1  

O poveste cu un triptic

Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...

Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...

Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...

Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...

Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...

Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...

Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...

Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...

Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...


Категория: Проза

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online O poveste cu un triptic

Дата публикации: 18 сентября

Timp de citire: ~6 min.

Просмотры: 252

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

UN TREN CĂTRE NICIUNDE...

Stau și mă-ntreb cu sfârșeală în glas,
Cerșindu-i vieții mele o clipă, un ceas:
Oprește trenul acesta din goana lui,
Căci nu mai sunt al meu și nici al nimănui...

Și-n șuieratul trist, într-al locomotivei ton,
Nădăjduiam să-i țin pe loc pe-acest peron,
Dar ne-am urcat în tren, cu toții câți eram,
Lăsând fără regrete-n urmă o gară fără hram...

Așa că nu zâmbeam. Ci trist, la călători,
Sfârșeam în fumul trenului, imaculații zori,
Călătorind neștiutori și împotriva firii,
Către niciunde, cu trenul dezamăgirii...

Еще ...

SĂRUTUL MORȚII

Cu adâncă mirare în glas și putință în fapte,
Am așteptat cu răbdare aceste mere coapte,
Dând grădinii sufletului meu ce se cuvine,
Rodul vieții mele, strâns în cuvinte puține...

În fiecare zi eu am sădit cuvintele-n lumină,
Cu truda frunții, ce nu mi-a fost străină,
Și dintre-aceste gânduri am înțeles mereu,
Că între două rânduri am existat și eu...

Și n-am știut c-atunci când m-am născut,
Trăindu-mi clipele spre marele necunoscut,
Pe lângă darul minunat de dulce-al vieții,
Pe frunte am primit, sărutul greu al morții...

Еще ...

TU EŞTI LUMEA MEA…

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...

Еще ...

La islaz

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!

Еще ...

DOR

    Îndepărtează-te de mine dor,
    Să nu-mi mai ieși atât de des în cale...
    Mi-e greu să trec prin inimă acest fior,
    Cu sufletul pierdut în nesfârșitele-i spirale...
    
    C-am strâns în mine atâta chin,
    Atât de multă zbatere - multă durere...
    Că-ngenuncheat la tine-acuma vin,
    Să-ți dărui toată a minții mele-avere...
    
    Căci n-am fost decât ceea ce-s acum,
    O umbră ce-a trecut grăbit spre stele,
    Un boț de lut sfăr'mat de lume-n drum,
    Și risipit în colbul unor zile mult prea grele...
    
    Îndepărtează-te de mine dor, ai milă...
    Nu mai tăia și tu o rană de lumină-n mine,
    Căci îs prea plin și de durere mi-este silă -
    Împovărat cu viață, mă prăbușesc în rime…

Еще ...

RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - V / VIII

    O, Min, cu trupul tău veşnic fertil,
    Renaşti din vechi, viril, viu şi util,
    Tu faci să se-nmulţească în anotimp ploios,
    Nilul cel sfânt al zeilor, mănos!
    
    O, Neith, din trupul tău răsare viu,
    Copilul-Soare: viaţă întru pustiu,
    Întreagă lume prin el se clădeşte,
    Şi pe tine, o, rege, te slăveşte!
    
    O, Nekhbet, zeiţă, din pleoapa ta ocrotitoare,
    Căzut-a pe pământ o lacrimă strălucitoare,
    Şi se născu din ea Nekheb oraşul fără nori,
    Locaşul sfânt al zeilor nemuritori!
    
    O, Nephthys, de-am să mor curând,
    Să-mi ocrotești sufletul frânt,
    Şi pasul drept să mi-l îndrumi,
    Spre-naltul celorlalte lumi!

Еще ...

