Автор visătoarea

Dă-i Doamne, MAMEI, binecuvântare
Si zile dă-i  nenumărate  
Din toate câte ai lăsat iertare
Dă-i hrană crezu - n  pietate.

Și vino,  Doamne,  pogorând blândețea
De care  toții  avem nevoie
De-a  sta învingător sub nor de ploaie
Și  MAMEI lasă-i frumuseţea...

Cu năframă în zi de  sărbătoare
În ruga-i  binecuvântată
Primește-i lacrima și-ngenuncherea
De-ai fi venit în a ei soartă .
Dă-i Doamne , MAMEI, binecuvântare!

Sub luna veche, palidă-n hotar,

Se stinge timpul ca un vis pierdut,

Și vântul poartă-n câmpul solitar

Ecoul mut al unui gând trecut.

În noaptea-i rece, codrii de argint

Își clatin frunza-n doruri neștiute,

Iar stele ard pe cerul cel preasfint

Ca ochi de lumi de veci necunoscute.

Pe lacul lin, o umbră se preface

În tremur viu de dor și amintiri,

Iar apa-ntreabă cerul: „unde zace

Al inimii pierdutul întru zări?”

Și eu, rătăcitor prin astă lume,

Ascult cum timpul cade-n clipe reci,

Și-n pieptul meu se nasc acele glume

Ale iubirii ce nu poate treci.

Mă sperii în cel mai frumos mod cu putință ,

Hipnotizată stau în brațele tale 

Și mă cuprinzi cu- ntreaga ta ființă,

Iar sufletu- mi timid se desface- n petale.

Pătrunzi în adâncuri prin ochii - mi larg deschiși 

Te las să te plimbi prin labirintul meu nesfârșit.

Meticulos cartografiezi meandrele întortocheate

Crezând că vei găsi foarte repede ieșirea.

E fascinant să - ți urmăresc efortul

Când tu nu conștientizezi că ești captivul.

Eu știu că ești al meu pentru totdeauna ,

Dar te las să crezi că mă vei descifra odată...

Vom vorbi răsună-n mintea

Ce azi s-a pierdut in versuri 

Nu vreau să le caut sensul 

De nu exprimă prezentul 

Vom vorbi sună a prezenta

Implicare și îmi pasă 

Îmi golesc mintea de gânduri 

Și alung tot ce m-apasă 

Vom vorbi îmi pare calmul

Înțelegerea -i în spate

Și mie îmi tot răsună 

A speranța și dreptate 

Vom vorbi răsună-n gânduri 

La final de analiză

Doar cuvinte ce exprimă 

Sunt aici ramai cu mine

Merg fără urme prin mine și lume,

Ca apa ce trece prin piatră-n răstimp,

Nu port nici un chip, nu mai port nici un nume,

Iar pașii se împiedică de timpuri prin timp. 

Trupul mă ține mai mult decât chinul,

Mai strâns decât frica, mai greu decât dorul,

Sunt golul din gol și prea-plinul din plinul, 

În care seacă și-apoi reizbucnește izvorul.

Și poate că asta e singura formă,

De-a fi fără margini, de-a fi fără loc,

Să ard fără flacără, să curg fără normă,

Să fiu doar o clipă ce trece prin foc.

Sunt foamea de cer într-un trup fără aripi,

Un clopot de sticlă ce sună în gol,

Port mări în privire și sete de maluri,

Și-o noapte adâncă cu toate stelele-n stol. 

Mă strâng din risipă, mă înalț din cădere,

Mă frâng ca lumina prin geamuri de fum,

Sunt rana din timp care secole cere,

Și pasul ce merge pe unde nu-i drum.

Și merg mai departe cu golul lumii în mine,

Ca un mesaj dintr-o sticlă pierdută-n ocean,

Nu caut ieșire, nici reclădiri din ruine, 

Ci doar pământ pentru umbra ce-o am. 

Am obosit
Să-ți mai caut atenția,
Să mă simt părăsit,
Când nici măcar intenția
Nu ți-o mai zăresc.

Nu sunt un medicament
Să-mi răspunzi după 24 de ore,
Și nici un simplu echipament
Să mă lași deoparte, la încheiere.

Nu știu când
Sau unde te-am pierdut,
Când sufletul tău s-a destrămat,
Când te-ai dat bătut…

Mi-e teamă să-ți spun
Ce simte inima mea,
Ca să nu expun
Despărțirea ce-o presimțea.

Încă te iubesc,
Chiar dacă sentimentele tale
Îmi sunt necunoscute…
Ne-ar trebui o conversație
Să reparăm tot ce simțim.