Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.

Ion se întreba uneori:

— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?

Dar nu primea niciun răspuns.

Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.

Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.

Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.

Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.

Fiul său nu înțelegea.

— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?

Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.

Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:

— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?

Ion a răspuns:

— Am văzut.

Bătrânul i-a spus:

— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.

Ion a tăcut mult timp.

Apoi bătrânul a continuat:

— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.

Aceste cuvinte au rămas în inima lui.

Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.

După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.

Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:

Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.

Și fiul și-a spus în inima lui:

„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”

Aceasta este învățătura pildei:

Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.

Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.


❤️🙏[Cristian Diaconița]

Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița poezii.online Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Data postării: 26 august

Timp de citire: ~7 min.

Vizualizări: 142

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

500 de Poezii Creștine 451–500

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 451–500

 

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Mai mult...

CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI

PROLOG

 

Cartea care nu trebuia deschisă

 

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

 

Drumul era îngust și aproape uitat.

 

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

 

Cerul se întuneca.

 

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

 

Cristian mergea în frunte.

 

Nu vorbea.

 

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

 

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

 

Crucea era simplă, fără podoabe.

 

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

 

Darius venea după el.

 

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

 

În ea se afla un manuscris.

 

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

 

Ultimul era Luca.

 

El vorbea cel mai puțin.

 

Privea cerul.

 

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

 

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

 

Cristian continuă să meargă.

 

— Nu știu.

 

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

 

— Știu.

 

— Atunci unde mergem?

 

Cristian se opri.

 

Ceilalți trei se opriră și ei.

 

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

 

— Nu știu, repetă Cristian.

 

Darius îl privi nedumerit.

 

— Atunci de ce continuăm?

 

Cristian ridică ochii spre cer.

 

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

 

Andrei strânse crucea.

 

— Atunci cine l-a ales?

 

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

 

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

 

Luca zâmbi ușor.

 

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

 

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

 

Cei patru priviră într-acolo.

 

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

 

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

 

Nu știau cine o construise.

 

Nu știau de când exista.

 

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

 

Au urcat.

 

Ușa era întredeschisă.

 

Andrei împinse încet.

 

Un scârțâit lung răsună în interior.

 

În biserică era întuneric.

 

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

 

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

 

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

 

Flacăra ei tremura.

 

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

 

Darius se apropie.

 

Coperta era neagră.

 

Nu avea titlu.

 

Nu avea numele unui autor.

 

Nu avea nicio podoabă.

 

Doar o cruce.

 

Darius întinse mâna.

 

— Nu o deschide, spuse Luca.

 

Darius se opri.

 

— De ce?

 

Luca privea icoana.

 

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

 

Darius zâmbi.

 

— Este doar o carte.

 

Cristian se apropie.

 

Privi coperta.

 

Apoi privi crucea.

 

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

 

Andrei îl opri.

 

— Cristian...

 

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

 

Ridică încet coperta.

 

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

 

Flacăra se înălță.

 

Pereții bisericii tremurară.

 

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

 

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

 

Și, într-o clipă, totul dispăru.

 

Biserica.

 

Masa.

 

Icoanele.

 

Pereții.

 

Pământul.

 

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

 

Iar cartea rămase deschisă.

 

---

 

I

 

Povestea magului călător în stele

 

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

 

Dar nu era cerul pe care îl știau.

 

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

 

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

 

Aerul era rece.

 

Pământul strălucea sub lumina lunii.

 

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

 

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

 

În mâna dreaptă ținea un toiag.

 

Când ajunse lângă ei, se opri.

 

— Cine sunteți?

 

Cristian răspunse:

 

— Călători.

 

Bătrânul îi privi cu atenție.

 

— Toți oamenii sunt călători.

 

— Și dumneata?

 

— Eu sunt un om care a căutat.

 

— Ce ai căutat?

 

Bătrânul ridică privirea către stele.

 

— Răspunsul.

 

— Și l-ai găsit?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Am găsit multe răspunsuri.

 

— Atunci de ce pari trist?

 

Bătrânul se sprijini în toiag.

 

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

 

Cei patru tăcură.

 

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

 

— Și ai cunoscut-o?

 

— Nu.

 

— De ce?

 

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

 

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

 

Cristian se apropie.

 

— Care?

 

Bătrânul îl privi drept în ochi.

 

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

 

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

 

Stelele păreau că ard mai puternic.

 

Luca șopti:

 

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

 

Bătrânul îl privi cu blândețe.

 

— Ai înțeles.

 

Atunci cerul începu să se schimbe.

 

Stelele se îndepărtară.

 

Dealurile dispărură.

 

În fața lor se deschise un drum luminos.

 

— Mergeți, spuse bătrânul.

 

— Unde?

 

— Spre următoarea întrebare.

 

Și dispăru.

 

---

 

II

 

Gemenii

 

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

 

Un zid mare o despărțea în două lumi.

 

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

 

Aveau palate, armate și bogății.

 

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

 

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

 

În cetate trăiau doi frați gemeni.

 

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

 

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

 

Primul spunea:

 

— Omul trebuie să fie puternic.

 

Celălalt răspundea:

 

— Omul trebuie să fie drept.

 

Primul spunea:

 

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

 

Al doilea răspundea:

 

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

 

Cristian îi privi mult timp.

 

— Care dintre voi are dreptate?

 

Cei doi se uitară unul la altul.

 

În cele din urmă, al doilea spuse:

 

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

 

O lumină trecu peste el.

 

Oamenii puterii se opriră.

 

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

 

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

 

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

 

Este făcută din mândrie.

 

---

 

III

 

Decebal

 

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

 

Erau munți înalți și întunecați.

 

Piatra era rece.

 

Vântul cobora din creste.

 

În depărtare se vedea o cetate.

 

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

 

Deasupra cetății se afla un rege.

 

Decebal.

 

Privea în depărtare.

 

Nu părea speriat.

 

Dar nici triumfător.

 

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți aici?

 

Decebal îl privi.

 

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

 

— Și ce va rămâne?

 

Regele se uită către munți.

 

— Nu zidurile.

 

— Atunci ce?

 

— Memoria.

 

Darius întrebă:

 

— Și dacă memoria se pierde?

 

Decebal tăcu.

 

Vântul trecu peste cetate.

 

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

 

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

 

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

 

Este și despre cei care vin.

 

---

 

IV

 

Mureșanu

 

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

 

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

 

Unii voiau libertate pentru putere.

 

Alții pentru avere.

 

Unii voiau libertatea de a face orice.