Стихи из этой категории

MAKTUB

Viața e un joc imprevizibil. Si nimeni din noi... niciodata  nu va fi pregătit de careva schimbări în el. Au avut loc evenimente bune sau... foarte bune. Iar nucleul lor este iubirea. Toate se fac din iubire. Pentru că ne este menit să iubim ( părinții, rudele, prietenii... o persoana care ne este străină, dar... totodată atât de aproape sufletului nostru) și desigur... să fim iubiți. Cine nu dorește să fie iubit? Să fie sensul vieții cuiva? Iar în momentul când suntem răsplătiți cu aceeași monedă, suntem cei mai bogați. Pentru că iubirea este la fel de scumpă ca și viata. Si, deci nu o poți cumpăra cu bani. Iar de fericire... putem mișca până și munții din loc, ceea ce ne părea anterior imposibil.

     Fiind în anii adolecentini ( cei mai dulci ani), riscul de a ne îndrăgosti  este cel mai mare. Suntem atrași de o persoană ( cea mai cea mai), iar în momentul când ea este prin preajmă fie inima ți se zbate atât de tare vrea să îți sară din piept... fie se oprește pe câteva secunde. Uneori stăpânul sufletului nostru va fi atras de noi ca un magnet,alteori... ne va respinge.. Si, haideți să recunoaștem că prima variantă ne este mai mult pe plac.

     Viața monotonă de cândva, astăzi îți va părea una multicoloră. Si uite se întâmplă și marea minune și uneori persoana care ne-a căzut tronc inimii, singură face un pas. Vom fi atât de fericiți. Sângele va alerga nebun prin vene, schimbându-le culoarea ( din gri în roșu). Si deci, planul nostru săptămânal se va modifica. Deși pe noi personal, deloc nu ne întristează chestia dată.

Spre mirarea noastră, vom fi mai activi, mai atenți, mai energici. Iar pe plan profesional, indiferent ce ar fi: studii, job, proiecte) ne va merge bine. Aș putea spune chiar foarte bine. Vom fi atât de fericiți. Iar în momentele când nimic nu îți merge, apare ea... și iarăși ești plin de forțe... și rezolvi absolut toate problemele... cu atâta ușurință. Fără ea, absolut totul ar merge prost, îți zici mereu. Si îi mulțumești și lui Dumnezeu pentru acest cadou, pentru această schimbare în viață. O schimbare radicală- care te favorizează... te face fericit(ă).

     Zi de zi... ne vom gândi la viața noastră. Zi de zi... ne vom gândi la ea... la persoana ce ne-a luminat viața, ne-a luminat calea. Si îi mulțumim Domnului... cu ochii înlăcrimați.

     Vei fi nespus de fericit(ă). Te vei simți atât de bine cu el- sufletul tău geamăn ( după cum îți place să îi zici). Vor trece zile, vor trece luni... uneori ani. Si te vei  trezi ținând-o de mână... tot pe persoana ce o cunoscusei ceva timp în urmă... la care visai zi și noapte.

     Vei fi atat de fericit(a) alaturi de ea. Vei dori sa iti petreci tot restul vietii tale cu ea, considerand-o destinul tau. Vei fi sigur de fapt, ca iti vei trai absolut tot restul vietii alaturi de ea.

     Dar de fapt... viata nu e chiar asa cum am dori noi. Uneori " sufletul- pereche" nu e chiar acel suflet pereche. Vor fi  doar niste trenuri, care la un moment dat vor fi nevoiti sa paraseasca peronul si sa isi urmeze drumul. Vor fi nevoiti, chiar de vor incerca sa se retina. Unii din ei,chiar si peste ani vor intoarce capul in urma privind trecutul... amintindu-si de tine. Doar de tine.

     Sufletul tau va primi atatea lovituri de cutit... apoi va sangera... pic cu pic... pe amintirile fericite din viata ta... cele mai fericite. Vei fi slabit... fara forte. Si mereu iti vei aduce amite de persoana ce te-a invatat sa "zbori" pana la stele.

     Iti vei gasi un nou hobby in care " EA" .... nu exista.  Si vei munci. Vei munci mult. Foarte mult. Doar ca sa o uiti. Pentru ca mai e prezenta in gandurile  si visele tale. Pentru ca ii simti lipsa. Pentru ca mai ai nevoie de sustinerea ei. O vreai prezenta  in viata ta, dar... te opresti " No No Noooo. Nu trebuie. nu mai am nevoie de ea. Am uitat-o". 

