Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița ![]()
Data postării: 26 august
Timp de citire: ~7 min.
Vizualizări: 368
Alte poezii ale autorului
Lumina Lui Hristos
PARTEA I — LUMINA
În noaptea lumii cea adâncă,
Când stelele se-aprind ușor,
Văzu pe cer o sfântă rază,
Ca un luceafăr călător.
Dar nu era lumină lumească,
Nici foc ce piere pe pământ,
Ci era raza cea neapusă,
Venită din slava Tatălui Sfânt.
Și sufletul, privind spre dânsa,
Simți în adânc o chemare,
Ca spre Împărăția cea sfântă,
Spre veșnicie și iertare.
Privi spre cer și, fără teamă,
Își ridică ochii către El,
Căci peste noaptea cea amară
Strălucea Chipul cel de Miel.
„O, Doamne, vino și mă luminează,
Ridică-mi sufletul din întuneric,
Șterge păcatul meu cu mila Ta
Și fă-mi cugetul curat și puternic.
Căci fără Tine, Doamne Sfinte,
Mă risipesc ca praful în vânt,
Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,
Găsesc nădejde pe pământ.
Când inima mea este slabă,
Tu fii puterea mea, Hristoase,
Când drumul meu se pierde-n noapte,
Tu fii cărarea luminoasă.
Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,
Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»
Căci mila Ta este mai mare
Decât păcatele din mine.
Când cad sub greul meu de vină,
Nu mă lăsa în deznădejde,
Ci cu iubirea Ta cea sfântă
Aprinde iar în mine nădejde.
Și dacă lacrima îmi cade
În taina nopții peste față,
Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă
Și fă din ea izvor de viață.”
Atunci, din cerul fără margini,
Se-aude glasul lin și sfânt:
„Nu te teme, suflete, de noapte,
Eu sunt cu tine pe pământ.
Eu sunt Lumina cea adevărată,
Eu sunt Calea către Tatăl Meu,
Eu sunt Învierea și Viața,
Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.
Eu sunt Păstorul cel ce caută
Oaia pierdută dintre oi,
Eu sunt Pâinea vieții sfinte,
Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.
Eu sunt Izvorul fără margini,
Eu sunt nădejdea celor vii,
Eu sunt Lumina celor care
Mă caută în fiecare zi.
Nu te întoarce către lume
Când sufletul ți-e apăsat;
Ridică-ți ochii către Cruce,
Căci pentru tine am răbdat.
Iar dacă drumul ți-e cu spini
Și pașii tăi sunt osteniți,
Adu-ți aminte de iubirea
Cu care oamenii sunt mântuiți.
Căci dragostea Mea nu apune,
Nici mila Mea nu va pieri,
Iar cel ce vine către Mine
Va afla viață-n veșnicii.”
Și peste lume cade pacea,
Iar clopotele sună-n sat,
Chemând poporul la biserică,
La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,
Spre viață veșnică date.
Se-aude cântarea din strană,
Sub bolta sfântă de icoane,
Iar fumul tămâiei urcă
Spre cer, pe nevăzute raze.
În fața Crucii, omul plânge,
Dar plânsul lui devine rugăciune,
Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,
Ci poarta către Înviere și minune.
În lemnul Crucii vede lumea
Iubirea care s-a jertfit,
Pe Cel ce pentru toți oamenii
Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.
Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,
Cu inima străpunsă greu,
Privea spre Fiul ei iubit,
Spre Mântuitorul Dumnezeu.
Maica Domnului, Preacurată,
Privește lumea cu iubire
Și duce rugăciunea noastră
Spre Fiul ei, spre mântuire.
„Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei slabi și întristați,
Pentru cei singuri și în lacrimi,
Pentru cei greu încercați.
Roagă-te Fiului tău, Maică,
Să ne păzească de păcat,
Să ne întărească-n credință
Și să ne ducă la liman.”
Iar îngerii, în ceruri sfinte,
Cântări de slavă înălțau:
„Slavă lui Dumnezeu în veci,
Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea!”
Și omul care caută lumina
Nu mai aleargă după slava lumii,
Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii
Și află pacea în iubirea Lui.
Căci lumea trece ca o umbră,
Iar bogăția piere-n zori,
Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne
Și luminează veșnic între noi.
O, Hristoase, Lumina lumii,
Aprinde candela din pieptul meu,
Ca niciodată să nu mă despart
De Tine, Bunule Dumnezeu.
Și când va fi să vină ceasul
În care toate vor tăcea,
Ridică-mă din somnul morții
Și du-mă-n Împărăția Ta.
Acolo nu mai este noapte,
Nici lacrimă, nici chin, nici dor,
Ci numai pace, slavă sfântă
Și viață veșnică în Dumnezeu.
Acolo sfinții Tăi se-adună
În jurul Tronului ceresc,
Cu îngerii și heruvimii
În veșnicie Te slăvesc.
Acolo nu mai este moarte,
Nici despărțire, nici suspin,
Ci numai bucurie sfântă
Și harul Tău cel fără chin.
Iar noi, cu îngerii împreună,
Vom ridica spre cer cântare:
„Slavă Ție, Hristoase,
Lumina cea adevărată,
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh,
Acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.”
---
PARTEA A II-A — CHEMAREA
Într-o biserică tăcută,
Sub bolta plină de icoane,
Un suflet sta-n genunchi la rugă
Și privea sfintele icoane.
Tămâia urca lin spre ceruri,
Iar candela veghea domol,
Și glasul stranei se ridica
Ca un izvor dintr-un pridvor.
Pe ziduri sfintele icoane
Străluceau în lumina lină,
Iar chipurile celor sfinți
Păreau că ne privesc cu milă.
În fața icoanei lui Hristos,
Sufletul își plecă fruntea:
„O, Hristoase, Fiul Tatălui,
Tu, Cel născut mai înainte de veci,
Luminează-mi calea vieții
Și din păcatul meu mă treci.
Dă-mi răbdare în încercare,
Dă-mi iubire pentru cel străin
Și pune-n mine pacea Ta,
Ca să nu pier în al meu chin.
Nu-mi da mărirea cea deșartă,
Nici bogăția care piere,
Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste
Și sufletului meu înviere.
Când mă cuprinde întristarea,
Fii lângă mine, Domnul meu,
Când mă apasă deznădejdea,
Ridică-mă prin harul Tău.
Învață-mă să iert pe oameni,
Precum și Tu m-ai învățat,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un templu sfânt și luminat.
Ferește-mă de ură, Doamne,
De răutate și mândrie,
Și pune-n sufletul meu pace,
Iubire și smerenie.”
Și iarăși raza cea cerească
Se coborî peste altar,
Iar sufletul simți în sine
Un har curat și luminat.
Și glasul lui Hristos se-aude:
„Eu sunt cu tine-n orice vreme,
În bucurie și-n dureri;
Ridică-ți ochii către Mine
Și nu te teme de-ncercări.
Prin Cruce vine biruința,
Prin jertfă vine mântuirea,
Prin pocăință vine pacea,
Prin dragoste, desăvârșirea.
De vei cădea, ridică fruntea;
De vei greși, te voi ierta;
De vei striga către Mine,
Cu tine pururea voi sta.
Dar nu te întoarce către păcat
Când mila Mea te-a ridicat;
Ci mergi pe calea pocăinței,
Cu sufletul curat și împăcat.
Iubește-l pe aproapele tău,
Nu răsplăti răul cu rău,
Ci lasă judecata lumii
În mâna Tatălui Meu.
Hrănește pe cel flămând,
Ridică-l pe cel întristat,
Și celui care cade-n cale
Întinde-i mâna cu adevărat.
Căci ceea ce faci celui mic,
Din dragoste și cu smerenie,
Înaintea Tatălui din ceruri
Se face faptă de iubire.
Nu căuta să fii mai mare
Decât aproapele de lângă tine,
Ci fii slujitorul tuturora
Și vei găsi în Mine bine.
Iar când vei fi prigonit de oameni
Pentru credința ta în Mine,
Nu te teme și nu te tulbura:
Eu voi rămâne lângă tine.
Căci Eu am biruit lumea
Și moartea am călcat prin Cruce,
Iar celui care crede-n Mine
Lumina Mea îi va străpunge.”
Și sufletul, cuprins de pace,
Privi spre chipul lui Hristos,
Iar lacrimile lui amare
Se prefăcură-n har frumos.
---
PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ
Deasupra lumii se întinse
O mare liniște de sus
Și peste munți, peste câmpie,
Strălucea Lumina lui Iisus.
Nu ca lumina unei stele
Ce piere când răsare ziua,
Ci ca Lumina cea eternă
Ce biruiește veșnicia.
Și toate cele de sub soare
Se plecară-naintea Lui,
Căci El este Stăpânul vieții,
Izvorul lumii și al harului.
Iar glasuri multe, ca un cor,
Din cer și de pe-acest pământ,
Cântau cu slavă neîncetată
Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.
„Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”
Și peste noaptea cea adâncă
Se ridică zorii cei noi,
Iar lumea, renăscută-n Domnul,
Își plecă fruntea către El.
Piatra mormântului căzuse,
Iar mormântul era gol,
Căci Cel ce pentru noi murise
Înviase biruitor.
Nu mai era puterea morții
Stăpână peste omenire,
Căci Hristos, prin Învierea Sa,
A deschis calea spre nemurire.
Și femeile mironosițe
Cu teamă și cu bucurie
Alergară să vestească lumii
Minunea cea din veșnicie.
„Hristos a înviat!” răsună
În cer, pe dealuri și câmpii,
Iar lumea întreagă se umplu
De vestea vieții pentru vii.
Atunci sufletul înțelese
Că nu există altă cale:
Hristos e Calea, Adevărul,
Hristos e Viața cea din veac.
Și de-ar veni furtuni și moarte
Și de s-ar clătina pământul,
Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu
Nu-și va pierde niciodată sufletul.
O, Lumina lui Hristos,
Strălucește peste noi,
Păzește-ne de întuneric
Și ne ridică din nevoi.
Când lumea cade în păcate
Și inimile se răcesc,
Aprinde iar în noi credința
Și dorul după cele cerești.
Când omul uită de iubire
Și caută numai avere,
Adu-i aminte că-n Hristos
Se află adevărata avere.
Când omul uită de rugăciune
Și se îndepărtează de Dumnezeu,
Cheamă-l cu blândețe către Tine
Și luminează-i sufletul mereu.
Cu Maica Sfântă rugătoare,
Cu sfinții Tăi cei luminați,
Cu îngerii și heruvimii,
Păzește-ne pe noi, curați.