 

Un poet stătea singur și scria.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți în cuvinte?

 

Poetul ridică privirea.

 

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

 

— Și l-ai găsit?

 

— Încă nu.

 

— Atunci de ce continui?

 

Poetul zâmbi.

 

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

 

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

 

— Poate că adevărul nu este o idee.

 

Poetul îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Luca răspunse:

 

— O Persoană.

 

Poetul tăcu.

 

Clopotul bisericii începu să bată.

 

Iar ecoul lui coborî peste vale.

 

---

 

V

 

Memento mori

 

Noaptea veni brusc.

 

În fața lor apăru o cetate uriașă.

 

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

 

Oamenii alergau după bogăție.

 

Alții după faimă.

 

Alții după putere.

 

Un împărat își ridica un palat.

 

Un copil se juca pe stradă.

 

Un bătrân își făcea rugăciunea.

 

Apoi timpul trecu.

 

Palatul se prăbuși.

 

Statuile se sfărâmară.

 

Piața se umplu de iarbă.

 

Numele împăratului se uitară.

 

Generațiile trecură.

 

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

 

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

 

Micuță.

 

Săracă.

 

Cu o cruce simplă.

 

Andrei o privi.

 

— De ce ea a rămas?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

 

Darius șopti:

 

— Memento mori.

 

Luca adăugă:

 

— Amintește-ți că ești muritor.

 

Cristian privi crucea.

 

— Dar creștinul își amintește și altceva.

 

— Ce?

 

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

 

---

 

VI

 

Cei trei viteji

 

Într-o vale întâlniră trei războinici.

 

Primul era puternic.

 

Al doilea era inteligent.

 

Al treilea era curajos.

 

Toți trei voiau să fie conducători.

 

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

 

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

 

Călugărul îi privi.

 

— Cel care știe să slujească.

 

Cei trei râseră.

 

— Noi suntem viteji!

 

— Atunci dovediți-o.

 

Călugărul le întinse o găleată.

 

— Duceți apă unui bătrân.

 

Cei trei se priviră.

 

Niciunul nu voia.

 

Atunci călugărul zâmbi.

 

— Iată cât valorează vitejia voastră.

 

Cristian înțelese.

 

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

 

Uneori se vede în smerenie.

 

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

 

---

 

VII

 

Țiganiada

 

După munți veni o lume cu totul diferită.

 

Era zgomotoasă.

 

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

 

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

 

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

 

Darius începu să râdă.

 

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

 

Andrei îl privi.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

 

Cristian zâmbi.

 

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

 

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

 

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

 

Un al treilea voia să conducă lumea.

 

Luca îi privi și spuse:

 

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

 

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

 

---

 

VIII

 

Horiade

 

Călătoria deveni grea.

 

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

 

Acolo nu mai era loc pentru glume.

 

Era nedreptate.

 

Era sărăcie.

 

Era revoltă.

 

Cristian văzu chipurile oamenilor.

 

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

 

Andrei îl aprobă.

 

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

 

Un bătrân se apropie.

 

— Dar ce poate face un singur om?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

 

— Și dacă nu este suficient?

 

— Atunci mai facem un pas.

 

— Și dacă nici acela nu este suficient?

 

— Mai facem unul.

 

— Până când?

 

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

 

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

 

---

 

IX

 

Mitologice

 

În acea noapte, Cristian visă.

 

Văzu zeități, eroi și împărați.

 

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

 

Unii prin putere.

 

Alții prin frumusețe.

 

Alții prin glorie.

 

Cristian întrebă:

 

— De ce vă temeți?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Apoi toate chipurile dispărură.

 

Rămase un singur bătrân.

 

— Tu cine ești?

 

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

 

— Atunci cum?

 

Bătrânul arătă spre o lumină.

 

Cristian o privi.

 

Era lumina unei candele.

 

— Prin Dumnezeu.

 

Cristian se trezi.

 

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

 

Andrei dormea.

 

Darius dormea.

 

Luca privea focul.

 

— Ai visat? întrebă Luca.

 

Cristian încuviință.

 

— Da.

 

— Ce ai văzut?

 

Cristian privi flacăra.

 

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

 

Luca nu răspunse.

 

Doar făcu semnul crucii.

 

---

 

X

 

Întâlnirea

 

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

 

Fiecare purta ceva.

 

Cristian avea manuscrisul.

 

Andrei avea crucea.

 

Darius avea cartea.

 

Luca avea lumânarea.

 

— Ce am învățat? întrebă Darius.

 

Cristian răspunse:

 

— Că trecutul este mare.

 

Andrei adăugă:

 

— Că omul este slab.

 

Luca continuă:

 

— Că timpul trece.

 

Darius întrebă:

 

— Și atunci ce rămâne?

 

Cristian ridică încet crucea.

 

— Dumnezeu.

 

Vântul trecu peste vale.

 

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

 

---

 

XI

 

Călătoria spre Bizanț

 

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

 

Cupolele străluceau.

 

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

 

Icoanele păreau că privesc lumea.

 

Clopotele răsunau peste cetate.

 

Era o lume bizantină.

 

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

 

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

 

Cei patru intrară.

 

Deasupra lor se înălțau cupolele.

 

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

 

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

 

Hristos Pantocrator privea către ei.

 

Nu era o privire de condamnare.

 

Era o privire care vedea tot.

 

Binele.

 

Răul.

 

Frica.

 

Mândria.

 

Speranța.

 

Căderea.

 

Ridicarea.

 

Cristian îngenunche.

 

Ceilalți trei făcură la fel.

 

Și atunci înțeleseră.

 

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

 

Nu fusese despre războaie.

 

Nu fusese despre împărați.

 

Nu fusese despre glorie.

 

Fusese despre suflet.

 

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

 

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

 

---

 

XII

 

Cartea

 

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

 

Darius îl deschise.

 

Acum paginile nu mai erau goale.

 

Erau pline.

 

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

 

Cu povestea lor.

 

Cristian citi:

 

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

 

Andrei continuă:

 

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

 

Darius:

 

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

 

Luca:

 

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

 

Cartea se închise singură.

 

În aceeași clipă, candela se aprinse.

 

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

 

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

 

---

 

EPILOG

 

Calea

 

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

 

Cerul era limpede.

 

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

 

Luca aprinse lumânarea.

 

Andrei ridică crucea.

 

Darius luă manuscrisul.

 

Cristian privi înainte.

 

— Și acum?

 

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

 

— Unde?

 

— În lumea noastră.

 

Cristian zâmbi.