     Si continui sa muncesti. Vei avea o zi  arhi-incarcata ce treptat te va face sa o " uiti". Si uite asa se vor scurge ore... zile... saptamani... luni... ani. Ne vom declara " fericiti". Iar la prima vedere iti va parea ca iubirea a parasit taramul si esti bine mersi. Dar de fapt, lucrurile stau putin altfel. Prezenta ei in viata ta va demonstra contrariul. Si va fi de ajuns doar de o singura privire ca sa-ti faca stomacul " ghem"... inima-un vulcan...gata sa erupa.

Еще ...

Te iubesc pentru ca ...

Te iubesc pentru că exiști
Te iubesc pentru că te-am întâlnit
Te iubesc pentru că te-am cunoscut
Te iubesc pentru ochii tăi căprui- verzui
Te iubesc pentru buzele tale dulci
Te iubesc pentru vocea ta ademenitoare
Te iubesc pentru zâmbetul tău
Te iubesc pentru spatele tău care mereu mă ocrotește de orice
Te iubesc pentru umerii tăi bărbătoși
Te iubesc pentru brațele tale ce mereu îmi oferă căldură și siguranță
Te iubesc pentru fiecare clipă petrecută împreună
Te iubesc pentru fiecare clipă în care nu am fost împreuna ( ce m-a facut să te vreau, să te iubesc și mai mult)
Te iubesc pentru că mi-ai otrăvit sângele-mi pur cu veninul tău dulce
Te iubesc pentru că mă îndrăgostesc iar și iar de tine
Te iubesc pentru că îmi ești alături
Te iubesc pentru că mă susții
Te iubesc pentru că mă înțelegi
Te iubesc pentru că mă faci să zâmbesc
Te iubesc pentru că te visez
Te iubesc pentru că mă faci să plâng de fericire
Te iubesc pentru că nu mă minți
Te iubesc pentru că mă saruți
Te iubesc pentru că știi să mă faci fericită
Te iubesc pentru că lângă tine sunt "eu"
Te iubesc pentru că mereu îmi spui adevărul
Te iubesc pentru că atunci când sunt cu tine nu mai am nevoie de nimic
Te iubesc pentru ceea ce ești
Te iubesc pentru că mă strângi la pieptul tău
Te iubesc pentru căldura oferită
Te iubesc pentru atingerile tale ce îmi oprește inima... respirația în loc
Te iubesc chiar și atunci când ascunzi că mă iubești
Te iubesc pentru că prezența ta mă calmează
Te iubesc pentru că adorm pe pieptul tău
Te iubesc pentru fiecare răsărit de soare alături de tine
Te iubesc pentru că mă accepți cum sunt
Te iubesc pentru că te-am recuperat ori de câte ori te-am pierdut
Te iubesc pentru că doar atunci când vorbesc cu tine devin alta
Te iubesc pentru că tu ești lumea mea
Te iubesc pentru că toata ziua ești în gândul meu, în inima mea
Te iubesc pentru că în prezența ta, inima mea devine un vulcan gata să erupă
Te iubesc pentru că sângele meu nu mai e sânge ci lavă fierbinte ce tot aleargă prin vene
Te iubesc pentru ca ești antidotul meu
Te iubesc pentru că venele mele nu mai sunt "gri"
Te iubesc pentru că îmi desenezi zâmbete pe buze
Te iubesc pentru că ești tot ce mai am
Te iubesc pentru că ești cel mai scump și cel mai drag
Te iubesc pentru că doar tu știi cum să mă faci să te iubesc
Te iubesc pentru că ești TU
Te iubesc pentru că exiști
Te iubesc pentru că te iubesc.
Te iubesc pentru că nu pot altfel.
 

( către A. G.)

Еще ...

Fără vise...

Astăzi simt că nu am trăit destul. Ziua a sfârșit parcă neterminată, lăsându-mi senzația unui gol pe care n-am reușit să-l umplu... Discuțiile cu mine însumi, au devenit repetitive, sterile, rostogolind aceleași frământări cotidiene, care nu mă mai mișcă. 

