TU, DOAR...

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Vara asta-i prea grăbită să treacă prin noi,
Dar timpul mi-a părut că se scurge greoi,
Viața-i un vârtej pe repede-nainte amețitor,
Ca o rază de soare pe-o creastă albă de nor...

Umbrele toamnei se prelungesc pe perete,
Într-un joc de culori, încărcat de secrete,
Șoaptele nopții în zadar mă îmbie,
Precum ploaia zdrențuită în petic de vie...

Desfrunzit, un salcâm, se agită-n zadar,
În negura nopții, scheletic, precum un far,
Cu durerea strânsă-n fructele coapte târziu,
Pelerin, blestemând ploaia de noapte ce bate-n pustiu...

Timpul s-a stins în tăceri cu limbă de moarte,
Închizându-mi gândurile între file de carte,
Vara asta scurtă s-a scris cu veșnicie,
Precum un lan cules, pierdut în nostalgie...

    Ţi-am zis că te voi iubi, 
    până când marea,
    îşi va zvârli pe ţărm, ultima iubire, 
    ultimul val... şi te-am iubit...
    
    Ţi-am zis că te voi iubi, 
    până când ploaia,
    va cădea rouă, pe ultimii trandafiri, 
    ultimii care s-or ivi... şi te-am iubit...
    
    Dar acum nu mai sunt ploi, 
    nici măcar trandafiri...
    ţărmuri zdrenţuite, nu mai sunt, 
    marea a murit, flămândă, fără corali,
    iar eu... eu încă te mai iubesc...

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

    Flăcări, cenuşă şi fum cad din cer. 
    Vieţile câtorva sute, atârnând efemer. 
    Nu, nu este iadul evadat din genuni 
    Şi nici rai coborât să facă minuni. 
    
    Ecoul de cântece pierdute-n neant 
    S-a stins într-un mod nefiresc, aberant. 
    Durerea-i palpabilă în jur ca o plasă 
    Din care doar câţiva se mai zbat ca să iasă. 
    
    Chipuri împietrite de spaimă ce plâng 
    După cei care zac şi sufletu-şi frâng. 
    Priviri luminoase înegrite de fum, 
    Îngeri cu aripile prefăcute în scrum.
    
    Liniştea crudă-i în curând risipită, 
    De cei cu revolta din suflet, mocnită. 
    Mulţi sunt cu pumnii ridicaţi spre Palat, 
    În numele celor a căror morţi n-au contat. 
    
    Căci vocile lor nu mai pot fi auzite 
    De semi-zeii ce dorm în palate-aurite, 
    Indiferenţi la orice fel de durere, 
    Prea ocupaţi să-şi facă avere. 
    
    În final, cerul a plâns cu lacrimi de foc. 
    În cimitir, pentru vii, nu mai e loc.

    Împovăraţi de durere, spre cerul de-acum

    Prăbuşit în flăcări, cenuşă şi fum.

De-ai vrea, din nou, să-mi dărui numai mie,
Ce mi-ai promis aseară, ca pe-o apă vie,
Eu tot m-aș mai preface și a doua oară,
Doar pentru tine, în șoapte de vioară...

Întotdeauna am dat răspuns chemării tale,
Urcând un munte, coborând o vale,
Pășind pe nori, pe raza albă-a lunii,
Uitând de toate și de orice simț al rațiunii...

Și-am să te sorb mereu cu aceeași lăcomie,
Pierdut pentru o clipă, în dulce nebunie,
Tu, doar să mă-nvelești cu umbra-ți fină,
Și să-mi săruți pe pleoape roua plină...

Să mă ferești de orice soartă rea,
Căci liber ca o pasăre, să zbor, aș vrea,
Să mă ascund după a lunii paravan,
Și să nu-mi cheltui roua ochilor în van...

    Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare, 
    Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare, 
    Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
    Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
    
    Sunt fulger alb în negură furtună!
    Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
    Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
    Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
  
    Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin... 
    De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
    Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
    Secunda măsurându-şi infinitul...

Cum ne vorbesc nouă 

Sufletele între ele,

Nici stele nu pot înțelege 

Când toate se strâng în noapte

Și lumina li se zbate.

Cum îți șoptește sufletul meu 

Când mi-e dor de buzele tale

Nici cei mai talentați artiști 

Nu pot recrea în proză.