 

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

 

Darius întrebă:

 

— De ce?

 

Cristian privi spre răsărit.

 

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

 

Porniră.

 

În urma lor rămase biserica.

 

Înaintea lor se întindea lumea.

 

O lume care încă avea războaie.

 

O lume care încă avea mândrie.

 

O lume care încă avea nedreptate.

 

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

 

Un om putea ierta.

 

Un om putea ajuta.

 

Un om putea ridica pe cel căzut.

 

Un om putea spune:

 

„Doamne, luminează-mi calea.”

 

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

 

Nu povestea împăraților.

 

Nu povestea cuceritorilor.

 

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

 

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

 

Cristian se opri o clipă.

 

Privi spre biserica îndepărtată.

 

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

 

Apoi făcu semnul crucii.

 

— Să mergem.

 

Cei patru continuară drumul.

 

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

 

Nu știau ce oameni vor întâlni.

 

Nu știau câte încercări îi așteptau.

 

Dar știau un lucru.

 

Nu mai mergeau singuri.

 

Deasupra lor, soarele răsărea.

 

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

 

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

 

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

 

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

 

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

 

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

 

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

 

Drumul Crucii prin veacuri.

 

Sfârșit.

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 51–100

51. Chemarea lui Hristos

 

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

 

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

52. Icoana

 

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

 

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

53. Clopotul Bisericii

 

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

 

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

54. Doamne, miluiește

 

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

 

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

 

Cristian Diaconița

 

55. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

 

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

 

Cristian Diaconița

 

56. Credință neclintită

 

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

 

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

 

Cristian Diaconița

 

57. Pacea sufletului

 

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

 

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

58. Calea îngustă

 

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

 

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

 

Cristian Diaconița

 

59. Păcatul

 

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

 

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

60. Harul

 

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

 

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

61. În numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

 

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

62. Sfântă Treime

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

 

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

 

Cristian Diaconița

 

63. Când plâng

 

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

 

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

64. Bunul Păstor

 

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

 

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

 

Cristian Diaconița

 

65. Oaia pierdută

 

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

 

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

 

Cristian Diaconița

 

66. Fiul risipitor

 

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

 

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

67. Samarineanul milostiv

 

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

 

Cristian Diaconița

 

68. Fericirile

 

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

 

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

 

Cristian Diaconița

 

69. Sămânța bună

 

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

 

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

70. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

 

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

 

Cristian Diaconița

 

71. Sarea pământului

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

 

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

 

Cristian Diaconița

 

72. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

 

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

 

Cristian Diaconița

 

73. Apa cea vie

 

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

 

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

74. Bucuria credinței

 

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

 

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

 

Cristian Diaconița

 

75. Mulțumire

 

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

 

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

 

Cristian Diaconița

 

76. Dimineața

 

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

 

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

77. Seara

 

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

 

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

78. Noaptea

 

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

 

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

79. Încercarea

 

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

 

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

 

Cristian Diaconița

 

80. Răbdarea

 

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

 

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

 

Cristian Diaconița

 

81. Mântuitorul

 

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

 

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

82. Golgota

 

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

 

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

83. Cununa de spini

 

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

 

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

 

Cristian Diaconița

 

84. Pilatul

 

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

 

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

85. Răstignirea

 

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

 

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

86. Învierea lui Hristos

 

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

 

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

 

Cristian Diaconița

 

87. Hristos a înviat

 

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

 

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

 

Cristian Diaconița

 

88. Lumina Paștilor

 

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

 

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

89. Paștele

 

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

 

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

 

Cristian Diaconița

 

90. Bucurie sfântă

 

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

 

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

91. Maica Domnului

 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

 

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

92. Acoperământul

 

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

 

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

 

Cristian Diaconița

 

93. Buna Vestire

 

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

 

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

94. Nașterea

 

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

 

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

 

Cristian Diaconița

 

95. Steaua

 

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

96. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

97. Magii

 

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

 

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

 

Cristian Diaconița

 

98. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

 

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

99. Botezul Domnului

 

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

 

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

100. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

 

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 101–150

 

101. Iubirea lui Hristos

 

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

 

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

 

Cristian Diaconița

 

102. Doamne, luminează-mă

 

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

 

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

 

Cristian Diaconița

 

103. Inima smerită

 

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

 

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

 

Cristian Diaconița

 

104. În casa Domnului

 

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

 

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

 

Cristian Diaconița

 

105. Rugăciunea unui creștin

 

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

 

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

 

Cristian Diaconița

 

106. Sfântul altar

 

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

 

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

107. Cuvântul sfânt

 

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

 

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

 

Cristian Diaconița

 

108. Nu mă lăsa

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

 

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

 

Cristian Diaconița

 

109. Lacrima

 

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

 

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

 

Cristian Diaconița

 

110. Credința mea

 

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

 

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

 

Cristian Diaconița

 

111. Când vine furtuna

 

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

 

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

 

Cristian Diaconița

 

112. Mâna Domnului

 

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

 

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

 

Cristian Diaconița

 

113. O rugă pentru pace

 

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

 

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

 

Cristian Diaconița

 

114. Iubirea aproapelui

 

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

 

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

 

Cristian Diaconița

 

115. Bunătatea

 

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

 

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

116. Iertarea fratelui

 

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

 

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

 

Cristian Diaconița

 

117. Fapta bună

 

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

 

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

 

Cristian Diaconița

 

118. Inima curată

 

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

 

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

 

Cristian Diaconița

 

119. Rugăciunea nopții

 

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

 

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

120. O nouă zi

 

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

 

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

 

Cristian Diaconița

 

121. Înaintea Crucii

 

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

 

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

 

Cristian Diaconița

 

122. Drumul Golgotei

 

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

 

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

123. Spinii

 

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

 

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

124. Lemnul Crucii

 

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

 

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

 

Cristian Diaconița

 

125. Taina iubirii

 

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

 

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

 

Cristian Diaconița

 

126. Învierea ne cheamă

 

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

 

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

 

Cristian Diaconița

 

127. Mormântul gol

 

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

 

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

 

Cristian Diaconița

 

128. Îngerul Învierii

 

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

 

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

 

Cristian Diaconița

 

129. Paștele inimii

 

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

 

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

 

Cristian Diaconița

 

130. Hristos este viu

 

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

 

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

 

Cristian Diaconița

 

131. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

 

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

132. Pogorârea Duhului

 

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

 

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

133. Biserica lui Hristos

 

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

 

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

134. Clopotele

 

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

 

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

 

Cristian Diaconița

 

135. Candela

 

