cerul plânge

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

U n  gând  îmi muncește  mintea  fragilă,

Îmi  pune  întebări, n-am  un  răspuns ,

Îmi dă  răgaz  o  vreme ,

Apoi  din  nou întrebarea

Mai  mult  un  ultimatum  răstit :

Spune-mi  de  știi : ce-i  omul ?

OM  SAU  FIARĂ ?

E ,o întrebare  la care  toți ,

Toți vrem  un  RĂSPUNS!...

         Cel mai dulce cuvânt din lume e cel de -MAMĂ-

O mamă, când aude că micul prunc o cheamă are 

amețeli, i se pare că visează, transpiră, se emoționează

    Până crește mare...te  chemă când îi este sete,când 

îi este foame, îl doare, când are nevoie de mamă

     Tu mamă, ești lângă el, din leagăn , până la 

ultimul pas. Anii trec, copii își iau zboruț în lumea 

largă. Adesea, rămîi singură, poate uitată...

Îți rămân doar amintirile...

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La ficción de Roald Dahl en la vida real

El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.

Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.

Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.

Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.

Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.

El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

Dragul meu fiu, o vreme viața ne-a rătăcit,

dar acolo sus, cineva ne iubește și ne-am 

regăsit. Îți mulțumesc că exiști, copil bun!

De ziua ta, îți urez, sănătate,și tot ce te 

face pe tine fericit!!!!!!

Ce e iubirea? Și de ce este atât de esențială, de ce ca sa simt un gram de iubire trebuie sa ma pierd pe mine. Ce e iubirea, de ce doare așa, de ce nu putem fii Fericiți, pur și simplu de ce…? cum pot sa devin un monstru care nu simte nimic, ce rost ar mai avea viața ca eu sa nu simt ca trăiesc și sa ofer ceea ce iubesc.

Dintr-un colț de suflet sa născut un sentiment de iubire ce nici universul nu va avea sa știe ca otrava iubiri va persista pe pielea care cândva încălzită de un sărut și o mângâiere a început a tremura in absenta ta.

Precum un copil mic, când îi dai o jucărie, așa mam bucurat când ai apărut in viața mea, o bucurie ce nici stelele nu o pot descrie, o raza de lumina in colțul ochiului ma făcut sa simt ca pot cuceri lumea întreaga.

Eram tineri și nu știam ce e dragostea, nu știam cât o sa doară, cât amar se va scurge pe buzele noastre arse de un sărut otrăvitor al cărui antidot se ascunde adânc in sufletul tău pustiu și întunecat unde am crezut ca voi găsi iubire, și mam rătăcit in negura inimii tale in speranța ca voi fi cea care să te sărute luminând-ți sufletul.

Tot aceleași buze sărutate cu pasiune, m-au înțepat și tăiat adânc in suflet, mâinile tale ce îmi cuprindeau soldul ușor relaxat in prezenta ta, atunci am realizat ca tot aceiași durere provocată de atingerea ta, ma face dependentă de mai mult.

Împânzită de dorința de a te mai vedea o data, ma uit la tine și nu-ți pot spune nimic, crezând ca tăcerea va spune multe, întru cât el sa simtă ce mult arde atingerea lui pe sufletul meu și fără o destinație fixa, fără săi pese de tot ce arde in jurul lui….. tăcerea este rupta in cele din urma de tot aceleași buze a cărui amar îl mai aveam in colțul guri, el ridica privirea la mine și îmi spune ,,nu simt nimic pentru tine”.

Moment in care o briza de are rece ma lovește in creștetul capului și corpul începe a tremura, pierzându-și ușor echilibrul.

Deasupra mea norii se aduna și dorința enorma de a face inima sa tacă, a cărui urlet ar putea muta și munții, al care-i sângerări ar umple un ocean de durere, știu ca nu pot schimba nimic, știu ca durerea o va lua doar timpul.

Așa ca strâng ușor din dinți și îmi ma pierd pe tărâmuri necunoscute, acolo unde nu ma vede și nu ma aude nimeni, locul unde ne-am cunoscut prima data, da este pictura imprimată adânc in mintea mea, ma întorc acolo in trecut unde te-am văzut prima data, eu cu spatele la tine, copil inocent nu știa ce avea sa urmeze, ca doua priviri va avea sa schimbe totul in viața lor…..ma întorc ușor cu fata, curioasa sa văd cine îmi striga numele, și tot ce aud in timp ce-ți privesc chipul zâmbitor este un ,,Hello”.

Fără sa realizez vreo secunda, după ce mia pus un zâmbet pe fața răvășită de oboseala emoțională și cu sete de priviri incendiare, brusc observ ca lângă mine un trandafir alb, ce petale, ce savoare de miros, ce m-au făcut sa ma întorc pe dos.

Trec zile și zile fără ca eu să-l mai fii văzut, așa cum mama a-și așteaptă pruncii de scoala, așa îmi așteptam dragostea, sa vina la mine obosita precum lacrima de pe obraz, rănită in mii de bucăți, ca eu sa le lipesc la loc, săi fiu ghid in a iubi și a merge împreuna in necunoscut, dar nimic din cei frumos nu durează mult.

După atâtea uite la ce sa ajuns, noi chiar nu mai avem nimic de spus….doar in amintiri mai suntem milionari.

Vreau să-mi amintesc de tine așa cum te știam, omul de care m-am îndrăgostit și îl iubeam, și nu am încotro ma doare sufletul tare ca am crezut in noi încă de la prima îmbrățișare.

Ana Maria Heghes