Singurătatea

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

Lasa-mi pantecul sa planga

Sa se sece de putere

Verse rauri de durere

Ochii ce visau la stele

Soapta-n ceruri ce-a luat

Codrul verde spulberat

Marea-n pagi de hartie

Acum toate s amintire

Aud in liniste raspunsul,

ce rasuna rabdator

Face roadele sa cada...

Sa sfarsasca n cumplit dor.

Pe pășune, sub un pom,

Se găsea relaxul meu

Când eram doar pui de om

Ș-alergam după un zmeu...

Marea Roșie-i sărată,

Dar oricum e populară,

Eu în vise doar bogată 

Cu lacrima-mi amară...

Oricât n-aș mai spune

Că aș vrea să uit Eu tot,

Tot n-o fac pe bune,

E ceva ce chiar nu pot.

Vifor rece ar fi sosit

De când tu ai fi plecat,

Vântul nici nu s-a gândit 

De pe dată m-a luat...

Fizica-n raporturi exprimată

E-un tabel de ne-nțeles,

Gândurile-n val de-o dată 

Sunt un dar ce te-au ales.

De ce mă uiți în ale tale gânduri multe?

De ce-ntre noi tu iar ai pus o punte?

De ce nu vrei să vezi a mea durere?

De ce azi tu nu mai vrei o revedere?

De ce mă lași sa zac atât de singură-n tăcere?

De ce acum tu nu-mi oferi o ultimă-ntelegere?

De ce m-arunci rapid în marea agitată?

Oare ne vom mai vedea vreodată?

De ce-i atât de mare aceasta suferință 

Ce inima străpuns-a-mi ca o suliță?

De ce nu-mi mai privești ai mei ochi pribegi,

Ce ieri nu te lăsau deloc să pleci?

De ce mă dai la schimb cu a ei strălucire

Și-arunci a mea tristă năucire?

De ce iubești acum acei ochi căprui,

În schimbul alor mei ochi albăstrui?

Eu astăzi o să plec în lumea largă și amară,

Dar voi mai sta aici, cu tine, la o ultimă țigară,

Știu că nu-ți place acest fum intens,

Dar nu vreau să-mi vezi acest zâmbet șters.

Valiza-mi este gata de trei zile-ncoace,

Și-mi tot spune adânc “nu te mai întoarce”,

Dar ce contează o valiză obosită ,

Când inima îmi este,oh,atât de ponosită.

De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,

Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,

Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd

În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?

Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,

Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,

Le iubiți pe cele ce nu sunt,

Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?

Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,

Dar tu privești doar la ce nu există,

Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă

Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.

Realitatea azi e că vrei o iluzie,

Că te pierzi în formele care nu respiră,

În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema

Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?

Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,

Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,

Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,

Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.

Așa că îți pun o întrebare, iubite,

Cum poate un bărbat să caute naturalețea,

Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?

Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?

Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?

De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,

Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,

Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?

Cum poți să iubești mai multe chipuri,

Când unul singur ar trebui să fie suficient?

Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,

Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,

Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,

Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.

Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:

Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,

Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,

Căci am fost singura ta iubire adevărată,

Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,

Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?

Am zis să-l las să plece

Din suflet,Din gând, din vene 

De ce mi-aș lăsa inima tot înecand? 

A stat prea mult pe-un covor

Tare mult suflet el n-a pus,

Ea și-a tuns părul, puțin câte puțin..

Din buclele aurii,s-au transformat în " Nu "te mai aștept să vii",

Străinătate blestemată

M-ai amăgit că o să pot! 

Am ajuns chiar prea departe

Știind că pot să mai înot.

Prin adâncimi m-am scufundat,

Sperai să mă înec...

Dar oceanul liniștit,

Pot încă să-l mai trec.

Am lăsat părinți acasă, 

Ce-mi duc dorul neîncetat!

Mai amăgit străinătate

De lângă ei eu am plecat.

Acum suspină sufletul prin lacrimi

Ce se adâncesc în oase.

Să rămâi tu blestemată

Ca-i luat pe toți din case.

Rădăcini îndurerate

Din familii sunt plecate.

Muncesc pentru bani,

rămân doar cu păcate.

Am alergat atâția ani la rând

Doar după bani, am înțeles...

Pe când părinții mei iubiți, 

Se roagă pentru al meu succes.

Am ales să merg doar înainte

Fără căi ce nu au sens.

Străinătate blestemată

N-ai avut pe altul de ales?

Mult timp chiar a trecut

probabil că sunt ani.

N-am adunat nimic mai mult,

Decât sudoare și doi bani.