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

 

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

 

Cristian Diaconița

 

136. Tămâia rugăciunii

 

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

 

Cristian Diaconița

 

137. Sfântul Nicolae

 

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

 

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

138. Sfântul Gheorghe

 

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

 

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

 

Cristian Diaconița

 

139. Sfinții Apostoli

 

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

 

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

140. Sfântul Andrei

 

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

 

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

 

Cristian Diaconița

 

141. Sfântul Ioan

 

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

 

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

 

Cristian Diaconița

 

142. Sfântul Pavel

 

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

 

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

 

Cristian Diaconița

 

143. Sfinții mucenici

 

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

 

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

144. Mănăstirea

 

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

 

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

145. Călugărul

 

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

 

Cristian Diaconița

 

146. Post și rugăciune

 

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

 

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

147. Milostenia

 

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

 

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

148. Slujirea

 

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

 

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

 

Cristian Diaconița

 

149. Sufletul meu

 

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

 

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

 

Cristian Diaconița

 

150. Slavă Ție

 

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

Mai mult...

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

 

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

 

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

 

Nu era diferit de ceilalți copii.

 

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

 

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

 

Vorbea cu Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

 

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

 

La școală, când îi era greu:

 

— Doamne, ajută-mă.

 

Când cineva îl rănea:

 

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

 

Iar seara, înainte de culcare:

 

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

 

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

 

Dar continua să se roage.

 

Bunica lui îi spusese când era mic:

 

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

 

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

 

---

 

Capitolul 1 — Lumina

 

Era o noapte rece de toamnă.

 

Constantin dormea când se trezi brusc.

 

Camera era întunecată.

 

Se ridică în capul oaselor.

 

Ceva îl trezise.

 

Privi spre fereastră.

 

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

 

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

 

Nu pâlpâia precum focul.

 

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

 

Constantin se apropie de fereastră.

 

— Ce este?

 

Se uită câteva clipe.

 

Apoi șopti:

 

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

 

Lumina dispăru.

 

Constantin se întoarse.

 

Atunci auzi:

 

Toc.

 

Toc.

 

Toc.

 

Sunetul venea de la fereastră.

 

Deschise încet.

 

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

 

În cioc avea un mic medalion de lemn.

 

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

 

Pe medalion era sculptată o cruce.

 

Pe spate erau trei cuvinte:

 

NU TE TEME.

 

Constantin simți cum îi bate inima.

 

— Doamne...

 

Medalionul începu să strălucească.

 

Pe podea apăru o dâră de lumină.

 

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

 

Constantin își puse haina.

 

Înainte să plece, îngenunche.

 

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

 

Și ieși.

 

---

 

Capitolul 2 — Pădurea

 

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

 

Ramurile se mișcau în vânt.

 

Frunzele foșneau.

 

Constantin mergea încet.

 

Medalionul îl călăuzea.

 

După câteva minute, lumina se stinse.

 

Constantin se opri.

 

— Doamne?

 

Nimic.

 

În spatele lui se auzi un zgomot.

 

Se întoarse.

 

Între copaci se afla o umbră.

 

Înaltă.

 

Nefirească.

 

Constantin făcu un pas înapoi.

 

— Cine ești?

 

Umbra răspunse:

 

— Cel care știe că ți-e frică.

 

Constantin tremura.

 

— Da. Mi-e frică.

 

Umbra râse.

 

— Atunci fugi.

 

Constantin strânse medalionul.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu sunt singur.

 

— Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin închise ochii.

 

— Cu mine.

 

Începu să se roage.

 

— Tatăl nostru...

 

Umbra se retrase.

 

Constantin continuă.

 

— Sfințească-se numele Tău...

 

Lumina medalionului crescu.

 

Umbra dispăru.

 

În fața lui apăru o lumină blândă.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

O voce îi vorbi:

 

— Constantin.

 

— Doamne?

 

— Nu te teme.

 

Constantin începu să plângă.

 

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

 

— Pentru că urmează un drum.

 

— Unde?

 

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

 

Constantin nu înțelegea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

— Să cauți.

 

— Ce?

 

— Taina Luminii.

 

Apoi lumina dispăru.

 

Pe pământ rămăsese o carte.

 

Constantin o ridică.

 

Pe copertă scria:

 

CRONICA LUMINII.

 

---

 

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

 

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

 

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

 

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

 

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

 

— Da.

 

— Și ai văzut o umbră?

 

— Da.

 

Maria luă cartea.

 

— De unde ai luat-o?

 

— Din pădure.

 

Ea o deschise.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

 

Andrei se uită la Constantin.

 

— Noi suntem cei trei?

 

Constantin ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

Maria continuă să citească.

 

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

 

Cei trei rămaseră tăcuți.

 

Andrei zâmbi.

 

— Atunci mergem.

 

Maria îl privi.

 

— Ești nebun.

 

— Probabil.

 

Constantin zâmbi.

 

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

 

Cei trei își plecară capetele.

 

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

 

---

 

Capitolul 4 — Muntele Alb

 

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

 

Au trecut prin sate, păduri și văi.

 

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

 

Acolo au găsit un bătrân.

 

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

 

— Unde mergeți? întrebă el.

 

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

 

Bătrânul îl privi atent.

 

— De ce?

 

Constantin scoase medalionul.

 

Bătrânul îngheță.

 

— De unde ai acesta?

 

— L-am găsit.

 

Bătrânul oftă.

 

— Atunci legenda a început din nou.

 

Maria făcu un pas înainte.

 

— Ce legendă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

 

Andrei întrebă:

 

— Ce s-a întâmplat?

 

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

 

— Și?

 

Bătrânul privi spre munte.

 

— Lumina nu poate fi posedată.

 

Apoi plecă.

 

---

 

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

 

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

 

Era veche.

 

Foarte veche.

 

Dar ceva era ciudat.

 

Nu avea clopote.

 

Ușa se deschise singură.

 

Înăuntru era un călugăr bătrân.

 

— Vă așteptam.

 

Constantin rămase uimit.

 

— Ne așteptați?

 

— Da.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

 

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

 

În mijloc se afla o cruce.

 

Călugărul spuse:

 

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

 

Se uită la Constantin.

 

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

 

Maria întrebă:

 

— Unde este Taina Luminii?

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu este un obiect.

 

— Atunci ce este?

 

— O alegere.

 

Andrei se încruntă.

 

— Am venit până aici pentru o alegere?

 

— Da.

 

— Ce alegere?