Să nu ne pierdem în deșertul
Acestei lumi trecătoare,
Ci să privim spre Împărăția
Cea veșnică și nepieritoare.
Iar când va fi sfârșitul lumii
Și cerul nou se va ivi,
Primește-ne în Împărăție,
Ca să trăim și a Te slăvi.
Și-atunci, în veacul fără de moarte,
Nu va mai fi nici plâns, nici dor,
Ci numai pacea Ta cea sfântă
Și veșnica lumină-n cer.
Slavă Ție, Hristoase,
Cel ce ești Lumina lumii,
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea,
Și în vecii vecilor. Amin.
---
PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE
În liniștea de peste seară,
Când soarele se pierde-n zare,
Un om privea spre Sfânta Cruce
Și căuta în ea salvare.
Nu vedea numai lemnul rece,
Nici numai durerea de pe Golgota,
Ci vedea dragostea cea mare
Ce-a biruit întreaga moarte.
Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu
Și-a întins brațele spre lume,
Chemând pe cei căzuți în păcate
Spre har, iertare și minune.
„O, omule, nu te teme,
Privește Crucea Mea și crede;
Căci dragostea ce am arătat
Nici veșnicia n-o întrece.
Pentru cei care M-au uitat,
Pentru cei care M-au respins,
Pentru cei care M-au rănit,
Eu rugăciune am înălțat.
Iar dacă tu vei veni la Mine
Cu inimă smerită și curată,
Nu te voi lepăda nicicând,
Ci te voi primi ca pe un fiu.”
Și omul plânse înaintea Crucii,
Cu lacrimi calde și smerite,
Căci înțelegea că fără Domnul
Viața rămâne rătăcită.
„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și dacă am greșit în viață,
Nu mă lăsa în vina mea.
Ridică-mă când cad, Stăpâne,
Și luminează-mi mintea mea;
Dă-mi putere să fac bine
Și să păzesc porunca Ta.
Să nu rănesc pe nimeni-n lume,
Să nu răspund cu răutate,
Ci să păstrez în pieptul meu
Iubirea Ta cea fără moarte.
Și când voi trece prin încercări,
Să nu Te părăsesc, Hristoase,
Ci să privesc spre Sfânta Cruce
Și să merg înainte, Doamne.”
Iar Crucea strălucea în noapte
Ca o lumină peste sat,
Și sufletul simțea în sine
Că Dumnezeu l-a ascultat.
---
PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII
Într-o grădină plină de pace,
Sub cerul limpede și sfânt,
Un suflet își ridică ochii
Și auzi un cânt.
Era cântarea Maicii Sfinte,
A celei blânde și curate,
Cea care L-a purtat în pântece
Pe Domnul vieții fără moarte.
„O, Maică Sfântă, Preacurată,
Acoperă-ne cu-al tău har,
Și du rugăciunea noastră
La Fiul tău, la Sfântul Altar.
Când suntem slabi, întărește-ne,
Când suntem triști, mângâie-ne,
Când rătăcim pe căi străine,
Spre Fiul tău călăuzește-ne.
Nu ne lăsa în deznădejde,
Ci roagă-te neîncetat
Ca Fiul tău, Mântuitorul,
Să ne păzească de păcat.”
Iar sfinții se adunară
În lumină înaintea Lui,
Cu chipuri pline de iubire,
În slava Împărăției Lui.
Apostolii, cei doisprezece,
Cei care vesteau Cuvântul sfânt,
Îl lăudau pe Mântuitorul
În cer și peste-acest pământ.
Martirii, care pentru Domnul
Și-au dat și viața lor curată,
Cântau cu îngerii în ceruri
Slava Treimii Preasfântă.
„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,
Căci Te-am iubit mai mult decât
Tot ce putea să ne ofere
Această lume de pământ.
Am mers cu Tine până la capăt,
Prin foc, prin sabie și chin,
Iar Tu ne-ai dat cununa vieții
Și ne-ai primit în cerul lin.”
Și omul asculta cu teamă,
Dar și cu mare bucurie,
Căci înțelegea că viața sfântă
Este drumul spre veșnicie.
---
PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR
Va veni o zi în care
Pământul nu va mai fi,
Iar cerurile cele vechi
Vor trece și se vor sfârși.
Și Dumnezeu va face toate
Din nou, în slavă și lumină,
Iar cei ce L-au iubit pe Domnul
Vor intra-n Împărăția divină.
Nu va mai fi acolo moarte,
Nici plâns, nici teamă, nici durere,
Ci numai viață fără sfârșit,
Iubire, pace și putere.
Nu va mai fi nici despărțire,
Nici noapte peste cei curați,
Ci Dumnezeu va fi Lumina
Celora care sunt salvați.
Și sufletele celor drepți
Vor străluci precum lumina,
Iar îngerii vor cânta veșnic
Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.
Atunci se va sfârși păcatul,
Atunci se va sfârși suspinul,
Și omul va vedea cu ochii
Cât de măreț este Divinul.
„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,
Ne-ai ridicat din întuneric,
Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce
Și ne-ai chemat spre veșnicie.
Primește-ne în casa Ta,
În Împărăția cea cerească,
Ca să Te lăudăm în veci
Cu toată oastea îngerească.
Să cântăm împreună, Doamne,
Cu sfinții Tăi și îngerii:
Slavă Ție, Hristoase,
Fiul Tatălui Celui Sfânt!
Slavă Crucii Tale sfinte,
Slavă Învierii de pe pământ!
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Sfântului Duh,
Dumnezeu cel Preaslăvit!
Acum și pururea,
Și în vecii vecilor,
Amin.”
---
EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS
Și când se va lăsa tăcerea
Peste acest pământ bătrân,
Când omul nu va mai avea
Nici aur, nici putere-n sân,
Atunci va rămâne doar iubirea
Cu care omul a trăit,
Credința lui în Dumnezeu
Și binele ce l-a săvârșit.
Căci toate trec și toate pier,
Ca norii peste-un câmp pustiu,
Dar Dumnezeu rămâne veșnic,
Același ieri, acum și-n veac.
O, Hristoase, Lumina lumii,
Rămâi cu noi până la sfârșit,
Și când vom trece prin moarte,
Primește-ne în cerul Tău sfințit.
Aprinde candela din suflet,
Să nu se stingă niciodată,
Și fă din inima noastră
O candelă curată.
Iar dacă noaptea ne cuprinde
Și pașii noștri se vor frânge,
Să ne amintim de Sfânta Cruce
Și de Hristos, Cel ce nu plânge.
Căci El a biruit și moartea,
Și iadul nu L-a biruit,
Iar prin Învierea Sa cea sfântă
Pe noi pe toți ne-a mântuit.
De aceea, peste veacuri,
Să răsune glasul sfânt:
„Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le!”
Iar noi, cu inimile curate,
Să ne plecăm înaintea Lui
Și să rostim cu glas de slavă:
Slavă Ție, Hristoase,
Lumina cea adevărată!
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh,
Acum și pururea
Și în vecii vecilor.
Amin.
de Cristian Diaconița
LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI
Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.
Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.
Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.
Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.
Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.
La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.
— De ce ai venit, fiule?
— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.
— Și care este întrebarea?
Ilie privi spre turla bisericii.
— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?
Bătrânul zâmbi.
— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.
Apoi îl conduse în biserică.
Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.
Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.
— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.
După rugăciune, bătrânul îi spuse:
— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.
Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.
În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.
— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.
Tânărul privi spre sat.
În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.
Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.
Atunci Ilie înțelese ceva important:
un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.
A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.
— Păstreaz-o.
— De ce?
— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.
Ilie luă crucea și o strânse în palmă.
Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.
Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.
Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.
Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.
— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.
Ilie zâmbi.
— Da, mamă.
— Și care este?
Tânărul privi crucea din mâna lui.
— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.
Mama îl binecuvântă.
În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.
Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.
Era și o chemare la păstrarea binelui.
La credință.
La iubire.
La amintirea strămoșilor.
Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.
Morala
Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.
„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”
Viața lui Ion Olaru
Viața lui Ion Olaru
Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.
Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.
Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.
Personalitatea și caracterul
Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.
Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.
Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.
În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.
Înfățișarea și stilul său
Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.
Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.
Obiceiuri și preocupări
Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.
De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.
Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.
Relațiile cu familia
Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.
În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.
Moștenirea lăsată în familie
Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.
Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.
A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.
[Cristian Diaconița].
LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX
PROLOG
Umbra unui nume vechi
Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.
Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.
Dar unele nume au rămas.
Unul dintre acestea era Spartacus.
Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.
Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.
Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.
Era anul 18—.
În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.
În bisericuța satului ardea o singură candelă.
Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.
La casa de la marginea satului, copilul plângea.
Bunicul său îl privi îndelung.
— Cum îl veți numi?
Tatăl copilului tăcu.
Mama îl ținea la piept.
Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.
— Cristianus, spuse el.
— Cristianus?
— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.
Apoi se opri.
— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.
Tatăl îl privi.
— Spartacus?
Bătrânul încuviință.
— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.
Afară, vântul urla.
În biserică, candela continua să ardă.
Copilul încetă să plângă.
Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:
Cristianus Ferox.
---
CAPITOLUL I
Copilul din satul dintre munți
Satul se numea Valea Luminii.
Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.
Primăvara, livezile se umpleau de flori.
Vara, pășunile erau verzi.
Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.
Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.
În centrul lui se afla biserica.
Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.
Cristianus crescuse privind-o.
De mic copil era diferit de ceilalți.
Nu pentru că ar fi fost mai puternic.
Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.
Ci pentru că întreba mereu.
— De ce?
De ce răsare soarele?
De ce oamenii se ceartă?
De ce există războaie?
De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?
De ce trebuie omul să ierte?
Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.
Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.
Bunicul ținea în mână o carte veche.
— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?
Bătrânul ridică privirea.
— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.
— Și ce a fost cu adevărat?
Bunicul închise cartea.
— A fost un om care a vrut să fie liber.
Cristianus tăcu.
— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.
— Cum?
— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.
Cristianus privi focul.
— Atunci care este adevărata libertate?
Bătrânul făcu semnul crucii.
— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.
Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.
---
CAPITOLUL II
Strămoșul și sabia
Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.
Căuta o lampă veche.
Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.
Era acoperit de praf.
Pe capac era sculptată o cruce.
Cristianus îl chemă pe bunicul său.
Bătrânul veni încet.
Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.
— Unde l-ai găsit?
— Aici.
Bătrânul rămase nemișcat.
— Nu trebuia să-l vezi încă.
— De ce?
După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.
Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.
Nu era împodobită cu aur.
Era simplă.
Lama purta urmele timpului.
Cristianus o privi.
