Parfum

și-eram albastră ca cerneala de pe piept
și construiam linii albastre din pana mea
în pana mea am ajuns să zac ofilită
cum nici florile nu mai ofilesc că toate-s
neimportante că cică se ofilesc dar cui
dracu îi pasă de ofilire când există mireasma
pură și-eram o fabuloasă minciună și-mi
clădeam un parapet albastru de care să mă
izbesc da mi-a zis ești o cale pierdută un fatal attraction de care mă topesc în arfe crizanteme
corupție metafore și coroane albastre

și oglinda mă judeca da’ nici ea nu era albastră

Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.

Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.

Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.

Ai menționat drogurile.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,

de care aveam nevoie constant.

Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.

Drogul meu, pastila mea,

uram să te iubesc,

acum iubesc să te urăsc.

Privesc luna, îmi zâmbește,

Încercând să mă atragă 

Spre cerul lin ce însoțește 

O lume îmbelșugată.

Închid ochii, mă gândesc 

La iubirea pierdută a noastră.

Înspre lună eu pășesc 

Uitându-mi trupul la fereastră.

Ajung sus, tu mă privești 

Cu un buchet de flori în mână,

Așteptând să întâlnești 

O prea frumoasă zână.

Mă întreb dacă eu sunt oare

Acea zână-ntruchipată

Într-o floare protectoare

Ce-ți va dărui iubirea toată.

Te ating, te uiți în gol,

Ne-ntâlnindu-mi moarta privire 

Ce speră că un miracol

Se va ivi ca o strălucire.

Ochii mei goi îi întâlnești,

Atingându-mi părul, mângâindu-l

Reușești să mă privești,

Golul inimii acoperindu-l.

Îți surâd, încep să plâng

Când încet, încet dispari.

Trandafirii eu îi strâng 

În timp ce tu, domol, tresari.

O mână fină mă cuprinde,

Încălzindu-mi sufletul pustiu 

Care ține încă la tine,

Necăjit și sângeriu.

Cobor treptat, deschizându-mi ochii,

Oh, lună! Mă contempli din nou,

Dar zâmbetul e acum al morții,

Suferind într-un tablou.

Îmi simt lacrimile ochilor

Transformându-se în gheață 

Unde-i lumea visurilor,

Pierdută acolo în ceață?

Îți caut încă zâmbetul 

Pierdut în amintire

Dar uite, îmi pierd sufletul

Într-un vis de fantezie.

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

Și uite cum s-a dus încet 

Amorul nostru fraged

Lângă-un codru, în secret

Spun "adio!", și-apoi șed.

Lebedele albe lin plutesc

În oglinda lacului albastru 

Eu încerc să-mi întâlnesc 

Sufletul odată astru.

Dar lebedele au devenit negre,

Lacul e acum ghețar,

Parcă am avut așa trăire...

Ah! încet tresar.

Iubirea noastră era pură 

Ca un izvor cristalin 

Însă acum eu stau singură 

Și mă descompun în chin.

Amintiri dulci, acum un suspin

Căci nu mai vrei să mi te arăți,

Să-mi mângâi obrazul fin

Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.

Încă sper, și sper, și sper...

O lumină să mă trezească 

Să-ți văd corpul alb în aer 

El de răni să mă golească.

Dar din nou e doar un vis

Frumos din cale-afară 

A fost chiar un paradis

Păcat că a trebuit să piară.

mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Stau noaptea  si ma gândesc

Cat de mult noi ne distram

Tu esti liber sa visezi 

Eu nu pot face asa ceva 

Tu acolo te simți bine 

Eu aici sufăr de dor 

Înconjurat de lume falsă 

Asa imi este dat sa mor

Poate nu mai vi deloc 

Poate vi cine să știe

Insa un lucru este clar 

Esti un frate pentru mine

Plâng, chiar plâng acum,

Mă agățăm de vers ca de viață,

Credeam în puterea versului meu, 

Pana-n această dimineață...

Decât un epigon

Mai bine nepoet,

Cat îl iubeam, cat îl iubeam,

Trăiam cu el și-asa adânc muream...

Renunț acum la vers, la ultima reduta

In fata crudului anonimat,

Tu, suflete,mă iartă că-ți scriu ție,

Mă voi topi-n trecutul minunat

Când te simțeam prin penita ta cea vie,

Azi ai plecat și tu,

Sunt doar un trubadur fara o cale,

De vrei, mai scrie-mi tu o poezie de bun rămas,

Sau poate nu,

Sa fie tăcerea dintre noi o îmbrățișare,

Cea de pe urma, 

Voi rataci prin ploi

S-ascund a mele lacrimi,

O,suflete, rămâi acum cu bine,

Tu ești o stea,eu, fulgul din noroi...

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

Tu ai plecat sa îți găsești fericirea 

Eu am rămas aici în neputință 

O ultima îmbrățisare îmi doream

Dar ai plecat cu-atata ușurința 

Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci

Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine

Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti

Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.

Azi pe cioburi de amintiri pășesc 

Și doar pe mine mă mai doare 

Ca nici măcar nu mai vorbim

Și acel "noi" astăzi doar moare.

Si ai plecat, ești liniștit...eu nu

Încă te mai aștept în suflet cu ploi

As pleca și eu... dar vezi tu

Încă mai doare sfârșitul dintre noi

Dacă plec, oare ce las în urmă?

În sufletul tău o mică furtună.......

Dacă rămân, o să fie mult mai rău,

Eu sunt al nimănui, el este al tău.........

Nu pot să mai port povara,

Cu toate că mi-aș dori să pot.....

Inima ta este comoara,

Pentru care acum sunt mort....

În iad o să-ți duc iubirea,

Alinare îmi v-a fi amintirea,

Mare-mi este dezamăgirea

Că n-o să-ți mai văd privirea.....

Regret, că n-o să te mai pot privi,

Regret, că n-o să-ți mai pot vorbi,

Regret, dar nu mă pot opri,

Dar mă bucur că încă te pot iubi......