 

Călugărul răspunse:

 

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

 

---

 

Capitolul 6 — Prima încercare

 

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

 

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

 

Toți îl ascultau.

 

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

 

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

 

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

 

Constantin întrebă:

 

— Orice?

 

— Da.

 

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

 

Vocea tăcu.

 

— Nu poți primi asta.

 

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

 

— Nici asta nu poți garanta.

 

Constantin plânse.

 

— Atunci ce pot primi?

 

Vocea răspunse:

 

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

 

Constantin se trezi.

 

Era dimineață.

 

Călugărul îl aștepta.

 

— Ai înțeles?

 

Constantin dădu din cap.

 

— Nu pot controla lumea.

 

— Dar?

 

— Pot alege ce fac eu.

 

---

 

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

 

Cei trei plecară de la mănăstire.

 

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

 

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

 

Andrei își văzu frica de a fi laș.

 

Maria își văzu frica de a greși.

 

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

 

În fața lui apăru o imagine.

 

Oamenii plecau.

 

Casa lui era goală.

 

Bunica lui nu mai era.

 

Părinții lui nu mai erau.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

— Nu!

 

O voce îi șopti:

 

— Vezi? Totul se poate pierde.

 

Constantin plângea.

 

— Doamne...

 

Vocea răspunse:

 

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

 

Constantin își ridică privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci mergi.

 

Constantin se ridică.

 

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

 

Imaginea dispăru.

 

Andrei îl aștepta.

 

Maria îl aștepta.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

---

 

Capitolul 8 — Îngerul

 

În centrul pădurii au găsit o poiană.

 

În mijlocul ei se afla o lumină.

 

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

 

Maria rămase fără cuvinte.

 

Andrei făcu un pas înapoi.

 

Constantin îngenunche.

 

— Cine ești?

 

Ființa răspunse:

 

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

 

Constantin întrebă:

 

— Ești înger?

 

— Da.

 

Îngerul îi privi.

 

— Ați trecut prin prima încercare.

 

Andrei întrebă:

 

— Mai sunt și altele?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Vor fi.

 

Maria întrebă:

 

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

 

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

 

— Atunci ce caută?

 

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

 

Îngerul se întoarse spre Constantin.

 

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

 

— Care?

 

Îngerul răspunse:

 

— Iertarea.

 

---

 

Capitolul 9 — Vrăjmașul

 

În acea noapte apăru un om.

 

Purta o mantie neagră.

 

Numele lui era Malachor.

 

Nu era un monstru.

 

Era un om.

 

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

 

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

 

Malachor nu dorise să iubească.

 

Dorise să conducă.

 

Să fie ascultat.

 

Să nu mai fie niciodată slab.

 

El îi privi pe copii.

 

— Constantin.

 

— De unde îmi știi numele?

 

— Te-am așteptat.

 

— Ce vrei?

 

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

 

— Ce?

 

— Putere.

 

Malachor ridică mâna.

 

Pietrele din jur se ridicară în aer.

 

Andrei rămase uimit.

 

— Cum ai făcut asta?

 

Malachor râse.

 

— Puterea este totul.

 

Constantin îl privi.

 

— Nu.

 

Malachor se încruntă.

 

— Nu?

 

— Nu este totul.

 

— Atunci ce este?

 

Constantin răspunse:

 

— Iubirea.

 

Malachor atacă.

 

---

 

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

 

Andrei fu aruncat la pământ.

 

Constantin alergă spre el.

 

— Andrei!

 

Malachor îi întinse mâna.

 

— Vino cu mine.

 

Andrei se ridică.

 

— De ce?

 

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

 

Andrei tăcu.

 

Era adevărat.

 

Își dorea să fie cel mai curajos.

 

Să nu-i fie frică niciodată.

 

Malachor îi spuse:

 

— Cu mine nu vei mai fi slab.

 

Andrei făcu un pas.

 

Constantin strigă:

 

— Andrei!

 

Băiatul se opri.

 

Se uită la prietenul lui.

 

— Mi-e frică, Constantin.

 

— Știu.

 

— Și vreau să fiu puternic.

 

Constantin îi răspunse:

 

— Poți fi puternic fără să devii rău.

 

Andrei se întoarse spre Malachor.

 

— Nu vin.

 

Malachor se înfurie.

 

— Prostule!

 

Și dispăru.

 

---

 

Capitolul 11 — Orașul întunericului

 

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

 

Acolo oamenii nu se mai rugau.

 

Nu se mai ajutau.

 

Fiecare se gândea doar la el.

 

Pe porțile cetății era scris:

 

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

 

Constantin se întristă.

 

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

 

Maria spuse:

 

— Cum o putem schimba?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu putem schimba toți oamenii.

 

— Atunci ce facem?

 

— Începem cu noi.

 

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

 

I-au dat din puținul lor.

 

Au găsit un copil singur.

 

S-au așezat lângă el.

 

Au găsit un om bolnav.

 

Au chemat ajutor.

 

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

 

Un om i-a văzut.

 

A început să-i ajute.

 

Apoi altul.

 

Apoi altul.

 

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

 

Malachor privi de la fereastra turnului.

 

— Nu!

 

Nu putea înțelege.

 

Constantin nu luptase cu arme.

 

Nu folosise puteri.

 

Folosise iubire.

 

---

 

Capitolul 12 — Trădarea

 

Într-o seară, Maria dispăru.

 

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

 

O găsiră în turnul lui Malachor.

 

Malachor îi spusese:

 

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

 

Maria ezită.

 

— Nu vreau să conduc lumea.

 

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

 

Maria tăcu.

 

Malachor lovise exact unde trebuia.

 

Maria se temea să greșească.

 

Se temea să nu fie suficient de bună.

 

Constantin ajunse în turn.

 

— Maria!

 

Ea plângea.

 

— Nu pot.

 

— Ce?

 

— Nu pot să fiu perfectă.

 

Constantin se apropie.

 

— Nici eu.

 

Andrei spuse:

 

— Nici eu.

 

Maria îi privi.

 

Constantin continuă:

 

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

 

Maria plânse.

 

— M-am temut că voi râdeți de mine.

 

— Niciodată, spuse Andrei.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

Malachor urlă.

 

— De ce nu vă puteți despărți?!

 

Constantin răspunse:

 

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

 

---

 

Capitolul 13 — Marea încercare

 

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

 

În mijloc se afla o lumină uriașă.

 

Taina Luminii.

 

Constantin se apropie.

 

— Asta este?

 

Malachor zâmbi.

 

— Da.

 

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

 

Malachor spuse:

 

— Ia-o.