— A cui este?
— A fost transmisă din generație în generație.
— A lui Spartacus?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.
Cristianus întinse mâna.
— Pot s-o ating?
Bunicul încuviință.
Tânărul luă sabia.
Era grea.
— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.
Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.
— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci să alegi crucea.
---
CAPITOLUL III
Străinul
Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.
Calul era obosit.
Haina călătorului era ruptă.
La brâu purta un mic medalion.
Cristianus îl întâlni lângă fântână.
— Ești străin?
— Da.
— De unde vii?
Omul îl privi atent.
— Dinspre răsărit.
— Și unde mergi?
— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.
Cristianus se încruntă.
— Mănăstirea aceea este părăsită.
Străinul zâmbi.
— Așa spun oamenii.
— Și nu este adevărat?
— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.
Tânărul tresări.
— De unde îmi știi numele?
Străinul nu răspunse.
Se urcă pe cal.
Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.
Tânărul o prinse.
Pe ea era desenată o cruce.
Sub cruce se afla o inscripție:
„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”
Cristianus privi în urma călărețului.
Atunci înțelese că ceva se schimbase.
---
CAPITOLUL IV
Chemarea
În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.
Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.
— Ce ai?
Tânărul îi povesti tot.
Preotul ascultă fără să-l întrerupă.
Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.
— Mă temeam că ziua aceasta va veni.
— Ce este?
— O hartă.
Cristianus deschise manuscrisul.
Era desenată o parte din munți.
Pe hartă apărea o cetate.
Deasupra ei era scris:
CETATEA SFINTEI LUMINI.
— Există?
— Odinioară a existat.
— Și acum?
Părintele Nicolae îl privi.
— Poate că există încă.
— Trebuie să merg acolo.
— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.
— Atunci de ce?
Preotul îi răspunse:
— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.
Cristianus își plecă privirea.
— Voi pleca.
Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.
— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.
— Ci prin suflet?
Preotul zâmbi.
— Ai început să înțelegi.
---
CAPITOLUL V
Călătoria
A doua zi, Cristianus părăsi satul.
Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.
Sabia rămăsese acasă.
Nu pentru că se temea de ea.
Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.
Mergea de ore întregi când auzi un glas.
— Așteaptă!
Se întoarse.
Era un tânăr de aceeași vârstă.
Avea părul negru și purta un toiag.
— Cine ești?
— Matei.
— Unde mergi?
— Oriunde mă duce drumul.
Cristianus zâmbi.
— Nu este un răspuns.
— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.
Cei doi râseră.
Din acel moment, drumurile lor se uniră.
Mai târziu aveau să li se alăture și alții.
Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.
O fată curajoasă numită Ana.
Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.
Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:
Călătorii Luminii.
---
CAPITOLUL VI
Pădurea fără ecou
După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.
— De ce? întrebă Ana.
Călugărul Ilarion răspunse:
— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.
— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.
— Oamenii le ascund.
În aceeași noapte, auziră pași.
Cristianus se ridică.
— Cine este acolo?
Nimeni nu răspunse.
Se auziră din nou pașii.
Apoi o voce:
— Întoarceți-vă!
Damian puse mâna pe arma sa.
Cristianus ridică mâna.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu știm cine este.
Din întuneric apăru un bătrân.
— Căutați cetatea.
Nu era o întrebare.
— Da, răspunse Cristianus.
Bătrânul îi privi.
— Atunci trebuie să treceți prin vale.
— Ce se află acolo?
— Frica voastră.
Apoi dispăru între copaci.
---
CAPITOLUL VII
Valea fricii
Valea era acoperită de ceață.
Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.
Matei își văzu casa arzând.
Ana își văzu familia plecând.
Damian își văzu trecutul.
Cristianus îl văzu pe bunicul său.
— Cristianus!
Tânărul se apropie.
— Bunicule?
Chipul bătrânului era trist.
— Întoarce-te.
— De ce?
— Pentru că vei pierde tot.
Cristianus făcu un pas.
Apoi se opri.
Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.
„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”
Cristianus își făcu semnul crucii.
— Nu te voi urma.
Imaginea dispăru.
Ceața începu să se ridice.
În fața lor apăru drumul.
Ilarion zâmbi.
— Frica poate fi puternică.
Cristianus răspunse:
— Dar nu trebuie să ne conducă.
---
CAPITOLUL VIII
Cetatea Sfântă
După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.
În spatele ei se ridicau ziduri.
Cetatea exista.
Era magnifică.
Turnurile erau acoperite cu piatră albă.
Pe ziduri se vedeau cruci.
În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.
Deasupra porții era scris:
„Adevărul este lumină.”
Poarta se deschise.
Un călugăr îi întâmpină.
— Cristianus Ferox.
Tânărul rămase nemișcat.
— Mă cunoașteți?
— Te așteptam.
— De când?
— De mulți ani.
— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.
Călugărul zâmbi.
— Nu pe tine te așteptam.
Cristianus nu înțelese.
— Ci pe alegerea pe care o vei face.
---
CAPITOLUL IX
Manuscrisul
În adâncul cetății se afla o bibliotecă.
Pereții erau plini de manuscrise.
Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.
Citi despre Spartacus.
Despre generațiile care au urmat.
Despre oameni care au fugit din calea războaielor.
Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.
Și, la sfârșit, găsi numele său.
Cristianus Ferox.
— Cum este posibil?
Călugărul Ilarion răspunse:
— Nu este scris destinul tău.
— Atunci ce este?
— O avertizare.
În manuscris era scris:
„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”
Cristianus închise cartea.
— Și ce trebuie să fac?
Călugărul răspunse:
— Asta numai tu poți hotărî.
---
CAPITOLUL X
Întoarcerea umbrei
În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.
Nu era sărbătoare.
Era primejdie.
Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.
Un grup de oameni se apropia.
Damian privi zidurile.
— Sunt mulți.
Cristianus întrebă:
— Cine sunt?
Un călugăr răspunse:
— Oameni care caută manuscrisul.
— De ce?
— Pentru puterea lui.
Cristianus strânse crucea în palmă.
— O carte nu dă putere.
Ilarion îl privi.
— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.
Cristianus răspunse:
— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.
---
CAPITOLUL XI
Noaptea cetății
Noaptea fu lungă.
Oamenii cetății se adunară împreună.
Nu pentru cucerire.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru apărare.
Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.
Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.
Nu ca simbol al urii.
Ci ca simbol al responsabilității.
Când zorii apărură, primejdia trecuse.
Cetatea rămăsese în picioare.
Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.
---
CAPITOLUL XII
Drumul spre casă
După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.
— De ce pleci? îl întrebă călugărul.
— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.
— Unde trebuie dusă?
Cristianus privi spre munți.
— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.
Și astfel începu drumul spre casă.
Dar nu mai era copilul care plecase.
Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.
---
EPILOG
Numele care a rămas
Anii trecură.
Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.
Dar nu ca un cuceritor.
Oamenii îl numeau:
„Purtătorul Luminii.”
A construit școli.
A ajutat biserici.
A ridicat case pentru cei săraci.
A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.
Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.
A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.
Sub ea a fost scris:
„Puterea fără iubire naște frică.
Curajul fără înțelepciune naște pierzare.
Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”
Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.
Ea continuă peste veacuri.
Nu prin sânge.
Nu prin război.
Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.
Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.
Un copil îl întrebă:
— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?
Bătrânul zâmbi.
— De multe ori.
— Și atunci cum ai fost curajos?
Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.
— Curajul nu înseamnă să nu te temi.
— Atunci ce înseamnă?
Bătrânul răspunse:
— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Clopotul începu să bată.
Soarele cobora după munți.
Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.
Cristianus își făcu semnul crucii.
Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.
Un om dintr-un alt veac.
Un om care purtase cândva numele Spartacus.
Cristianus zâmbi.
Apoi șopti:
— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.
Iar clopotul bătu din nou.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 451–500
451. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt
Și către El noi Te privim.
Acoperă-ne cu rugăciunea,
Când trecem prin necaz și greu,
Și roagă-L pe Fiul Tău
Să ne păzească Dumnezeu.
Cristian Diaconița
452. Buna Vestire
Îngerul Gavriil a venit
La Fecioara cea smerită,
Vestindu-i marea taină
A Întrupării lui Hristos.
Maria a primit cu smerenie
Voia Tatălui ceresc,
Iar prin ascultarea ei
S-a deschis calea mântuirii.
Cristian Diaconița
453. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
Hristos în iesle S-a născut,
Iar cerul a cântat de slavă
Pentru Pruncul cel Preasfânt.
Păstorii au venit să vadă
Minunea cea dumnezeiască,
Iar lumea a primit Lumina
Care avea să o mântuiască.
Cristian Diaconița
454. Steaua
O stea a strălucit pe cer
Și magii au urmat-o,
Căutând Pruncul cel Sfânt
Pe Care Dumnezeu L-a trimis.
Doamne, fii și Tu steaua mea
În noaptea vieții mele,
Și călăuzește-mi pașii
Spre lumina Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
455. Betleem
Betleem, cetate mică,
Ai primit pe Împărat,
Nu în palat și nici în slavă,
Ci într-o iesle S-a arătat.
Acolo cerul s-a apropiat
De lumea noastră trecătoare,
Iar Pruncul Iisus ne-a adus
Nădejde, pace și iertare.
Cristian Diaconița
456. Ieslea
În ieslea simplă din Betleem
S-a odihnit Pruncul Sfânt,
Cel prin Care toate sunt făcute,
Domnul cerului și-al pământului.
O, taină mare și adâncă,
Ce mintea nu o poate cuprinde:
Dumnezeu S-a făcut Om
Din iubire pentru oameni.
Cristian Diaconița
457. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerii au apărut,
Vestindu-le cu bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Și au alergat la Betleem
Să vadă minunea cea mare,
Apoi s-au întors slăvind
Pe Dumnezeu cu bucurie.
Cristian Diaconița
458. Magii
Magii au venit de departe
Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:
Aur, tămâie și smirnă,
Închinându-se înaintea Lui.
Doamne, primește și de la mine
Darul unei inimi curate,
Pe care să Ți-o ofer
Cu iubire și smerenie.
Cristian Diaconița
459. Irod
Irod s-a temut de Prunc
Și a căutat să-L omoare,
Dar planul lui Dumnezeu
Nu putea fi împiedicat.
Doamne, păzește-mă de frică
Și de răutatea inimii,
Ca să nu lupt împotriva binelui
Din teamă sau din mândrie.
Cristian Diaconița
460. Fuga în Egipt
Iosif a primit poruncă
Să plece cu Pruncul în Egipt,
Iar Maica Domnului și Iisus
Au fost păziți de Dumnezeu.
