N-AM ŞTIUT

    Aici sub praful acesta profund, 
    Pe hârtiile acestea,
    Am scris despre nori,
    Despre tine şi cer,
    Despre ochii tăi.
    
    S-au adunat în timp 
    Mii de cuvinte,
    Prin care-am încercat,
    Să-ţi spun, de fapt 
    Ce puteam să-ţi spun,
    În două cuvinte...
    
    Dar vorbele zboară,
    Şi peste timp,
    Rămân doar cuvintele scrise,
    Şi vreau să-ţi aduci aminte,
    Să nu uiţi, această mare,
    Acest apus, acest sărut...

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

    Mai îndrăgostiţi ca niciodată, 
    ne-om regăsi pe-aceeaşi stâncă-albastră, 
    şi-n jurul nostru, marea va privi, 
    cu ochi miraţi, întâii zori ce s-or ivi...
    
    Şi sunt atâtea lucruri de privit, 
    atâtea drumuri neumblate, 
    că nu ne-ajunge timpul nostru infinit, 
    şi nu-i păcat mai mare-ntre păcate …
    
    Dar cine ştie, poate că-ntr-o zi, 
    la o răscruce ne-om găsi, 
    şi, în sfârşit, odată pentru totdeauna,
    vom fi ca două jumătăţi într-una...

    Apusul de soare, cu roş m-a rănit, 
    Iar valul de mare, încet s-a topit 
    În umbra zorită-a cocorului zeu, 
    Spre etern, călăuză, al visului meu.
    
    Păsări speriate-au ţipat înapoi, 
    Stârnind, absurde, ecouri de ploi, 
    Ciudatul blestem al puşcaşului orb, 
    Rătăcit în pădure precum un corb. 
    
    Doar luna-şi arată palidul chip, 
    Peste lacul vrăjit şi nemărginit, 
    Oglindă, ce-i spartă în rumen argint, 
    Cioburi ce ard, în culori de absint. 
    
    Căci zorii de zi, curând, s-or ivi, 
    Din nou, soare blând, va răsări, 
    Aducând spre lumină, poiana cea rece 
    Prin care doar cerbul, iuţit, se va trece.

    Iată, priviţi: pădurea-n haină nouă, 
    Luceşte-n verdele paietelor de rouă, 
    Cu adiere-n glas îmbie, hoinarul trecător, 
    La adăpostul rece al mândrului izvor...
    
    Şi ascultaţi tăcerea ce întregeşte luna, 
    Căci printre stele se află numai una, 
    Privighetoarea tace într-un sfârşit sublim, 
    Ce împlineşte cerul adânc şi anonim... 
    
    Şi încreţit în unde oceanul încet şopteşte 
    Mereu, aceeaşi veche şi tainică poveste, 
    A pescăruşului luptând în valuri grele, 
    Răzbit de covorul dezmeticit în stele...

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

Du-mă la ziua când ne-am cunoscut,

Du-mă la cine eram ieri.

Ia-mi tot ce doare și-a durut,

Transformă-mi toamnele în veri.

Du-mă la zilele ploioase,

Du-mă la serile în doi.

Când te simțeam până la oase,

Ia-mă și du-mă înapoi.

Du-mă la ,,Bună dimineața".

Du-mă la ,,Nu te las sa pleci".

Când nu era subțire ața,

Și când simțeam că nu-mi mai treci.

Întoarce-mă la ce am fost,

La ce speram că o să fim.

Când nu era scenariul prost,

Nici scurtmetrajul sa nu-l știm.

De te-aș lăsa iar în trecut,

Simt că m-aș pierde și pe mine.

Du-mă la tot ce am avut,

La vin, la filme și la tine.

Du-mă la certuri și la frică,

Să văd din tine ce e rău.

Sa vindec rana, s-o fac mică.

Du-mă la tot ce a fost al tău.

Du-mă la vineri și la joi,

Du-mă la sâmbete, duminici.

Du-mă la ce-am însemnat noi,

Chiar și atunci când eram cinici.

Du-mă la seri, du-mă la zile,

Du-mă la tot ce avea rost.

Azi iar de dor scriu mii de file,

Ca să mă-ntoarcă la ce-am fost.

În fum de țigară,un gând destinat

Să nu ma simt precară

Când am mersul clătinat

Sărutul ce vindecară,

Singurătatea primară.

Galaxiile sunt descrise pe corp

O hartă interstelară

Vreau să uităm de tot,

Până în ultima zi de vară.

Să-mi săruți tatuajul în iarnă,

Sângele proaspăt uscat,

Așa cum viața aștearnă,

Gândul secat,îmbrăcat,marcat

Euforia scurtă,

Dependența de oxitocină,

Cum mergem fără rută,

Nu ma simt o străină

În noaptea mea de mai

să vii să-mi spui: eu te iubesc

Să vii să-mi spui că-ți este dor

Sa vii să-mi spui doar de amor 

În noaptea mea de mai 

Si-n prima noapte de iubire 

Cu buze dulci vreau să-mi atingi și sufletul și inima și gîndul,

Și visul meu în vară .

Ție îți scriu acum frumoasa mea,

Poemul unic de amor,

Tu fiind iubita mea fară egal..

Cu siguranță ți-am mai spus așa ceva!

Nu-mi pasă dacă mă repet,

Căci dragostea de nu vorbește ca un prost,

Ce se repetă fără rost

Și spune-ntr-una aceleași vorbe,

Moare...și eu nu vreau așa ceva!

Așa că preafrumoasa mea

Te rog mă trece cu vederea

Și azi și mâine, mai mereu

De îți voi spune te iubescul ce îl știi...

Dar te asigur că-l voi scrie altfel colorat,

Să-ți placă forma lui ce-o voi schimba mereu,

Iar de te-ntrebi ce vreau de fapt,

Este să-ți fur un zâmbet sau surâsul tău!

(29 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito,

Tu ești deasupra tuturor

Când dragostea își are glasul său,

Căci Dumnezeu este iubire,

Precum o spun și Sfinții din vechime!

Așa știu eu că Cerul mi-a vorbit,

Din clipa când mi te-a trimis,

Ori mai degrabă pe mine mi te-a-ncredințat,

Să te iubesc așa cum nimeni n-a putut,

Căci dragostea e dar divin și nu e lesne de găsit!

Eu am știut că te iubesc din prima clipă când te-am privit,

Îți amintești sau nu,ce mai contează,

Sau poate n-am știut....

Dar știu acum!

Îmi amintesc cum noi pășeam agale pe poteci de munte,

Iar munții ne priveau nostalgic și ei pe noi,

Cum Raiul ne vorbea rostind tăcerea sa,

Chiar dacă noi temându-ne să nu apară pe cărare

Vreun urs iar teama era mare,

Dar dragostea alungă orice frică,

Iubito, Tu ești deasupra tuturor Când dragostea își are glasul său, Căci Dumnezeu este iubire, Precum o spun și Sfinții din vechime! (11 iulie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te caut printre amintiri,

Prin vise blânde, prin priviri,

Dar timpul crud și nemilos

Te-a dus departe… prea frumos.

Și dor cu dor urc către stele,

Prin nopți tăcute, gânduri grele,

Și știu că dincolo de zări

Mă aștepți lin, fără-ntristări.

Mi-e dor de glasul tău duios,

De râsul cald, de chip frumos

De grijile de pe pământ

Acum ești înger și cuvânt.

Dar știu că-n liniștea cerească

Ne-om regăsi în zi firească,

Că dor cu dor se face rai

Și-n ceruri nu există grai

Decât iubirea ce ne leagă

Din veșnicie… înspre veșnicie tată.