 

Constantin întinse mâna.

 

Dar îngerul apăru.

 

— Nu o lua.

 

Constantin se opri.

 

— De ce?

 

— Pentru că lumina nu este un lucru.

 

Malachor țipă:

 

— Minte!

 

Îngerul îl privi.

 

— Tu ai încercat să o stăpânești.

 

Malachor răspunse:

 

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

 

Îngerul tăcu.

 

Constantin înțelese.

 

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

 

Fusese un om rănit.

 

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

 

Constantin se apropie.

 

— Malachor.

 

— Ce vrei?

 

— Te iert.

 

Malachor rămase nemișcat.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru tot.

 

— Nu vreau mila ta!

 

— Nu este milă.

 

— Atunci ce este?

 

— O invitație să te întorci.

 

Malachor începu să plângă.

 

Pentru prima dată după mulți ani.

 

---

 

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

 

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

 

Nu era Malachor.

 

Nu era om.

 

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

 

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

 

Malachor strigă:

 

— Nu!

 

Umbra îl aruncă la pământ.

 

Constantin ridică medalionul.

 

— Doamne!

 

Lumina apăru.

 

Andrei strigă:

 

— Ce facem?

 

Constantin răspunse:

 

— Ne rugăm.

 

Cei trei îngenuncheară.

 

Malachor îi privi.

 

Apoi, încet, îngenunche și el.

 

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

 

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

 

Umbra începu să se destrame.

 

Constantin continuă:

 

— Tatăl nostru...

 

Maria se rugă.

 

Andrei se rugă.

 

Malachor se rugă.

 

Și lumina umplu sala.

 

---

 

Capitolul 15 — Sacrificiul

 

Umbra se ridică pentru ultima dată.

 

Se îndreptă spre copii.

 

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

 

Fără să ezite, alergă înainte.

 

— Constantin! strigă Maria.

 

Umbra îl înconjură.

 

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

 

Auzi doar o voce:

 

— Renunță.

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Vei pierde totul.

 

— Nu mă tem.

 

— Vei suferi.

 

— Dumnezeu este cu mine.

 

— Vei muri.

 

Constantin închise ochii.

 

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

 

Atunci medalionul se deschise.

 

În interior nu era aur.

 

Nu era piatră prețioasă.

 

Era o mică cruce.

 

Lumina izbucni.

 

Umbra dispăru.

 

---

 

Capitolul 16 — Adevărul

 

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

 

Constantin întrebă:

 

— De ce medalionul?

 

Îngerul răspunse:

 

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

 

— Atunci de unde?

 

— Din Dumnezeu.

 

Constantin privi crucea.

 

— Și Taina Luminii?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Ai descoperit-o deja.

 

— Unde?

 

Îngerul arătă spre inima lui.

 

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

 

— Nu.

 

— Ci să devenim noi înșine lumină?

 

— Da.

 

---

 

Capitolul 17 — Întoarcerea

 

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

 

Părinții lui Constantin îl așteptau.

 

Mama lui îl îmbrățișă.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin o strânse în brațe.

 

— Departe.

 

— Ai fost în pericol?

 

Constantin se uită spre cer.

 

— Da.

 

— Cine te-a protejat?

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu.

 

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

 

— Ai găsit ce căutai?

 

Constantin scoase medalionul.

 

— Da.

 

— Ce?

 

Constantin răspunse:

 

— Am găsit Lumina.

 

Bunica zâmbi.

 

— Și unde este?

 

Constantin puse mâna pe inimă.

 

— Aici.

 

---

 

Capitolul 18 — Ultima noapte

 

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

 

Privi stelele.

 

Se rugă:

 

— Doamne, Îți mulțumesc.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

 

Tăcere.

 

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dar, Doamne...

 

Se opri.

 

— Mai am o întrebare.

 

O lumină mică apăru în depărtare.

 

Constantin privi.

 

— Povestea s-a terminat?

 

Pentru o clipă, i se păru că aude:

 

— Nu.

 

Constantin se ridică.

 

— Ce?

 

Lumina dispăru.

 

Pe pervaz apăru pasărea albă.

 

În cioc avea un alt medalion.

 

De data aceasta era albastru.

 

Constantin îl luă.

 

Pe spate erau scrise cuvintele:

 

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

 

Constantin zâmbi.

 

— Atunci voi fi pregătit.

 

Și se așeză din nou la rugăciune.

 

---

 

EPILOG — Lumina nu moare

 

Au trecut ani.

 

Constantin a crescut.

 

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

 

Nu a uitat mănăstirea.

 

Nu l-a uitat pe Malachor.

 

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

 

Și mai ales...

 

nu a uitat să se roage.

 

Uneori viața lui era ușoară.

 

Alteori era grea.

 

Uneori primea răspunsuri.

 

Alteori trebuia să aștepte.

 

Dar în fiecare dimineață spunea:

 

— Doamne, mergi cu mine.

 

Iar în fiecare seară:

 

— Doamne, rămâi cu mine.

 

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

 

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

 

Copilul plângea.

 

Constantin se apropie.

 

— Ce ai?

 

— Mi-e frică.

 

Constantin se așeză lângă el.

 

— Și mie mi-a fost frică odată.

 

— Și ce ai făcut?

 

Constantin zâmbi.

 

— Am început să mă rog.

 

Copilul îl privi.

 

— Dumnezeu chiar ascultă?

 

Constantin privi cerul.

 

— Da.

 

— Chiar dacă nu răspunde?

 

Constantin zâmbi.

 

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

 

Copilul își împreună mâinile.

 

Constantin făcu la fel.

 

Și împreună au început să se roage.

 

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

 

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

 

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

 

Nu fusese o armă.

 

Nu fusese o putere.

 

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

 

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

 

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

 

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

 

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

 

lumina nu putea muri.

 

SFÂRȘIT

Mai mult...

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

 

[Cristian Diaconița]

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 151–200

151. Cuvântul lui Hristos

 

Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,

Îmi este pâine pentru suflet,

Când lumea-mi pare fără pace

Și gândul meu devine tulbure.

 

Păstrează-l viu în inima mea,

Să nu-l pierd în lumea trecătoare,

Ci să-l urmez cu credință

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

152. Glasul Evangheliei

 

Se-aude glasul Evangheliei

Ca o lumină peste lume,

Chemând pe omul rătăcit

Să se întoarcă la Hristos.

 

Ferice de cel ce ascultă

Și pune Cuvântul în faptă,

Căci viața lui va deveni

O mărturie luminată.

