Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: visătoarea
Дата публикации: 10 ноября 2024
Просмотры: 163
Стихи из этой категории
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Te las.
N-am nevoie de un glob de cristal
Ca să știu c-ai să-mi lași un gust amar
Nici n-am început dar ne-ndreptăm spre final
Cel mai frumos vis se transformă întrun coșmar
La început credeam că poate o să fie diferit
La început credeam că însfârșit voi fi iubit
Însă acum știu că urmează să fiu dezamăgit
Deci nare sens să mai încerc și să mă agit
Nare sens să-mi pun speranța într-o fată falsă
Nare sens să aștept să dai tu cărțile pe față
Se vede de la distanță că nu ești fată de casă
Nu ești genul alături de care vreau să trec prin viață
Nu-mi dau cu părerea însă asta mi-e impresia
Nu repet aceiași greșeală, mi-am învățat lecția
Nu-ți cer să-mi demonstrezi că n-am dreptate
N-are sens să te stresezi...oricum te las în spate
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
Rămas-bun
Fluturii care zburau prin stomac, azi i-am uitat,
Odată cu ei, și pe tine în spate de tot te-am lăsat.
Ți-am șters amprentele pe care le-ai lăsat pe torace,
Cândva inima-mi bătea în ritm cu noi, azi tace.
Mi-am promis c-o să te uit, chiar dacă te mai simt în ploi,
Am acceptat că suntem „tu și eu" și că nu mai există „noi".
Amintire
Te văd plecând în amintire,
Ferice sinceră-n privire
Aveai atunci și eu la fel,
Speranță scrie-n bilețel.
Speranță ce-aducea pietate,
Zâmbete-n rânduri repetate,
În suflet pacea păstorea
Și sentimente noi creștea.
Sentimente către tine,
Viață însemnai pentru mine,
Doar la tine mă gandeam,
Lângă tine doar doream.
Atunci strîns te-mbrățișam
Și-n brațe te ridicam,
Inima în piept zvâcni,
Timpul în loc se opri.
Timp ce-mi era foarta drag,
Nu voiam să mă retrag
De la al tău chip și ochi verzi
Ce nu-i uiți dacă îi pierzi.
Apoi o mesiță trecea,
Al tău gând se prefăcea,
Nu mai era de voioșie,
A șaptea așteptare în regie.
...
Te văd plecând în amintire,
Se zbate trist inima-n mine,
De când tu nu îmi mai vii
Drumurile îmi sunt pustii.
(În a șaptea așteptare/ part 1)
Другие стихотворения автора
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
Sfârșit
Sprijinită de fereastră,
privind în gol cu măinile reci
la sicriele melancolice
împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:
„Când va veni vremea mea
să întâlnesc stelele și luna, să le admir
de-aproape,
să devin și eu o strălucire
asupra pământului întunecat
ce plânge,
să mă eliberez de el, spunându-i:
lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.
Acum s-au transformat în gheața pe care
eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop
de ploaie singuratic;
să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez
propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau
ascunse, pierdute, înfrânte?
Când va veni vremea mea
să plutesc lin spre apus,
să-mi iau aripile de înger și încet-încet
să sfârșesc?
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.