Când sufletu-mi plânge de al tău dor

Doar al tău mă aude, 

Și mă readuce la viață

Gândi-du-mă la ziua de mâine.

Noi doi, ultimele suflete de pe pământ 

Îmbrățișate parcă de același destin,

Luptând în fiecare zi împreună 

Dar niciodată separat.

A rămas un scaun gol

În odaia părăsită,

Cu un dor ce arde-n colț

Și o liniște zdrobită.

Plânge fără glas, încet,

De un dor ce n-are sfârșit,

Cine-i va aduce-ncet

Pe cel drag, și pe cel drept?

Toată casa e pustie,

Dar acel scaun stingher

Povestește în tăcere

Despre drag și despre cer.

El e scaunul uitării,

Martor veșnic, neclintit,

Umbra rece-a alinării,

Acel dor de nesfârșit.

Semn al celor ce s-au dus,

Ce-au plecat fără de veste,

Fiecare, la apus,

Lasă-n urmă o poveste.

A rămas un scaun mut,

Ca un martor al durerii,

Doamne, dacă n-am să-l uit,

Dă-mi alin și-un gând dorit.

Drumu-i greu.E alunecuș

Și mă mișc încet, furiș

Teamă mi-i acuși acuși

Parcă a-și fi pe derdeluș

Gheața-i  lucie oglindă

Mă desmiadă vrea să-mi prindă

Un picior și mă răstoarnă.

Mă  desprid urgent de jos!...

Oare cine m-a văzut?

Drumu-i greu de străbătut...

Picioarele nu m-ă ascultă

Și iarăși mai iau o trântă.

Zău că e revoltător,

Ghiața asta e perfidă :

Nu știu ce are cu mine?

Mă tot trage de picioare,

Se uită-n  sacoșa mea

Nu mai am nimic în ea.

Aveam doar vreo zece ouă,

Și le-am împărțit în două.

Cu fruntea lui cea luminoasă

Și chipul lui cel grăitor,

Ai zice că-i oglinda clară 

A unui mare gânditor.

Coroana frunții arcuită 

Cu forme blânde rotunjită

Subtil la mijloc ascuțită 

Cu armonii ce se îmbină 

Înaltă zveltă și senină.

Podoaba lui șuvițe poartă

De-o parte și de cealaltă

Culori ca sarea și piperul 

Diafane mândre șoapte 

Ale anilor din spate

Stau pe tâmple așezate 

Devin tot mai grizonante.

Părul lung lăsat pe spate 

Frânturi din amintiri furate 

Câteodată spune el

Nu mai e ce-a fost odată

Și că a cam îmbătrânit

Prea tare și prea deodată,

Dar tot mândru și voios

Și tot cu nelipsita-i pleată.

Nu-i bătrân și nu va fi,

Nici acum și niciodată,

Căci sufletul lui cel de copil

N-o să moară niciodată.

E mereu de ajutor,

E un veșnic altruist,

Cu suflet ca de erou,

Cu farmecul unui artist.

E rebel și neclintit,

Dar în suflet puțin trist.

Viața lui este frumoasă,

Dar încă nu știe asta.

Și pare să nu îi pase

Ce frumoasă este viața

Și cum, în felurite feluri,

Poți să îi simți și guști dulceața 

În zori de zi și dimineața.

În serile liniștite, cu cer senin și lună plină,

Ești ca o stea, strălucitoare, drăguță și divină.

Cu ochii largi spre lună, vărs puhoaie în rime,

Deși ești aproape, nu ești lângă mine.

Adorm când luna pică, răpusă de oboseală,

Soarele se ridică să-ți lumineze iar,

Chipul tău cel blând, pielea catifelată

Oh, mi-ai rămas în gând, cea mai frumoasă fată.

Când te privesc, văd colorate flori,

Ești tot ce mi-am dorit vreodată.

Când îmi vorbești, mă trec fiori

Tu ești, drăguța mea, mult visată.

Când luna, ușor, apune, iar soarele răsare

Și-ți văd chipul sublim, dis-de-dimineață,

Zâmbetul din nou pe față-mi reapare:

Tu nu ești doar drăguță, tu ești o dulceață!

Îmi ești lumină-n noapte, pe cerul meu imens,

Steaua ce nu piere, în lumea mea de vise.

În fiecare gând și-n fiecare vers,

Ești… întregul meu univers.

📅 21-03-2024