 

Cristian Diaconița

 

153. Evanghelia

 

Evanghelia ne vestește

Că Dumnezeu ne-a cercetat,

Că Fiul Său, Iisus Hristos,

Pentru noi S-a întrupat.

 

A venit să vindece rana

Păcatului din omenire

Și să ne cheme către Tatăl

Prin adevăr și prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

154. Fericiți cei blânzi

 

Fericiți cei blânzi la suflet,

Cei ce nu răspund cu rău,

Căci în inima lor se naște

Pacea sfântă de la Dumnezeu.

 

Să nu fiu aspru cu aproapele,

Nici plin de mânie și ură,

Ci să păstrez în orice clipă

Blândețea ce spre cer mă urcă.

 

Cristian Diaconița

 

155. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci mila lor nu se va pierde,

Ci va rămâne înaintea

Lui Dumnezeu ca o lumină.

 

Ajută-mă să fiu milostiv,

Să văd pe cel ce suferă,

Și să-i întind o mână bună

Când lumea îl uită.

 

Cristian Diaconița

 

156. Fericiți cei curați

 

Fericit este omul care

Păstrează inima curată,

Nu hrănește gânduri rele

Și nu dorește răul altuia.

 

Doamne, curăță-mi gândul,

Curăță-mi ochii și cuvântul,

Ca să pot vedea lumina

Și frumusețea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

157. Făcătorii de pace

 

Fericiți sunt cei ce caută

Să împace oameni certați,

Cei ce sting focul mâniei

Și aduc pace între frați.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace,

Nu pricină de ceartă-n lume,

Ci să duc în orice casă

Iubirea sfântă în al Tău nume.

 

Cristian Diaconița

 

158. Lumina din întuneric

 

Când noaptea cade peste suflet

Și speranța pare să dispară,

Hristos aprinde o lumină

Și întunericul se destramă.

 

Nu există noapte atât de grea

Pe care El să n-o străbată,

Căci Domnul este Lumina

Ce nu se stinge niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

159. Rugăciunea inimii

 

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-mă pe mine,

Când mă abat de la calea Ta

Și mă îndepărtez de Tine.

 

Această rugăciune simplă

Să-mi fie mereu în inimă,

Ca un izvor de pace sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

160. Numele lui Iisus

 

Numele Tău, Iisuse Sfinte,

Este lumină și alinare,

Este nădejde pentru omul

Ce trece prin încercare.

 

Când rostesc numele Tău sfânt,

Sufletul meu găsește pace,

Și simt că nu sunt singur

În tot ceea ce viața-mi face.

 

Cristian Diaconița

 

161. Doamne, ajută-mă

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Un om mai bun în fiecare zi,

Să nu rănesc prin vorba mea

Și să știu mereu a iubi.

 

Când cad, ridică-mă din nou,

Când greșesc, îndreaptă-mă,

Iar când mă pierd printre ispite,

Arată-mi calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

162. Calea adevărului

 

Adevărul nu se schimbă

După voia oamenilor,

El rămâne veșnic și curat

În Cuvântul Mântuitorului.

 

Doamne, păzește-mă de minciună,

De înșelare și de rătăcire,

Și fă-mă să iubesc adevărul

Cu întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

163. Hristos, Adevărul

 

Tu ești Calea și Adevărul,

Viața sufletului meu,

Și cine vine către Tine

Se apropie de Dumnezeu.

 

Nu vreau să caut alte drumuri

Care duc spre rătăcire,

Ci să rămân mereu cu Tine

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

164. Păstorul cel bun

 

Păstorul cel bun își caută oaia

Când aceasta se rătăcește,

Și nu se odihnește până când

Din nou în turmă o găsește.

 

Așa și Tu, Iisuse Doamne,

M-ai căutat când am plecat,

Și prin iubirea Ta cea mare

Spre Tine iar m-ai îndreptat.

 

Cristian Diaconița

 

165. Oaia pierdută

 

M-am rătăcit prin multe locuri

Și am uitat de glasul Tău,

Dar Bunul Păstor m-a găsit

Și m-a întors spre Dumnezeu.

 

Acum vreau să rămân cu Tine,

Să nu mai plec de lângă turmă,

Ci să urmez glasul Tău sfânt

Pe calea care duce-acasă.

 

Cristian Diaconița

 

166. Talanții

 

Doamne, nu vreau să îngrop

Darul pe care mi l-ai dat,

Ci vreau să-l folosesc cu grijă

Și să-l întorc înmiit curat.

 

Dă-mi înțelepciune să lucrez

Cu darurile primite,

Spre folosul celor din jur

Și spre slava Ta, Părinte.

 

Cristian Diaconița

 

167. Vameșul

 

Un vameș stătea în templu

Și nu îndrăznea să privească sus,

Ci spunea cu inimă smerită:

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

 

Doamne, învață-mă smerenia,

Să nu mă laud cu ce sunt,

Ci să-mi văd greșelile înainte

Și să cer mila Ta mereu.

 

Cristian Diaconița

 

168. Fariseul

 

Cel care se laudă singur

Nu vede cât de slab poate fi,

Dar omul care se smerește

Își vede sufletul cu adevărat.

 

Ferește-mă, Doamne, de mândrie,

De judecarea altora,

Și dă-mi să caut îndreptarea

În propria mea inimă.

 

Cristian Diaconița

 

169. Zaheu

 

Zaheu L-a dorit pe Hristos

Și s-a urcat într-un copac,

Ca să-L vadă când trecea

Prin mulțimea din acel loc.

 

Iar Domnul l-a chemat pe nume

Și i-a adus în casă mântuire,

Arătând că orice om se poate

Întoarce către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

170. Vindecarea

 

Hristos a vindecat bolnavi

Și le-a redat nădejdea vieții,

Atingând inimile oamenilor

Cu mila și iubirea Sa.

 

Doamne, vindecă în mine

Tot ce este rupt și greu,

Și fă-mi sufletul din nou întreg

În lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

171. Orbului i s-au deschis ochii

 

Un om orb a strigat către Domnul

Cu credință și cu dor,

Iar Hristos i-a redat lumina

Și bucuria ochilor.

 

Deschide-mi și mie, Doamne,

Ochii sufletului meu,

Ca să văd adevărul

Și să Te urmez mereu.

 

Cristian Diaconița

 

172. Leprosul

 

Zece oameni au fost vindecați,

Dar unul s-a întors la Domnul

Să-I mulțumească pentru darul

Pe care l-a primit prin credință.