Doamne, păzește familiile
Care trec prin vremuri grele,
Și fii aproape de cei
Care trebuie să-și lase casa.
Cristian Diaconița
461. Iisus copil
Copil fiind, Iisus creștea
În înțelepciune și har,
Iar viața Sa ne arată
Frumusețea ascultării.
Doamne, învață-i pe copii
Să crească în adevăr și bine,
Cu iubire față de părinți
Și cu credință către Tine.
Cristian Diaconița
462. Iisus în Templu
La Templu, copilul Iisus
Stătea în mijlocul celor învățați,
Ascultând și punând întrebări,
Iar toți erau uimiți.
Doamne, dă-mi și mie dorința
De a cunoaște Cuvântul Tău,
Și să caut adevărul
Cu mintea și cu inima.
Cristian Diaconița
463. Botezul Domnului
În Iordan, Iisus a venit
La Ioan să fie botezat,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui S-a auzit,
Mărturisind pe Fiul iubit,
Iar lumea a primit lumina
Sfintei Treimi.
Cristian Diaconița
464. Iordanul
Râul Iordan păstrează taina
Botezului Mântuitorului,
Când Hristos a intrat în ape
Pentru mântuirea oamenilor.
Doamne, amintește-mi mereu
De chemarea botezului meu,
Să trăiesc în credință
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
465. Ispitirea în pustie
În pustie, Hristos a postit
Și a fost ispitit de diavol,
Dar Domnul a rămas statornic
În ascultarea față de Tatăl.
Când ispita vine spre mine,
Doamne, dă-mi putere și lumină,
Ca să aleg adevărul
Și să nu cad în păcat.
Cristian Diaconița
466. Chemarea Apostolilor
„Veniți după Mine!”
A fost chemarea lui Hristos,
Iar pescarii și-au lăsat plasele
Și L-au urmat cu credință.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Ajută-mă să nu amân,
Ci să răspund cu inimă sinceră
Și să merg după Tine.
Cristian Diaconița
467. Pescar de oameni
Apostolii erau pescari,
Dar Hristos i-a chemat
Să devină pescari de oameni
Și să vestească Împărăția.
Doamne, fă și viața mea
Un instrument pentru bine,
Ca prin cuvânt și faptă
Să-i apropii pe oameni de Tine.
Cristian Diaconița
468. Predica de pe Munte
Pe munte, Hristos a vorbit
Despre iubire și dreptate,
Despre rugăciune și milă
Și despre Împărăția cerurilor.
Doamne, fă-mi inima atentă
La fiecare cuvânt al Tău,
Ca să nu fiu doar ascultător,
Ci și împlinitor.
Cristian Diaconița
469. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru”,
Îmi ridic privirea către cer,
Știind că Dumnezeu ne cheamă
Să fim copiii Săi.
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Și fie voia Ta în viața mea,
Precum în cer, așa și pe pământ.
Cristian Diaconița
470. Pâinea cea de toate zilele
Pâinea cea de toate zilele
O cerem de la Dumnezeu,
Știind că fiecare dar
Vine din mâna Sa.
Dar nu vrem doar pâine pentru trup,
Ci și hrană pentru suflet:
Cuvântul lui Dumnezeu
Și iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
471. Iertarea greșelilor
„Și ne iartă nouă greșelile noastre”
Ne rugăm cu smerenie,
Căci știm că suntem oameni
Și avem nevoie de iertare.
Doamne, ajută-mă să iert
Și să cer iertare când greșesc,
Ca pacea să se întoarcă
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
472. Ferește-ne de ispită
Doamne, când ispita vine
Și mă cheamă spre păcat,
Dă-mi putere să spun „nu”
Și să rămân neclintit.
Nu mă lăsa singur în luptă,
Ci fii mereu lângă mine,
Ca să aleg calea cea dreaptă
Și să rămân cu Tine.
Cristian Diaconița
473. Pilda semănătorului
Semănătorul a aruncat
Sămânța peste tot pământul,
Dar numai pământul bun
A adus rod bogat.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun și roditor,
Ca să păstrez Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu folos.
Cristian Diaconița
474. Pilda fiului risipitor
Fiul plecat departe
Și-a risipit toată averea,
Dar când și-a venit în fire
S-a întors la tatăl său.
Doamne, când mă rătăcesc,
Dă-mi putere să mă întorc,
Să-mi recunosc păcatul
Și să primesc iertarea Ta.
Cristian Diaconița
475. Pilda talanților
Nu ascunde darul primit
De la Dumnezeu în pământ,
Ci lucrează cu el spre bine
Și spre folosul tuturor.
Doamne, ajută-mă să folosesc
Tot ceea ce mi-ai dăruit,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să pot spune că am rodit.
Cristian Diaconița
476. Pilda celor zece fecioare
Fecioarele au așteptat
Venirea Mirelui în noapte,
Iar cele înțelepte au avut
Untdelemn în candele.
Doamne, ține-mi candela aprinsă,
Să nu-mi pierd credința niciodată,
Ci să fiu pregătit mereu
Pentru întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
477. Judecata
Va veni ziua când fiecare
Va da răspuns pentru viața sa,
Pentru binele sau răul
Pe care l-a făcut.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
Cu frică sfântă și dreptate,
Făcând binele cât pot
Și fugind de răutate.
Cristian Diaconița
478. Împărăția Cerurilor
Împărăția Cerurilor
Este nădejdea creștinului,
Locul unde durerea încetează
Și bucuria nu mai are sfârșit.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe calea către Împărăție,
Și să nu schimb veșnicia
Pentru plăcerile trecătoare.
Cristian Diaconița
479. Viața veșnică
Viața aceasta este trecătoare,
Dar sufletul caută veșnicia,
Căci omul a fost creat
Pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Doamne, pune în mine
Dorul după cele cerești,
Și ajută-mă să trăiesc
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
480. Raiul
Raiul este nădejdea
Celui care crede în Hristos,
Locul păcii și-al iubirii,
Departe de orice plâns.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Că viața aceasta trece,
Ci ajută-mă să caut
Cele veșnice.
Cristian Diaconița
481. Judecata de Apoi
Când va veni Judecata
Și toate se vor descoperi,
Omul nu va putea ascunde
Ceea ce a fost în inima lui.
Doamne, dă-mi pocăință astăzi,
Cât încă mai am timp,
Ca să mă îndrept înainte
De întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
482. Învierea morților
Va veni ziua Învierii,
Când moartea va fi biruită,
Iar Dumnezeu va chema
Pe oameni la viață.
Această nădejde ne întărește
În vremea necazului greu,
Căci știm că moartea nu este
Ultimul cuvânt.
Cristian Diaconița
483. Mormântul
Mormântul este doar o trecere
Pentru omul care crede,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și Învierea cea de apoi.
Doamne, când pierd pe cineva drag,
Mângâie-mi inima cu nădejde,
Și ajută-mă să cred
În viața veșnică.
Cristian Diaconița
484. Lumina veșnică
Dincolo de această lume
Există lumina lui Dumnezeu,
O lumină fără apus
Și fără sfârșit.
Doamne, fă sufletul meu
Să dorească această lumină,
Și nu mă lăsa să mă pierd
În întunericul păcatului.
Cristian Diaconița
485. Cetatea cerească
Cetatea cerească așteaptă
Pe cei ce caută pe Dumnezeu,
Nu cu ziduri făcute de oameni,
Ci cu slavă și lumină.
Doamne, călăuzește-mi pașii
Spre patria cea cerească,
Și ajută-mă să nu uit
Că acolo este adevărata casă.
Cristian Diaconița
486. Noul Ierusalim
Noul Ierusalim strălucește
În viziunea sfântă a Apocalipsei,
Ca o cetate a lui Dumnezeu
Plină de slavă și lumină.
Doamne, păstrează în mine
Nădejdea Împărăției Tale,
Și fă-mă vrednic prin har
De lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
487. Râul vieții
Din cetatea lui Dumnezeu
Curge râul vieții,
Iar pomul vieții rodește
Pentru vindecarea neamurilor.
Doamne, adapă-mi sufletul
Cu apa vieții Tale,
Ca să nu mai însetez
După lucrurile trecătoare.
Cristian Diaconița
488. Alfa și Omega
„Eu sunt Alfa și Omega”,
Spune Domnul cel Preasfânt,
Începutul și sfârșitul
A tot ceea ce există.
Doamne, viața mea este
În mâna Ta cea puternică,
De aceea vreau să Te urmez
Până la sfârșit.
Cristian Diaconița
489. Vino, Doamne Iisuse!
„Vino, Doamne Iisuse!”
Este dorința inimii mele,
Să vină Împărăția Ta
Și să se împlinească voia Ta.
Până atunci vreau să veghez,
Să mă rog și să iubesc,
Și să păstrez credința vie
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
490. Cerul și pământul
Cerul și pământul trec,
Dar Cuvântul Tău rămâne,
Neschimbat și veșnic viu,
Mai tare decât orice lume.
Doamne, pune Cuvântul Tău
În adâncul inimii mele,
Ca să am temelie tare
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
491. Crucea și Învierea
Crucea și Învierea
Sunt taina iubirii lui Hristos,
Căci prin moarte a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul către viață.
Doamne, când port crucea mea,
Dă-mi nădejdea Învierii,
Ca să nu mă opresc pe drum
Și să merg până la capăt.
Cristian Diaconița
492. Hristos este cu mine
Hristos este cu mine
În bucurie și în plâns,
În ziua luminoasă
Și în noaptea cea grea.
De aceea nu mă tem,
Ci înainte merg cu El,
Căci iubirea Lui mă ține
Și mă ridică din cădere.
Cristian Diaconița
493. Rugăciune pentru România
Doamne, binecuvântează
Pământul nostru românesc,
Casele și familiile
Și oamenii care aici trăiesc.
Dă-ne pace și înțelegere,
Credință, iubire și dreptate,
Și păzește-ne de răutate
Și de orice dezbinare.
Cristian Diaconița
494. Pentru Biserică
Doamne, păzește Biserica Ta
În adevăr și unitate,
Dă-i păstori credincioși
Și popor cu inimă curată.
Fă-ne să rămânem aproape
De Hristos și de Evanghelie,
Și să păstrăm credința vie
În fiecare generație.
Cristian Diaconița
495. Pentru cei plecați
Doamne, fii aproape
De cei plecați departe de casă,
De cei care muncesc în străinătate
Și duc dorul celor dragi.