Simt un blocaj fără rezolvare. Și mă simt ca o insectă care se zbate inutil în plasa de păianjen a timpului: cu cât mă zbat mai tare, cu atât mă împotmolesc mai tare, iar strânsoarea plasei îmi limitează mișcările. Doar mai respir. Inert, până la următoarea zi, sperând la o izbăvire care nu mai vine odată, e departe, așa cum eu sunt tot mai departe de mine. Tot mai străin...

Nesăbuitul de mine... N-am izbutit să rup cele șapte peceți ale zilei. Ușa nopții îmi va sta iar închisă, fără vise... Nu vor fi stele licărind pe bolta întunecată a minții mele, nu va fi lună oglindită de undele niciunui lac... nu va fi țârâit de greiere în amurg, nici dangăt trist, nici scârțâitul ciuturei în briza blândă a înserării... 

Astăzi nu am fost eu...

Еще ...

🎦 sa-mi iasa gloantele prin suflet daca te mint

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

Еще ...

Înghețată islandeză în norvegiană

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

Islandsk iskrem

 

(Godt, ikke akkurat islandsk, men du skjønner ideen, hentet fra Island)

Klokken er 9 om morgenen, det er fortsatt mørkt, det er også normalt fordi vi er veldig nær polarsirkelen og vi drar til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste som fortsatt er å finne på Island, etter at et dekret ble gitt i landet ikke til restauranter som selger fast food bygges også. Det er den eneste som er igjen ser vi ingen grunn til ikke å benytte oss av muligheten, så vi går for å se hva de har på menyen og etter hva det ser ut til, er de fleste smørbrødene variasjoner over samme tema, diversifiserte versjoner av burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter med Filet-O-Fish, en med laks, en med ørret, to store porsjoner pommes frites, fordi de er min favoritt på hver meny på McDonald's, fra alle land, sjokolademuffins og mest av alt, jo mer viktigst, islandske McFlurry. Det skiller seg fra resten av Europa ved at det er mye kaldere, klimaet hjelper det også til å bevare seg selv, det er mye mer konsistent i tekstur, mer frost og har en intens blåtone med biter av stracciatella også blå, som det ser ut til. merkelig for meg. De brukte blå konditorfarge som har E407 i sammensetningen, det er de som påstår at de ikke vil ha bearbeidet mat, at de vil at alt skal være så naturlig som mulig.

Vi smaker på islandske McFlurry. Den er god ... la oss ta en bit til, ... den er utrolig god ... og en ting til, la oss ikke glemme smaken ... ja, vi har det, det er den beste McFlurryen vi noen gang har smakt noen gang, også dårlig det er så langt hjemmefra. Vi tror imidlertid at McDonald's-restauranten på Island følger et visst tema, bortsett fra pommes frites, hele menyen ligner på en taverna som ligger ved sjøen, serviettene er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med meldinger som, , Klar for et marint eventyr?", er alt i blåtoner i rommet. Interessant nok finner vi også McDonald's på Island, den er veldig forskjellig fra alle de andre vi har sett så langt.

Fordi vi likte iskremen fra islandske McDonald's så godt, drar vi for å smake på andre smaker og iskremscoops fra de lokale gelateriene, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de mange sortimenter som vi kan velge mellom. Vi tar kakao og pistasjnøtter. Og disse er de beste. Island, jeg vil gratulere deg, du er den beste iskremmakeren jeg noen gang har møtt. Det du tilbyr, kanskje for få eller ingen tilbyr lenger. Du har spesialisert deg på å gjøre kulden til noe kunstnerisk, behagelig å se på, føle og smake, synestesi på alle måter.

Еще ...

Moștenire în spaniolă

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Herencia

 

Hoy hablaremos de un objeto especial, un objeto muy querido por nosotros, los que todavía guardamos cosas guardadas en el desván de la casa, más precisamente un sombrero de fieltro. El sombrero bávaro, sombrero de innegable importancia histórica, atrapó cinco bautizos, dos graduaciones, varias bodas y eso es todo. Sombrero que solo tuvieron varias generaciones, pero para usarlo, no creo que lo usaran, hace mucho que ya no se puede usar. Como mencioné anteriormente, es de fieltro, es azul (azul eléctrico o azul real) y tiene una pluma adherida al costado.

