N-AM ŞTIUT

    Eu nu mai am de gând să-ţi scriu, 
    Vorbe de duh pierdute-n pustiu, 
    În vers mâzgălit în mod desuet, 
    Doar ca să pară că sunt un poet... 
    
    Versuri să-ţi scriu e-un mare păcat, 
    Acuma mă aflu mai mult cumpătat, 
    Cu inima mea, atent, să măsor, 
    Sentimente trecute şi grave, ce dor...
    
    În versuri am pus însăşi inima mea, 
    Învelită-n cuvinte de catifea, 
    Aşternute-ntr-o carte licenţiată,

    În rime cinstite, stă scrisă o viaţă…

Nu știu... Ai încercat vreodată sentimentul când simți că totul din jurul tău pare a se nărui, lăsându-te stingher în propriul tău trup, străin de propria ta viață?

Știi, când realizezi, nu dintr-o dată, ci în timp, că lumea pe care ți-ai construit-o cu migală în truda anilor, nu mai este, sau mai degrabă este departe de ceea ce ți-ai dorit, iar năzuința ta se năruie întocmai ca un castel din cărți de joc, neanticipând hazardul care va face ca toată stăruința ta să fie în zadar...

Este un gol... întocmai ca privirile în neant ale statuilor grecești, un timp suspendat în jurul căruia te rătăcești fără rost, lipsit de substanță, alienat de orice trăire... 

Am citit acest timp. Îl știu pe dinafară... Căci l-am trăit de câte ori a trebuit să mă reconstruiesc pe mine din ruinele propriilor mele lumi, luând-o de fiecare dată de la capăt, cu o încăpățânare acerbă, căutând iar și iar, acea cheie de boltă necesară, sperând de fiecare dată că lumea mea interioară va fi cea din urmă, finală, perfectă, fără fisură.

Și, Doamne!, ce devastator este momentul fisurii și totul se prăbușește în mine, simțind aproape acea rană, tăiată direct în carnea sufletului meu, sângerând de moarte, final, fără întoarcere căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns: de ce?, cum?, de ce eu?... Mirare care nu mai poate fi balsamul uns pe sufletul meu rănit;  răul a fost făcut, fisura este dincolo de a mai fi reparată, lărgindu-se macabru, sfâșiind lumea mea în două părți devenite incompatibile una cu alta... Un vid, o clipă suspendată în neant, în care mai văd doar funigeii amintirilor mele, pe care voi construi noua mea lume...

Nu sunt perfect. N-am fost niciodată. Am acceptat existența imperfecțiunii în lumile mele, chiar știind dinainte că dintre acestea se vor căsca tocmai fisurile care le vor distruge... Dar am căutat, cu disperare, liantul care să le repare și să le salveze, fiind conștient permanent de unicitatea lor: o altă lume nu va mai fi la fel, doar o copie străvezie a precedentei, diluare care nu-mi mai stă în putere s-o stăpânesc... 

Risipire... Inutilă... De energie, de timp, de materie. Resurse care la rândul lor se diluează, întocmai precum ochii celor în vârstă. Pupilele se dilată și se pierd în culori difuze. Lumina se pierde și ea în fibre întunecate de trăirile lumilor pierdute... Sufletul se chircește într-un colț sperând să reziste, încercând să salveze cât mai mult, conștientizând pierderile...

Nu mai am putere să adun aceste lumi... Să-mi amintesc forma lor, mirosul, gustul, atingerea lor... Sunt petalele unei flori care se ofilește și... moare... Cu fiecare fisură, cu fiecare lume, în fiecare secundă...

Iluzia... Inutilă și ea... Ca o oglindă spartă, în care imaginea este la rându-i tăiată după marginile cioburilor, repetându-se la nesfârșit, subliniindu-și mai mult imperfecțiunile care apasă și dor... ca o presiune constantă pe tâmplele lumilor... uzura sufletului care nu-și mai regăsește ecoul...

Inerție. Cumva, am pășit mai departe... Cu toate vicisitudinile și imperfecțiunile lumilor mele. Acceptând realități dureroase, construind, dărâmând și iarăși construind mai departe, până la momentul acesta în care mă scriu iarăși pe mine... Sunt tot eu, în forma mea originală și nu una dintre copiile mele. Mărturie îmi stă tocmai ADN-ul înscris cu cuvintele mele. Căci ele sunt umbrele luminii mele...

    Îndepărtează-te de mine dor,
    Să nu-mi mai ieși atât de des în cale...
    Mi-e greu să trec prin inimă acest fior,
    Cu sufletul pierdut în nesfârșitele-i spirale...
    
    C-am strâns în mine atâta chin,
    Atât de multă zbatere - multă durere...
    Că-ngenuncheat la tine-acuma vin,
    Să-ți dărui toată a minții mele-avere...
    
    Căci n-am fost decât ceea ce-s acum,
    O umbră ce-a trecut grăbit spre stele,
    Un boț de lut sfăr'mat de lume-n drum,
    Și risipit în colbul unor zile mult prea grele...
    
    Îndepărtează-te de mine dor, ai milă...
    Nu mai tăia și tu o rană de lumină-n mine,
    Căci îs prea plin și de durere mi-este silă -
    Împovărat cu viață, mă prăbușesc în rime…

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

N-are cum să nu-ți placă
Ploaia asta cum cade și-atacă,
Trăgând după ea umbrele grele,
Pustiind fără tine, sensul nopților mele...