Păzește-i pe drumuri,
Întărește-i în încercări,
Și adu-i cu pace acasă
Când va veni vremea.
Cristian Diaconița
496. Pentru cei în necaz
Pentru cei care plâng astăzi,
Doamne, fii mângâiere,
Pentru cei care nu mai pot,
Fii putere și răbdare.
Pentru cei care s-au pierdut,
Fii Călăuză către bine,
Iar pentru cei fără nădejde
Aprinde lumina Ta.
Cristian Diaconița
497. Pentru cei adormiți
Doamne, pomenește-i în pace
Pe cei plecați dintre noi,
Și așază sufletele lor
În lumina milei Tale.
Iar nouă, celor rămași,
Dă-ne credință și nădejde,
Ca despărțirea de acum
Să nu fie fără speranță.
Cristian Diaconița
498. Ultima rugăciune
Când ziua vieții mele
Se va apropia de sfârșit,
Doamne, găsește-mă în credință,
Cu sufletul către Tine.
Iartă-mi toate greșelile,
Primește rugăciunea mea,
Și nu mă lăsa niciodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
499. Cântarea inimii
Toată viața mea, Iisuse,
Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,
Să merg pe calea Ta cea sfântă
Și în Tine să nădăjduiesc.
De la prima mea rugăciune
Până la ultimul meu suspin,
Vreau să spun cu inimă sinceră:
„Doamne, al Tău sunt.”
Cristian Diaconița
500. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Fiul Tatălui cel Preasfânt,
Pentru iubirea Ta cea mare
Arătată nouă pe pământ.
Slavă pentru Crucea Ta,
Slavă pentru Înviere,
Slavă pentru veșnica viață
Și pentru sfânta mântuire.
Să răsune peste veacuri
Numele Tău minunat,
Iar în inimile noastre
Să fii veșnic Împărat.
Cu credință și iubire,
Cu nădejde și cu har,
Îți aduc această cântare
Ca pe-un mic și sfânt altar.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 451–500
451. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt
Și către El noi Te privim.
Acoperă-ne cu rugăciunea,
Când trecem prin necaz și greu,
Și roagă-L pe Fiul Tău
Să ne păzească Dumnezeu.
Cristian Diaconița
452. Buna Vestire
Îngerul Gavriil a venit
La Fecioara cea smerită,
Vestindu-i marea taină
A Întrupării lui Hristos.
Maria a primit cu smerenie
Voia Tatălui ceresc,
Iar prin ascultarea ei
S-a deschis calea mântuirii.
Cristian Diaconița
453. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
Hristos în iesle S-a născut,
Iar cerul a cântat de slavă
Pentru Pruncul cel Preasfânt.
Păstorii au venit să vadă
Minunea cea dumnezeiască,
Iar lumea a primit Lumina
Care avea să o mântuiască.
Cristian Diaconița
454. Steaua
O stea a strălucit pe cer
Și magii au urmat-o,
Căutând Pruncul cel Sfânt
Pe Care Dumnezeu L-a trimis.
Doamne, fii și Tu steaua mea
În noaptea vieții mele,
Și călăuzește-mi pașii
Spre lumina Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
455. Betleem
Betleem, cetate mică,
Ai primit pe Împărat,
Nu în palat și nici în slavă,
Ci într-o iesle S-a arătat.
Acolo cerul s-a apropiat
De lumea noastră trecătoare,
Iar Pruncul Iisus ne-a adus
Nădejde, pace și iertare.
Cristian Diaconița
456. Ieslea
În ieslea simplă din Betleem
S-a odihnit Pruncul Sfânt,
Cel prin Care toate sunt făcute,
Domnul cerului și-al pământului.
O, taină mare și adâncă,
Ce mintea nu o poate cuprinde:
Dumnezeu S-a făcut Om
Din iubire pentru oameni.
Cristian Diaconița
457. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerii au apărut,
Vestindu-le cu bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Și au alergat la Betleem
Să vadă minunea cea mare,
Apoi s-au întors slăvind
Pe Dumnezeu cu bucurie.
Cristian Diaconița
458. Magii
Magii au venit de departe
Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:
Aur, tămâie și smirnă,
Închinându-se înaintea Lui.
Doamne, primește și de la mine
Darul unei inimi curate,
Pe care să Ți-o ofer
Cu iubire și smerenie.
Cristian Diaconița
459. Irod
Irod s-a temut de Prunc
Și a căutat să-L omoare,
Dar planul lui Dumnezeu
Nu putea fi împiedicat.
Doamne, păzește-mă de frică
Și de răutatea inimii,
Ca să nu lupt împotriva binelui
Din teamă sau din mândrie.
Cristian Diaconița
460. Fuga în Egipt
Iosif a primit poruncă
Să plece cu Pruncul în Egipt,
Iar Maica Domnului și Iisus
Au fost păziți de Dumnezeu.
Doamne, păzește familiile
Care trec prin vremuri grele,
Și fii aproape de cei
Care trebuie să-și lase casa.
Cristian Diaconița
461. Iisus copil
Copil fiind, Iisus creștea
În înțelepciune și har,
Iar viața Sa ne arată
Frumusețea ascultării.
Doamne, învață-i pe copii
Să crească în adevăr și bine,
Cu iubire față de părinți
Și cu credință către Tine.
Cristian Diaconița
462. Iisus în Templu
La Templu, copilul Iisus
Stătea în mijlocul celor învățați,
Ascultând și punând întrebări,
Iar toți erau uimiți.
Doamne, dă-mi și mie dorința
De a cunoaște Cuvântul Tău,
Și să caut adevărul
Cu mintea și cu inima.
Cristian Diaconița
463. Botezul Domnului
În Iordan, Iisus a venit
La Ioan să fie botezat,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui S-a auzit,
Mărturisind pe Fiul iubit,
Iar lumea a primit lumina
Sfintei Treimi.
Cristian Diaconița
464. Iordanul
Râul Iordan păstrează taina
Botezului Mântuitorului,
Când Hristos a intrat în ape
Pentru mântuirea oamenilor.
Doamne, amintește-mi mereu
De chemarea botezului meu,
Să trăiesc în credință
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
465. Ispitirea în pustie
În pustie, Hristos a postit
Și a fost ispitit de diavol,
Dar Domnul a rămas statornic
În ascultarea față de Tatăl.
Când ispita vine spre mine,
Doamne, dă-mi putere și lumină,
Ca să aleg adevărul
Și să nu cad în păcat.
Cristian Diaconița
466. Chemarea Apostolilor
„Veniți după Mine!”
A fost chemarea lui Hristos,
Iar pescarii și-au lăsat plasele
Și L-au urmat cu credință.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Ajută-mă să nu amân,
Ci să răspund cu inimă sinceră
Și să merg după Tine.
Cristian Diaconița
467. Pescar de oameni
Apostolii erau pescari,
Dar Hristos i-a chemat
Să devină pescari de oameni
Și să vestească Împărăția.
Doamne, fă și viața mea
Un instrument pentru bine,
Ca prin cuvânt și faptă
Să-i apropii pe oameni de Tine.
Cristian Diaconița
468. Predica de pe Munte
Pe munte, Hristos a vorbit
Despre iubire și dreptate,
Despre rugăciune și milă
Și despre Împărăția cerurilor.
Doamne, fă-mi inima atentă
La fiecare cuvânt al Tău,
Ca să nu fiu doar ascultător,
Ci și împlinitor.
Cristian Diaconița
469. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru”,
Îmi ridic privirea către cer,
Știind că Dumnezeu ne cheamă
Să fim copiii Săi.
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Și fie voia Ta în viața mea,
Precum în cer, așa și pe pământ.
Cristian Diaconița
470. Pâinea cea de toate zilele
Pâinea cea de toate zilele
O cerem de la Dumnezeu,
Știind că fiecare dar
Vine din mâna Sa.
Dar nu vrem doar pâine pentru trup,
Ci și hrană pentru suflet:
Cuvântul lui Dumnezeu
Și iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
471. Iertarea greșelilor
„Și ne iartă nouă greșelile noastre”
Ne rugăm cu smerenie,
Căci știm că suntem oameni
Și avem nevoie de iertare.
Doamne, ajută-mă să iert
Și să cer iertare când greșesc,
Ca pacea să se întoarcă
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
472. Ferește-ne de ispită
Doamne, când ispita vine
Și mă cheamă spre păcat,
Dă-mi putere să spun „nu”
Și să rămân neclintit.
Nu mă lăsa singur în luptă,
Ci fii mereu lângă mine,
Ca să aleg calea cea dreaptă
Și să rămân cu Tine.
Cristian Diaconița
473. Pilda semănătorului
Semănătorul a aruncat
Sămânța peste tot pământul,
Dar numai pământul bun
A adus rod bogat.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun și roditor,
Ca să păstrez Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu folos.
Cristian Diaconița
474. Pilda fiului risipitor
Fiul plecat departe
Și-a risipit toată averea,
Dar când și-a venit în fire
S-a întors la tatăl său.
Doamne, când mă rătăcesc,
Dă-mi putere să mă întorc,
Să-mi recunosc păcatul
Și să primesc iertarea Ta.
Cristian Diaconița
475. Pilda talanților
Nu ascunde darul primit
De la Dumnezeu în pământ,
Ci lucrează cu el spre bine
Și spre folosul tuturor.
Doamne, ajută-mă să folosesc
Tot ceea ce mi-ai dăruit,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să pot spune că am rodit.
Cristian Diaconița
476. Pilda celor zece fecioare
Fecioarele au așteptat
Venirea Mirelui în noapte,
Iar cele înțelepte au avut
Untdelemn în candele.
Doamne, ține-mi candela aprinsă,
Să nu-mi pierd credința niciodată,
Ci să fiu pregătit mereu
Pentru întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
477. Judecata
Va veni ziua când fiecare
Va da răspuns pentru viața sa,
Pentru binele sau răul
Pe care l-a făcut.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
Cu frică sfântă și dreptate,
Făcând binele cât pot
Și fugind de răutate.
Cristian Diaconița
478. Împărăția Cerurilor
Împărăția Cerurilor
Este nădejdea creștinului,
Locul unde durerea încetează
Și bucuria nu mai are sfârșit.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe calea către Împărăție,
Și să nu schimb veșnicia
Pentru plăcerile trecătoare.
Cristian Diaconița
479. Viața veșnică
Viața aceasta este trecătoare,
Dar sufletul caută veșnicia,
Căci omul a fost creat
Pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Doamne, pune în mine
Dorul după cele cerești,
Și ajută-mă să trăiesc
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
480. Raiul
Raiul este nădejdea
Celui care crede în Hristos,
Locul păcii și-al iubirii,
Departe de orice plâns.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Că viața aceasta trece,
Ci ajută-mă să caut
Cele veșnice.
