Străinătatea

De multe ori îmi zboară gândul 

Spre amintirile ce le-am trăit.

De multe ori am alergat după iubire, 

Și iată că am și obosit. 

Mi-am acceptat destinul chinuitor, 

Pe care singur l-am făcut. 

În locuri părăsite, am alintat privirea ta, 

Care demult a dispărut. 

Din ziua următoare, 

Mi-am pus pe primul plan, 

Un scop ce l-am atins în singurătate, 

Abea acum un an. 

Am ales să fiu mai bine singur, 

Să-mi acord iubire mie...

Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine, 

Au fost o ironie. 

Singurătatea este soartă, 

Pe care nu toți o v-or accepta. 

Singurătatea este acel prieten, 

Care nicicând nu te v-a trăda. 

Nu plânge maica mea bătrână 

Că fii tăi de azi te fură.

Își pun vată în urechi

Iar ție îți pun căluș în gură.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu cei 

Stăpânii lumii cântă hora ,

În ajutorul cui să speri?

O-măicuță esti bătrână și săracă

Nepoților ce le mai lași?

Povara țării înstrăinate

Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.

Mai sper și eu ca tine ,maică

Din cele patru zării ai țării 

Să se înalțe în lumină 

Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .

Pământul țării îi scump și-i sfănt 

Și strgă în atâta sînge

Trimite-i Doamne un viteaz

Căci pentru noi și cerul plânge.

Încă o seară plină de lună ce-mi amintește 

Că mi-e dor de cineva și... știe

Dar niciodată nu a știut cât de mult,

Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.

Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă

M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme 

Am pus-o toată într-o ramă

Lângă tabloul cu vise efemere...

Savurez un cocktail de medicamente

Răceala iernii din nou m-a răpus 

Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente

Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.

Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent

Să mă vindece cu al său vin...tratament,

Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă 

Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....

Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"

Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca

De durerea ce nu vrea să se risipească 

Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.

Se tot vorbește despre Afrodita

Că este frumusețe făr'de egal..

Dar eu vă spun că este doar o antică poveste,

Ce n-are mai nimic real!

Când vine vorba despre femeile frumoase

Sau gingășie,eros și strălucire feminină,

Ce răspândește doar amor și bucurie,

Căci "frumusețe" este un termen mult prea sărac,

O să vă spun că Afrodita chiar există!

Dar nu cea din legendele știute,

Ci ești tu cea care acum citește,

Iar eu biet trubadur ce-s rătăcit în lume ,

Plângându-mi soarta tristă dar și rece,

Visând să-ți spun poetic cât ești de frumoasă!

Și-ți cânt poeme glorioase,

Îngenunchez cavalerește în prea frumoasa-ți față,

Să mă asculți precum o mamă răbdătoare,

Cu pruncu-i ce-i plânge la picioare...!

O prea frumoaso, înger de femeie

Tu ești frumosul ce-i coborât din Cer,

Vreau să-ți sărut ochii,parul și piciorul,

Tu esti adevărata Afrodita și Misterul,

Tu ești Amorul!

(12 martie-1 aprilie 2023 Irepetabila iubire)

Oare de ce gânduri ma dor?.

Atunci când seara vine,

Și lacrimi pe obraz cad de dor

Si-mi umplu paharul cu poezie!

Oare de ce nimic nu mai e?..

Din tot ce -am visat să fie

Vremuri apuse cu gândul la noi

Asteapta-n zadar ce n-o sa mai fie!

Oare de ce gândul la noi

În noapte sufletu-mi inundă?

Îmi recită despre un vin în doi

Valseaza...n lacrimi se scufunda!

Oare de ce simt ca ma pierd cu firea

Și aerul îmi pare tot mai greu?

Mi-e dureroasă și ischemica amintirea

Când îmi răsună doar numele tău!

Oare de ce sufletu-mi n-ai înţeles

Ca i-ai fost drag precum un vers!

Zi-mi cum sa te fac a intelege

Ca în iubire nu există lege?

Cel care mi-a readus zâmbetul pe buze,

Fără să mă-ntrebe dacă îmi doresc.

Care-i acolo mereu, fără a găsi scuze

Și fără de care eu înnebunesc.

E bărbatul care îmi alină mintea,

Când obosită cad și-ncep să lăcrimez..

Care îmi aude rugămintea

Și nu mă lasă singură să mă calmez.

Mâna mea, o strânge către pieptul său,

În momente bune, dar și arzătoare,

E acolo când mi-e rău,

Când gândurile zbuciumate dau furoare.

Ieri, astăzi și pentru totdeauna,

Doar pe tine să te am aș vrea.

Pe tine te iubesc , nebuna…

Cu multă dragoste - autoarea.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.