N-ai cum să nu simți ca și mine,
Cum ploaia, rece, răzbate prin tine,
Și pielea ți-e fierbinte și udă,
Vântul ne-a destrămat cu migală și ură...

Dar, tainic, ploaia cădea peste noi,
Peste umerii noștri înfiorați și goi,
Înveșmântat cu frunze lipite peste tot trupul,
Flămând, eu tot voiam să-ți fur sărutul...

Suntem o floare crescută din minciuni,

Cu petale scrise-n sânge și regret,

Ne sărutăm ca doi nebuni frumoși

Ce-și semnează moartea cu un vers discret.

Iubirea noastră e un zeu bolnav

Ce ne promite rai, dar dă infern,

Ne rugăm unul altuia în tăcere

Și ne ucidem blând, etern și ferm.

Aș vrea să te iubesc fără otravă,

Fără colții dulci ai unui vis stricat,

Dar tu ești focul care cere rugăciuni

Și eu sunt rugul care vrea să fie ars, curat.

Mă întorc cu gândul la începutul drumului,

La clipa când mă mințeam că nu mă pot îndrăgosti.

Voiam să par de neatins, nonșalantă,

Dar blânda ta privire m-a prins și m-a topit.

Am încercat să rezist, să neg, să fug o vreme,

Dar zâmbetul tău oprea lumea la dans,

Iar vocea inimii îmi șoptea aceleași cuvinte,

Pe care le-am auzit într-un cântec vechi:

„Când îți privesc chipul…” de Bruno Mars.

Știi? Nu-i nevoie să complicam nimic,

Timpul nostru este atât de scurt pentru așa ceva,

Și poate par nebun să aștept, să sper, să visez în neștire,

Dar eu… sunt a ta.

Uită-te în inima mea și o să găsești iubirea mea pentru tine,

Știi? Nu-i nevoie să complicăm nimic,

Uită-te din nou și o să afli….

Ca fără tine-i cumplit!

Zâmbetul meu e o busolă,

după care te ghidezi în iubire,

ca și cum nordul ar fi un dor,

iar sudul - o promisiune nerostită.

Pe harta inimii tale

nu există granițe,

doar valuri care se izbesc

de țărmul privirii mele,

căutând mereu limanul liniștit.

Când pașii tăi rătăcesc

prin lumea de tăcere,

zâmbetul meu devine lumină,

un semn scrijelit pe cer

de îngerii care nu dorm.

Și-atunci, între noi,

se întinde o cale tăcută,

unde iubirea nu rostește întrebări,

ci doar răspunsuri scrise

cu litere de foc, în eter.

Iar tu,

te lași purtată de această busolă,

fără teamă, fără ezitare,

ca și cum întreg universul

ar încăpea într-un singur zâmbet -

al meu.

Zâmbetul meu dereglează, delicat,

busola tăinuită a inimii tale,

și o face să uite nordul,

rătăcind printre curenți de dor.

Blondă și suavă, zambet dulce-îmbătător

Spre condeiul plin de tină,pasi incetișor

Mă-nchin in fața tristei mele pene

Închid ochii...

Trupu-ți presărat de panze diafane.

Gand nebun! Nu căuta să mă subjugi

Lasă-mi mie pana, ție dorul de a pribegi.

Ochii tăi sunt ca toamna,

Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.

Închide-i-ncet și stai o clipă,

Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.

Eu te iubesc fără-ncetare

Lăsând amprentre-n vechi calendare,

Cu nopți umbrite  fără nume,

Cu pași rătăciți în lume.

Trandafirii roșii rupți de tine,

Îmi amintesc de primul „te iubesc”.

De ale tale bucle fine

Și de ochii-n care mă privesc.

Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire

Timpul a șters brațele tale

Ce mă învăluiau cândva cu iubire.

Iar noaptea îmi dictează

Nesomnul greu și abătut ,

Te văd aievea, dar vibrează

Imaginea al nostru-lui trecut.

Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,

Primesc prezentul ca tăcere.

Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,

Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.

Într-o zi oarecare, o să-mi iau inima-n dinți 

Să te caut... să-ți spun cât îmi lipsești 

... de parcă nu ai ști deja

Că-n sufletul din mine de-o vreme locuiești...

Că-mi ești în gând mai mult decât aș vrea

... dar mai puțin decât meriți, poate...

Și de ale mele vorbe greu îți vor cădea 

Să știi...iubirea mea pentru tine, n-a cerut vreodată dreptate.

M-ai uitat...eu încă mă gândesc...mă-ntreb cum ești 

Dacă vreodată peste zi, gândul îți fuge la mine

Mă-ntreb de ce o-mbrățisare nu ți-ar fi fost de-ajuns,

Să mă îndepărtezi...și-ai ales tăcerea să-mi vorbească de tine. 

Dar poate întrebarea nu e "de ce?", ci "când?"

Când ne vom regăsi, de ne-o fi scris să ne-ntâlnim?

... Până atunci te păstrez în vis... un vis ce tot revine,

Te sper, dar nu te mai sun...ești fericit!...și e tot ce contează pe lume.