Cristian Diaconița
481. Judecata de Apoi
Când va veni Judecata
Și toate se vor descoperi,
Omul nu va putea ascunde
Ceea ce a fost în inima lui.
Doamne, dă-mi pocăință astăzi,
Cât încă mai am timp,
Ca să mă îndrept înainte
De întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
482. Învierea morților
Va veni ziua Învierii,
Când moartea va fi biruită,
Iar Dumnezeu va chema
Pe oameni la viață.
Această nădejde ne întărește
În vremea necazului greu,
Căci știm că moartea nu este
Ultimul cuvânt.
Cristian Diaconița
483. Mormântul
Mormântul este doar o trecere
Pentru omul care crede,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și Învierea cea de apoi.
Doamne, când pierd pe cineva drag,
Mângâie-mi inima cu nădejde,
Și ajută-mă să cred
În viața veșnică.
Cristian Diaconița
484. Lumina veșnică
Dincolo de această lume
Există lumina lui Dumnezeu,
O lumină fără apus
Și fără sfârșit.
Doamne, fă sufletul meu
Să dorească această lumină,
Și nu mă lăsa să mă pierd
În întunericul păcatului.
Cristian Diaconița
485. Cetatea cerească
Cetatea cerească așteaptă
Pe cei ce caută pe Dumnezeu,
Nu cu ziduri făcute de oameni,
Ci cu slavă și lumină.
Doamne, călăuzește-mi pașii
Spre patria cea cerească,
Și ajută-mă să nu uit
Că acolo este adevărata casă.
Cristian Diaconița
486. Noul Ierusalim
Noul Ierusalim strălucește
În viziunea sfântă a Apocalipsei,
Ca o cetate a lui Dumnezeu
Plină de slavă și lumină.
Doamne, păstrează în mine
Nădejdea Împărăției Tale,
Și fă-mă vrednic prin har
De lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
487. Râul vieții
Din cetatea lui Dumnezeu
Curge râul vieții,
Iar pomul vieții rodește
Pentru vindecarea neamurilor.
Doamne, adapă-mi sufletul
Cu apa vieții Tale,
Ca să nu mai însetez
După lucrurile trecătoare.
Cristian Diaconița
488. Alfa și Omega
„Eu sunt Alfa și Omega”,
Spune Domnul cel Preasfânt,
Începutul și sfârșitul
A tot ceea ce există.
Doamne, viața mea este
În mâna Ta cea puternică,
De aceea vreau să Te urmez
Până la sfârșit.
Cristian Diaconița
489. Vino, Doamne Iisuse!
„Vino, Doamne Iisuse!”
Este dorința inimii mele,
Să vină Împărăția Ta
Și să se împlinească voia Ta.
Până atunci vreau să veghez,
Să mă rog și să iubesc,
Și să păstrez credința vie
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
490. Cerul și pământul
Cerul și pământul trec,
Dar Cuvântul Tău rămâne,
Neschimbat și veșnic viu,
Mai tare decât orice lume.
Doamne, pune Cuvântul Tău
În adâncul inimii mele,
Ca să am temelie tare
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
491. Crucea și Învierea
Crucea și Învierea
Sunt taina iubirii lui Hristos,
Căci prin moarte a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul către viață.
Doamne, când port crucea mea,
Dă-mi nădejdea Învierii,
Ca să nu mă opresc pe drum
Și să merg până la capăt.
Cristian Diaconița
492. Hristos este cu mine
Hristos este cu mine
În bucurie și în plâns,
În ziua luminoasă
Și în noaptea cea grea.
De aceea nu mă tem,
Ci înainte merg cu El,
Căci iubirea Lui mă ține
Și mă ridică din cădere.
Cristian Diaconița
493. Rugăciune pentru România
Doamne, binecuvântează
Pământul nostru românesc,
Casele și familiile
Și oamenii care aici trăiesc.
Dă-ne pace și înțelegere,
Credință, iubire și dreptate,
Și păzește-ne de răutate
Și de orice dezbinare.
Cristian Diaconița
494. Pentru Biserică
Doamne, păzește Biserica Ta
În adevăr și unitate,
Dă-i păstori credincioși
Și popor cu inimă curată.
Fă-ne să rămânem aproape
De Hristos și de Evanghelie,
Și să păstrăm credința vie
În fiecare generație.
Cristian Diaconița
495. Pentru cei plecați
Doamne, fii aproape
De cei plecați departe de casă,
De cei care muncesc în străinătate
Și duc dorul celor dragi.
Păzește-i pe drumuri,
Întărește-i în încercări,
Și adu-i cu pace acasă
Când va veni vremea.
Cristian Diaconița
496. Pentru cei în necaz
Pentru cei care plâng astăzi,
Doamne, fii mângâiere,
Pentru cei care nu mai pot,
Fii putere și răbdare.
Pentru cei care s-au pierdut,
Fii Călăuză către bine,
Iar pentru cei fără nădejde
Aprinde lumina Ta.
Cristian Diaconița
497. Pentru cei adormiți
Doamne, pomenește-i în pace
Pe cei plecați dintre noi,
Și așază sufletele lor
În lumina milei Tale.
Iar nouă, celor rămași,
Dă-ne credință și nădejde,
Ca despărțirea de acum
Să nu fie fără speranță.
Cristian Diaconița
498. Ultima rugăciune
Când ziua vieții mele
Se va apropia de sfârșit,
Doamne, găsește-mă în credință,
Cu sufletul către Tine.
Iartă-mi toate greșelile,
Primește rugăciunea mea,
Și nu mă lăsa niciodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
499. Cântarea inimii
Toată viața mea, Iisuse,
Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,
Să merg pe calea Ta cea sfântă
Și în Tine să nădăjduiesc.
De la prima mea rugăciune
Până la ultimul meu suspin,
Vreau să spun cu inimă sinceră:
„Doamne, al Tău sunt.”
Cristian Diaconița
500. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Fiul Tatălui cel Preasfânt,
Pentru iubirea Ta cea mare
Arătată nouă pe pământ.
Slavă pentru Crucea Ta,
Slavă pentru Înviere,
Slavă pentru veșnica viață
Și pentru sfânta mântuire.
Să răsune peste veacuri
Numele Tău minunat,
Iar în inimile noastre
Să fii veșnic Împărat.
Cu credință și iubire,
Cu nădejde și cu har,
Îți aduc această cântare
Ca pe-un mic și sfânt altar.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu
Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.
Nu era diferit de ceilalți copii.
Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.
Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.
Vorbea cu Dumnezeu.
În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:
— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.
La școală, când îi era greu:
— Doamne, ajută-mă.
Când cineva îl rănea:
— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.
Iar seara, înainte de culcare:
— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.
Nu auzea întotdeauna un răspuns.
Dar continua să se roage.
Bunica lui îi spusese când era mic:
— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.
Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.
---
Capitolul 1 — Lumina
Era o noapte rece de toamnă.
Constantin dormea când se trezi brusc.
Camera era întunecată.
Se ridică în capul oaselor.
Ceva îl trezise.
Privi spre fereastră.
Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.
Nu semăna cu lumina unei lanterne.
Nu pâlpâia precum focul.
Era ca o stea coborâtă pe pământ.
Constantin se apropie de fereastră.
— Ce este?
Se uită câteva clipe.
Apoi șopti:
— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.
Lumina dispăru.
Constantin se întoarse.
Atunci auzi:
Toc.
Toc.
Toc.
Sunetul venea de la fereastră.
Deschise încet.
Pe pervaz stătea o pasăre albă.
În cioc avea un mic medalion de lemn.
Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.
Pe medalion era sculptată o cruce.
Pe spate erau trei cuvinte:
NU TE TEME.
Constantin simți cum îi bate inima.
— Doamne...
Medalionul începu să strălucească.
Pe podea apăru o dâră de lumină.
Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.
Constantin își puse haina.
Înainte să plece, îngenunche.
— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.
Și ieși.
---
Capitolul 2 — Pădurea
Pădurea era înfricoșătoare noaptea.
Ramurile se mișcau în vânt.
Frunzele foșneau.
Constantin mergea încet.
Medalionul îl călăuzea.
După câteva minute, lumina se stinse.
Constantin se opri.
— Doamne?
Nimic.
În spatele lui se auzi un zgomot.
Se întoarse.
Între copaci se afla o umbră.
Înaltă.
Nefirească.
Constantin făcu un pas înapoi.
— Cine ești?
Umbra răspunse:
— Cel care știe că ți-e frică.
Constantin tremura.
— Da. Mi-e frică.
Umbra râse.
— Atunci fugi.
Constantin strânse medalionul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu sunt singur.
— Unde este Dumnezeul tău?
Constantin închise ochii.
— Cu mine.
Începu să se roage.
— Tatăl nostru...
Umbra se retrase.
Constantin continuă.
— Sfințească-se numele Tău...
Lumina medalionului crescu.
Umbra dispăru.
În fața lui apăru o lumină blândă.
Constantin căzu în genunchi.
O voce îi vorbi:
— Constantin.
— Doamne?
— Nu te teme.
Constantin începu să plângă.
— De ce mi-ai arătat toate acestea?
— Pentru că urmează un drum.
— Unde?
— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.
Constantin nu înțelegea.
— Și ce trebuie să fac?
— Să cauți.
— Ce?
— Taina Luminii.
Apoi lumina dispăru.
Pe pământ rămăsese o carte.
Constantin o ridică.
Pe copertă scria:
CRONICA LUMINII.
---
Capitolul 3 — Cei doi prieteni
A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.
Andrei era curajos și uneori prea grăbit.
Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.
— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.
— Da.
— Și ai văzut o umbră?
— Da.
Maria luă cartea.
— De unde ai luat-o?
— Din pădure.
Ea o deschise.
Pe prima pagină scria:
„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”
Andrei se uită la Constantin.
— Noi suntem cei trei?
Constantin ridică din umeri.
— Nu știu.
Maria continuă să citească.
— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”
Cei trei rămaseră tăcuți.
Andrei zâmbi.
— Atunci mergem.
Maria îl privi.
— Ești nebun.
— Probabil.
Constantin zâmbi.
— Înainte să plecăm, ne rugăm.
Cei trei își plecară capetele.
— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.
---
Capitolul 4 — Muntele Alb
Drumul către Muntele Alb a durat două zile.
Au trecut prin sate, păduri și văi.
În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.
Acolo au găsit un bătrân.