La bisabuela de Cecilia insistió en que la mantuvieran en las mejores condiciones posibles. Algo que pasó, sólo el paso del tiempo ha dado su opinión, ya no es lo que era, ya no está como antes. Incluso el tono azul ya no es vibrante, está más desgastado, viejo y polvoriento. Sería genial para ideas de atuendos vintage, pero por lo demás mantenlo bonito, solo para la colección.

Para Cecilia no fue una pequeña sorpresa descubrir que el sombrero, descrito tan poéticamente hasta ahora, esconde un gran defecto: más precisamente, alberga una familia de polillas. Entonces, seamos realistas, cuando alguien hereda un sombrero, no solo recibe el sombrero, sino que también recibe las polillas.

Una familia viviría en el sombrero. ¿Familia?, ¿tan numerosa?, dinastía tal vez, también tiene un rey y un monarca y prácticamente todo lo que necesita para ser una monarquía en toda regla. ¿Pero cómo puede gustarle esto? ¿Hace cuánto que se le acabaron las bolas de naftalina?, ¿desde cuándo se utiliza Pronto para el control de plagas? Una Cecilia enojada y melancólica se hace estas preguntas constantemente. Cómo con todo el aparente cuidado que todos han puesto, el sombrero acaba desintegrándose a este ritmo. Si esa bisabuela lo supiera y estuviera viva, estaría extremadamente enojada. Cecilia se sienta y se sienta, pensando en una solución para restaurar su gloria en otro momento.

Lo encontró, sabe qué hacer, se le ocurrirá una solución que los matará, después de que mueran, tomará y cortará la parte del material que quiere ser removido.

Proceda como lo describí. Sólo jugando y profundizando cada vez más la parte cortada, llega con las tijeras al otro lado del material. Buena gente, ustedes lo tienen desde hace cuatro generaciones, ¿cómo saben cuidar un bien que alguien les dejó? Ella no te lo dio para poner una responsabilidad sobre tus hombros, te lo dio porque pensó que sería bueno para ti tener algo que a ella le gustara bastante. ¡Realmente cruzaste la línea de la frivolidad! Entendemos que realmente no te importa el sombrero en sí, pero ¿no te importa también la bisabuela que te lo confió?

Cecilia comenzó a coser usando hilo de un color similar al que originalmente habría sido el sombrero. ¿Cual es el punto? La sinonimia perfecta no existe, ni en los colores ni en las palabras, lamentablemente el color era único, era irremplazable. Cecilia, con su dioptría de +1,75 cree que era del mismo color. No sabemos que más decir... la intención era buena... "devolverle su gloria otra vez", pero por exceso de celo el resultado quedó un poco fuera de lugar. Cecilia, agradecemos la te lo pusiste, lo desinfectaste, lo limpiaste, lo cuidaste, lo cual siempre se agradece, pero si no te hubieras divertido tanto recortándolo igual quedó muy bien. Siempre es recomendable tener equilibrio en todo... ¿Por qué es bueno medir nuestras acciones, nuestras decisiones?, porque digamos que estamos conduciendo y tenemos que girar, tenemos una curva delante, tenemos que medir nuestra velocidad (porque demasiado nos puede sacar el camino, se desvía de nuestro camino), las ganas con las que queremos pasar esa curva, no importa el tiempo que tarde, lo rápido, lo experto, lo que no sé qué.. lo que importa es cómo armoniosos y seguros sabemos pasar por todo, nadie nos aplaude, somos nosotros mismos y no necesitamos aplausos.

Asimismo en el presente caso, el sombrero heredado podría haber quedado intacto, no habría requerido intervenciones, reparaciones, redecoraciones, retoques, si nuestra querida Cecilia no hubiera querido con tanto ardor mejorarlo por completo. También vale la pena considerar que las cosas a menudo no requieren un cambio radical para funcionar, solo parcial o solo una cuarta parte ayudaría tanto.

Cecilia...Cecilia...o no tenías una mano segura o te importaba demasiado el sombrero.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