Avea o barbă albă și ținea un toiag.
— Unde mergeți? întrebă el.
— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.
Bătrânul îl privi atent.
— De ce?
Constantin scoase medalionul.
Bătrânul îngheță.
— De unde ai acesta?
— L-am găsit.
Bătrânul oftă.
— Atunci legenda a început din nou.
Maria făcu un pas înainte.
— Ce legendă?
Bătrânul răspunse:
— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.
Andrei întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— A încercat să păstreze Lumina pentru el.
— Și?
Bătrânul privi spre munte.
— Lumina nu poate fi posedată.
Apoi plecă.
---
Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote
La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.
Era veche.
Foarte veche.
Dar ceva era ciudat.
Nu avea clopote.
Ușa se deschise singură.
Înăuntru era un călugăr bătrân.
— Vă așteptam.
Constantin rămase uimit.
— Ne așteptați?
— Da.
Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.
Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.
În mijloc se afla o cruce.
Călugărul spuse:
— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.
Se uită la Constantin.
— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.
Maria întrebă:
— Unde este Taina Luminii?
Călugărul zâmbi.
— Nu este un obiect.
— Atunci ce este?
— O alegere.
Andrei se încruntă.
— Am venit până aici pentru o alegere?
— Da.
— Ce alegere?
Călugărul răspunse:
— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.
---
Capitolul 6 — Prima încercare
În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.
Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.
Toți îl ascultau.
Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.
Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.
— Poți avea orice, îi spuse o voce.
Constantin întrebă:
— Orice?
— Da.
— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.
Vocea tăcu.
— Nu poți primi asta.
— Atunci vreau să-mi protejez familia.
— Nici asta nu poți garanta.
Constantin plânse.
— Atunci ce pot primi?
Vocea răspunse:
— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.
Constantin se trezi.
Era dimineață.
Călugărul îl aștepta.
— Ai înțeles?
Constantin dădu din cap.
— Nu pot controla lumea.
— Dar?
— Pot alege ce fac eu.
---
Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor
Cei trei plecară de la mănăstire.
Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.
Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.
Andrei își văzu frica de a fi laș.
Maria își văzu frica de a greși.
Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
În fața lui apăru o imagine.
Oamenii plecau.
Casa lui era goală.
Bunica lui nu mai era.
Părinții lui nu mai erau.
Constantin căzu în genunchi.
— Nu!
O voce îi șopti:
— Vezi? Totul se poate pierde.
Constantin plângea.
— Doamne...
Vocea răspunse:
— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?
Constantin își ridică privirea.
— Nu.
— Atunci mergi.
Constantin se ridică.
— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.
Imaginea dispăru.
Andrei îl aștepta.
Maria îl aștepta.
Cei trei se îmbrățișară.
---
Capitolul 8 — Îngerul
În centrul pădurii au găsit o poiană.
În mijlocul ei se afla o lumină.
Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.
Maria rămase fără cuvinte.
Andrei făcu un pas înapoi.
Constantin îngenunche.
— Cine ești?
Ființa răspunse:
— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.
Constantin întrebă:
— Ești înger?
— Da.
Îngerul îi privi.
— Ați trecut prin prima încercare.
Andrei întrebă:
— Mai sunt și altele?
Îngerul zâmbi.
— Vor fi.
Maria întrebă:
— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?
— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.
— Atunci ce caută?
— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.
Îngerul se întoarse spre Constantin.
— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.
— Care?
Îngerul răspunse:
— Iertarea.
---
Capitolul 9 — Vrăjmașul
În acea noapte apăru un om.
Purta o mantie neagră.
Numele lui era Malachor.
Nu era un monstru.
Era un om.
Tocmai asta îl făcea înfricoșător.
El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.
Malachor nu dorise să iubească.
Dorise să conducă.
Să fie ascultat.
Să nu mai fie niciodată slab.
El îi privi pe copii.
— Constantin.
— De unde îmi știi numele?
— Te-am așteptat.
— Ce vrei?
— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.
— Ce?
— Putere.
Malachor ridică mâna.
Pietrele din jur se ridicară în aer.
Andrei rămase uimit.
— Cum ai făcut asta?
Malachor râse.
— Puterea este totul.
Constantin îl privi.
— Nu.
Malachor se încruntă.
— Nu?
— Nu este totul.
— Atunci ce este?
Constantin răspunse:
— Iubirea.
Malachor atacă.
---
Capitolul 10 — Căderea lui Andrei
Andrei fu aruncat la pământ.
Constantin alergă spre el.
— Andrei!
Malachor îi întinse mâna.
— Vino cu mine.
Andrei se ridică.
— De ce?
— Pentru că tu vrei să fii puternic.
Andrei tăcu.
Era adevărat.
Își dorea să fie cel mai curajos.
Să nu-i fie frică niciodată.
Malachor îi spuse:
— Cu mine nu vei mai fi slab.
Andrei făcu un pas.
Constantin strigă:
— Andrei!
Băiatul se opri.
Se uită la prietenul lui.
— Mi-e frică, Constantin.
— Știu.
— Și vreau să fiu puternic.
Constantin îi răspunse:
— Poți fi puternic fără să devii rău.
Andrei se întoarse spre Malachor.
— Nu vin.
Malachor se înfurie.
— Prostule!
Și dispăru.
---
Capitolul 11 — Orașul întunericului
Cei trei ajunseră la o cetate veche.
Acolo oamenii nu se mai rugau.
Nu se mai ajutau.
Fiecare se gândea doar la el.
Pe porțile cetății era scris:
„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”
Constantin se întristă.
— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.
Maria spuse:
— Cum o putem schimba?
Constantin răspunse:
— Nu putem schimba toți oamenii.
— Atunci ce facem?
— Începem cu noi.
Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.
I-au dat din puținul lor.
Au găsit un copil singur.
S-au așezat lângă el.
Au găsit un om bolnav.
Au chemat ajutor.
Și ceva incredibil s-a întâmplat.
Un om i-a văzut.
A început să-i ajute.
Apoi altul.
Apoi altul.
În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.
Malachor privi de la fereastra turnului.
— Nu!
Nu putea înțelege.
Constantin nu luptase cu arme.
Nu folosise puteri.
Folosise iubire.
---
Capitolul 12 — Trădarea
Într-o seară, Maria dispăru.
Andrei și Constantin o căutară peste tot.
O găsiră în turnul lui Malachor.
Malachor îi spusese:
— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.
Maria ezită.
— Nu vreau să conduc lumea.
— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?
Maria tăcu.
Malachor lovise exact unde trebuia.
Maria se temea să greșească.
Se temea să nu fie suficient de bună.
Constantin ajunse în turn.
— Maria!
Ea plângea.
— Nu pot.
— Ce?
— Nu pot să fiu perfectă.
Constantin se apropie.
— Nici eu.
Andrei spuse:
— Nici eu.
Maria îi privi.
Constantin continuă:
— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.
Maria plânse.
— M-am temut că voi râdeți de mine.
— Niciodată, spuse Andrei.
Cei trei se îmbrățișară.
Malachor urlă.
— De ce nu vă puteți despărți?!
Constantin răspunse:
— Pentru că prietenia adevărată iartă.
---
Capitolul 13 — Marea încercare
Malachor îi conduse într-o sală subterană.
În mijloc se afla o lumină uriașă.
Taina Luminii.
Constantin se apropie.
— Asta este?
Malachor zâmbi.
— Da.
Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.
Malachor spuse:
— Ia-o.
Constantin întinse mâna.
Dar îngerul apăru.
— Nu o lua.
Constantin se opri.
— De ce?
— Pentru că lumina nu este un lucru.
Malachor țipă:
— Minte!
Îngerul îl privi.
— Tu ai încercat să o stăpânești.
Malachor răspunse:
— Pentru că voiam să nu mai sufăr!
Îngerul tăcu.
Constantin înțelese.
Malachor nu fusese întotdeauna rău.
Fusese un om rănit.
Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.
Constantin se apropie.
— Malachor.
— Ce vrei?
— Te iert.
Malachor rămase nemișcat.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
— Nu vreau mila ta!
— Nu este milă.
— Atunci ce este?
— O invitație să te întorci.
Malachor începu să plângă.
Pentru prima dată după mulți ani.
---
Capitolul 14 — Întunericul se ridică
Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.
Nu era Malachor.
Nu era om.
Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.
Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.
Malachor strigă:
— Nu!
Umbra îl aruncă la pământ.
Constantin ridică medalionul.
— Doamne!
Lumina apăru.
Andrei strigă:
— Ce facem?
Constantin răspunse:
— Ne rugăm.
Cei trei îngenuncheară.
Malachor îi privi.
Apoi, încet, îngenunche și el.
Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.
— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.
Umbra începu să se destrame.
Constantin continuă:
— Tatăl nostru...
Maria se rugă.
Andrei se rugă.
Malachor se rugă.
Și lumina umplu sala.
---
Capitolul 15 — Sacrificiul
Umbra se ridică pentru ultima dată.
Se îndreptă spre copii.
Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.
Fără să ezite, alergă înainte.
— Constantin! strigă Maria.
Umbra îl înconjură.
Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.
Auzi doar o voce:
— Renunță.
Constantin răspunse:
— Nu.
— Vei pierde totul.
— Nu mă tem.
— Vei suferi.
— Dumnezeu este cu mine.
— Vei muri.
Constantin închise ochii.
— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.
Atunci medalionul se deschise.
În interior nu era aur.
Nu era piatră prețioasă.
Era o mică cruce.
Lumina izbucni.
Umbra dispăru.
---
Capitolul 16 — Adevărul
După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.
Constantin întrebă:
— De ce medalionul?
Îngerul răspunse:
— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.
— Atunci de unde?
— Din Dumnezeu.
Constantin privi crucea.
— Și Taina Luminii?
Îngerul zâmbi.
— Ai descoperit-o deja.
— Unde?
Îngerul arătă spre inima lui.
— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.
Constantin începu să plângă.
— Deci nu trebuia să găsim o comoară?
— Nu.
— Ci să devenim noi înșine lumină?
— Da.
---
Capitolul 17 — Întoarcerea
După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.
Părinții lui Constantin îl așteptau.
Mama lui îl îmbrățișă.
— Unde ai fost?
Constantin o strânse în brațe.
— Departe.
— Ai fost în pericol?
Constantin se uită spre cer.
— Da.
— Cine te-a protejat?
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu.
Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.
— Ai găsit ce căutai?
Constantin scoase medalionul.
— Da.
— Ce?
Constantin răspunse:
— Am găsit Lumina.
Bunica zâmbi.
— Și unde este?
Constantin puse mâna pe inimă.
— Aici.
---
Capitolul 18 — Ultima noapte
În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.
Privi stelele.
Se rugă:
— Doamne, Îți mulțumesc.
Tăcere.
— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.
Tăcere.
— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.
Tăcere.
— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.
Constantin zâmbi.
— Dar, Doamne...
Se opri.
— Mai am o întrebare.
O lumină mică apăru în depărtare.
Constantin privi.
— Povestea s-a terminat?
Pentru o clipă, i se păru că aude:
— Nu.
Constantin se ridică.
— Ce?
Lumina dispăru.
Pe pervaz apăru pasărea albă.
În cioc avea un alt medalion.
De data aceasta era albastru.
Constantin îl luă.
Pe spate erau scrise cuvintele:
„MAI EXISTĂ UN DRUM.”
Constantin zâmbi.
— Atunci voi fi pregătit.
Și se așeză din nou la rugăciune.
---
EPILOG — Lumina nu moare
Au trecut ani.
Constantin a crescut.
Dar nu a uitat niciodată pădurea.
Nu a uitat mănăstirea.
Nu l-a uitat pe Malachor.
Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.
Și mai ales...
nu a uitat să se roage.
Uneori viața lui era ușoară.
Alteori era grea.
Uneori primea răspunsuri.
Alteori trebuia să aștepte.
Dar în fiecare dimineață spunea:
— Doamne, mergi cu mine.
Iar în fiecare seară:
— Doamne, rămâi cu mine.
Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.
Văzu un copil stând singur pe o bancă.
Copilul plângea.
Constantin se apropie.
— Ce ai?
— Mi-e frică.
Constantin se așeză lângă el.
— Și mie mi-a fost frică odată.
— Și ce ai făcut?
Constantin zâmbi.
— Am început să mă rog.
Copilul îl privi.
— Dumnezeu chiar ascultă?
Constantin privi cerul.
— Da.
— Chiar dacă nu răspunde?
Constantin zâmbi.
— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.
Copilul își împreună mâinile.
Constantin făcu la fel.
Și împreună au început să se roage.
Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.
Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.
Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.
Nu fusese o armă.
Nu fusese o putere.
Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.
Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:
Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.
Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.
Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...
lumina nu putea muri.
SFÂRȘIT
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Melanconie!
Mă apucă uneori o stare apăsătoare
Poate fi numită melanconie?
Sigur ați auzit de ea ,poate ați trăit-o !
E un fel de dor ,de toate și de tot ...
Poate trecutul ne cheamă ?
Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?
Sau ,a uitat având alte urgențe ?
Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,
Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul
De la izvorul din dealul mic ,
Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,
Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .
Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,
Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...
Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,
Vine o vreme când ne întrebăm :
Ne-am achitat de datoria pe care o avem?
Am fost buni am fost răi ?
Ce bagaje luăm cu noi ?
Viața lui Ion Olaru
Viața lui Ion Olaru
Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.
Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.
Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.
Personalitatea și caracterul
Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.
Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.
Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.
În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.
Înfățișarea și stilul său
Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.
Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.
Obiceiuri și preocupări
Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.
De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.
Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.
Relațiile cu familia
Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.
În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.
Moștenirea lăsată în familie
Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.
Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.
A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.
[Cristian Diaconița].
Ceas rezistent la apă
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Înghețată islandeză în norvegiană
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Islandsk iskrem
(Godt, ikke akkurat islandsk, men du skjønner ideen, hentet fra Island)
Klokken er 9 om morgenen, det er fortsatt mørkt, det er også normalt fordi vi er veldig nær polarsirkelen og vi drar til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste som fortsatt er å finne på Island, etter at et dekret ble gitt i landet ikke til restauranter som selger fast food bygges også. Det er den eneste som er igjen ser vi ingen grunn til ikke å benytte oss av muligheten, så vi går for å se hva de har på menyen og etter hva det ser ut til, er de fleste smørbrødene variasjoner over samme tema, diversifiserte versjoner av burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter med Filet-O-Fish, en med laks, en med ørret, to store porsjoner pommes frites, fordi de er min favoritt på hver meny på McDonald's, fra alle land, sjokolademuffins og mest av alt, jo mer viktigst, islandske McFlurry. Det skiller seg fra resten av Europa ved at det er mye kaldere, klimaet hjelper det også til å bevare seg selv, det er mye mer konsistent i tekstur, mer frost og har en intens blåtone med biter av stracciatella også blå, som det ser ut til. merkelig for meg. De brukte blå konditorfarge som har E407 i sammensetningen, det er de som påstår at de ikke vil ha bearbeidet mat, at de vil at alt skal være så naturlig som mulig.
Vi smaker på islandske McFlurry. Den er god ... la oss ta en bit til, ... den er utrolig god ... og en ting til, la oss ikke glemme smaken ... ja, vi har det, det er den beste McFlurryen vi noen gang har smakt noen gang, også dårlig det er så langt hjemmefra. Vi tror imidlertid at McDonald's-restauranten på Island følger et visst tema, bortsett fra pommes frites, hele menyen ligner på en taverna som ligger ved sjøen, serviettene er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med meldinger som, , Klar for et marint eventyr?", er alt i blåtoner i rommet. Interessant nok finner vi også McDonald's på Island, den er veldig forskjellig fra alle de andre vi har sett så langt.
Fordi vi likte iskremen fra islandske McDonald's så godt, drar vi for å smake på andre smaker og iskremscoops fra de lokale gelateriene, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de mange sortimenter som vi kan velge mellom. Vi tar kakao og pistasjnøtter. Og disse er de beste. Island, jeg vil gratulere deg, du er den beste iskremmakeren jeg noen gang har møtt. Det du tilbyr, kanskje for få eller ingen tilbyr lenger. Du har spesialisert deg på å gjøre kulden til noe kunstnerisk, behagelig å se på, føle og smake, synestesi på alle måter.
Proiect de construcții plus câteva inepții în germană
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Bauprojekt plus etwas Blödsinn
Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.
Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.
Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.
Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“
Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“
Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"
Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.
Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“
Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“
Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.
Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.
Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.
Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.
Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.
Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.
Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“
Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.
Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în turcă
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
Roald Dahl'ın gerçek hayattaki kurgusu
Roald Dahl'ın Matilda adlı çocuk öyküsünde de bir parça doğruluk payı var. Matilda'nın portresi (yazılarına yansıyan Matilda'dan hafif sapmalarla) günlük yaşamda mevcuttur. O kişi telefonun hesap makinesi fonksiyonunu kullanmadan permütasyonlar, logaritmalar, bilmem dereceli denklemler, 1000'in üssü hesaplamalar yapıyor, 4 yaşından beri kitap okuyor, ablası iken kendi ilgi ve tutkularını görüyordu. tırnaklarını ojeyle yapıyordu ve erkek kardeşi de bilmiyorum hangi Arjantin takımıyla futbol maçı izliyordu, eğer babası onu hafife almışsa, en sık giydiği ceketin astarına roll-on ter önleyici sürdü, Kasesindeki mısır gevreğinin ne kadar tükeneceğini biliyordu, ona kimin tedarik edeceğini de biliyordu ve bunlar tükenmeden önce her zaman aynı şirketin seçiyordu (çünkü yalnızca sevdiği şirketten), ayrıca şunu da söyleyebilirdi: bakışlarından, masa örtüsünü su altında bırakmamak için ne kadar çok dökmesi gerektiğini, danslarda partnerinin ayağına basarak nasıl gülünmemesi gerektiğini biliyordu, ne zaman yağmur yağacağını AccuWeather uygulamasından çok daha iyi bir doğrulukla biliyordu, hissetti Yemin ederim ki kişiler tarafından reddedildiğinde ya da kabul edildiğinde çoğu zaman yanlış anlaşıldığını hissediyordu, her ne kadar herkesi her zaman anlasa da, herkesin nedenlerini ve korkularını biliyordu, kendini aşağı bırakmamayı biliyordu, onun için nasıl savaşacağını biliyordu. haklar, adalet ve hakikat için. Onun için neyin adil olduğu her zaman önemliydi. Her, ayakları yere basan bir insandı ama bir o kadar da komikti. Herkesin çabasını söyleyerek, hiç kimse haksızlığa uğramadı veya göz ardı edilmedi.
Herkesin niyetini, her insanı neyin harekete geçirdiğini, onu neyin canlandırdığını, neyin moralini bozduğunu veya yorduğunu gördü. Kime güveneceğini ve daha karmaşık bir durumda kimin onu hayal kırıklığına uğratacağını biliyordu. Cam, her birinden ne bekleyeceğini, nasıl tepki vereceğini, işbirliği yapmalarına ya da işbirliği fikrini reddetmelerine neyin yol açacağını, her biriyle ayrı ayrı nasıl konuşacaklarını neredeyse hayal edebiliyordu. Kimse onu hiçbir şeyle şaşırtamazdı; yol boyunca ortaya çıkabilecek durumların çoğuna aşinaydı.
İnsanların yapay güzelliğini değil, doğal güzelliğini, makyaj yaptıklarını, ruj sürdüklerini, saçlarına kabarık bir hacim yarattıklarını ya da spor salonunda tüm vücutlarıyla çalıştıklarını görebiliyordu. kas grupları. Hayır, öyle bir şey değil, o insanları oldukları gibi takdir ederdi, olmak istedikleri gibi değil. Gereksiz kozmetiklere ihtiyacı yoktu, doğallık en gerçekti, bu yüzden güzeldi. Onun en özel yanı, insanlara sundukları ya da kanıtlayacakları şeyler için değil, oldukları gibi değer vermesiydi. İnsanları her açıdan gördüğü, bakışlarını özümsediği, roman okur gibi okuduğu için bütün bunlar oldu. Tıpkı bir arının çiçeklerden polen toplayıp işleyip bala dönüştürmesi gibi o da her insanın kişiliğinin ayrıntılarını gözlemlemeye, her birinden en iyiyi almaya hevesliydi.
Aynı zamanda mütevazıydı, ne yapıp ne yapamayacağının bilincindeydi. Her şeyi tek başına yapabileceğini bir an bile düşünmemişti. Sınırlarını biliyordu. Tanıdıklarına da danışarak onların fikrini söylemesi ve olaya dair bilgiyle hareket etmesi gereken durumların olduğunu anladı.
Kendi eylemlerinin sonuçları ve bunların etrafındakileri nasıl etkileyebileceği konusunda çok iyi ve dikkatli bir değerlendirmeye sahipti.
Roald Dahl'ın kitabındaki karakterin günümüzdeki karşılığını Cecilia'dan başkası bulamadı.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 noiembrie
A D O RRRRR