 

Doamne, fă-mă recunoscător,

Să nu uit binele primit,

Ci să mă întorc mereu la Tine

Cu sufletul mulțumit.

 

Cristian Diaconița

 

173. Fiica lui Iair

 

Când toți credeau că totul s-a sfârșit,

Hristos a spus să nu se teamă,

Ci să creadă cu nădejde

În puterea lui Dumnezeu.

 

Doamne, când speranța mea moare,

Aprinde-o iar în sufletul meu,

Ca să cred chiar și atunci

Când nu mai văd niciun drum.

 

Cristian Diaconița

 

174. Lazăr

 

La mormântul lui Lazăr

Hristos a venit cu iubire,

Și prin puterea Sa dumnezeiască

A arătat biruința vieții.

 

Doamne, scoate-mă și pe mine

Din mormântul păcatului greu,

Și dă-mi o viață nouă

În lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

175. Femeia cananeeancă

 

O femeie a venit la Domnul

Cu credință și smerenie,

Cerând milă pentru copilul ei

Și n-a plecat fără nădejde.

 

Învață-mă, Doamne, stăruința,

Să nu renunț când este greu,

Ci să mă rog cu credință

Și să mă încred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

176. Furtuna de pe mare

 

Pe mare, valurile creșteau

Și ucenicii se temeau,

Dar Hristos le-a adus pace

Și furtuna s-a liniștit.

 

Când viața mea este furtună,

Iisuse, fii cu mine,

Și spune inimii mele:

„Nu te teme, Eu sunt aici.”

 

Cristian Diaconița

 

177. Pâinile și peștii

 

Cu puține pâini și câțiva pești

Hristos a hrănit mulțimea,

Arătând că în mâna Domnului

Puținul devine îndestulare.

 

Doamne, binecuvântează puținul

Pe care îl primesc în viață

Și învață-mă să-l împart

Cu cel ce are nevoie.

 

Cristian Diaconița

 

178. Marea Galileei

 

Pe malul mării Galileei

Hristos și-a chemat ucenicii,

Iar ei au lăsat totul în urmă

Și au pornit după El.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Dă-mi curaj să Te urmez,

Să las ceea ce mă ține

Departe de adevărul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

179. Muntele Schimbării la Față

 

Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,

Iar slava Lui s-a arătat,

Și ucenicii au văzut

Lumina Sa dumnezeiască.

 

Doamne, luminează-mi sufletul

Cu harul Tău cel minunat,

Ca să Te iubesc mai mult

Și să rămân credincios.

 

Cristian Diaconița

 

180. Moise și Ilie

 

Moise și Ilie au apărut

În slava Schimbării la Față,

Iar ucenicii au înțeles

Mai mult din taina lui Hristos.

 

Doamne, unește în mine

Credința, nădejdea și iubirea,

Ca să pot urma calea Ta

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

181. Rugăciunea din Ghetsimani

 

În Ghetsimani, Iisuse Doamne,

Te-ai rugat în noaptea grea,

Și ai primit voia Tatălui

Pentru mântuirea lumii.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să spun cu inimă smerită:

„Facă-se voia Ta în toate”,

Chiar când calea este grea.

 

Cristian Diaconița

 

182. Ucenicii

 

Ucenicii au mers cu Domnul

Prin sate, cetăți și pustiu,

Ascultând cuvântul Său sfânt

Și văzând minunile Lui.

 

Doamne, fă-mă și pe mine

Ucenic al iubirii Tale,

Să învăț din Evanghelie

Și să trăiesc după ea.

 

Cristian Diaconița

 

183. Iuda

 

Iuda L-a vândut pe Domnul

Pentru arginți și interes,

Dar fapta lui rămâne-n lume

Ca avertisment pentru noi.

 

Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,

De iubirea banului deșart,

Și fă-mi comoara în ceruri

Și nu în lucrurile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

184. Lepădarea lui Petru

 

Petru s-a lepădat de Domnul

În ceasul fricii și-al durerii,

Dar după aceea a plâns amar

Și s-a întors cu pocăință.

 

Doamne, când slăbesc în credință,

Nu mă lăsa să pier,

Ci dă-mi putere să mă întorc

Și să Te iubesc din nou.

 

Cristian Diaconița

 

185. Cocoșul

 

Cocoșul a cântat în noapte

Și Petru și-a amintit cuvântul,

Iar lacrimile pocăinței

I-au curățat sufletul.

 

Și eu, când greșesc, Iisuse,

Ajută-mă să mă opresc,

Să-mi văd păcatul cu smerenie

Și să mă întorc la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

186. Crucea

 

Crucea stă înaintea lumii

Ca semn al iubirii lui Hristos,

Și cine privește către ea

Găsește nădejde și folos.

 

Doamne, să port crucea mea

Cu credință și răbdare,

Și să nu uit niciodată

Că după Cruce vine Învierea.

 

Cristian Diaconița

 

187. Iertarea de pe Cruce

 

Pe Cruce, în mijlocul durerii,

Hristos a arătat iertare,

Și ne-a învățat că iubirea

Este mai mare decât ura.

 

Doamne, dă-mi aceeași inimă,

Să pot ierta când sunt rănit,

Și să nu las răutatea

Să-mi stăpânească sufletul.

 

Cristian Diaconița

 

188. Tâlharul pocăit

 

Un tâlhar, în ultima clipă,

S-a întors cu credință la Hristos,

Și a primit făgăduința

Vieții împreună cu Domnul.

 

Această minune ne arată

Că pocăința poate veni oricând,

Dar să nu așteptăm sfârșitul,

Ci să ne întoarcem astăzi.

 

Cristian Diaconița

 

189. Mormântul

 

Mormântul a primit trupul Domnului,

Dar nu L-a putut ține veșnic,

Căci puterea Învierii

A biruit moartea.

 

Doamne, când mă gândesc la moarte,

Dă-mi credință și nădejde,

Ca să privesc către viață

Și către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

190. Îngerii

 

Îngerii slujesc înaintea

Lui Dumnezeu cel Preasfânt,

Și ne amintesc că lumea

Nu este numai acest pământ.

 

Doamne, păzește-ne prin îngerii

Pe care ni i-ai rânduit,

Și ajută-ne să mergem

Pe drumul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

191. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Și Te rugăm să fii aproape

De cei ce către Tine venim.

 

Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,

Pentru cei slabi și întristați,

Și acoperă-ne cu iubire

Pe noi, cei greu încercați.

 

Cristian Diaconița

 

192. Acatistul

 

Cuvintele unui acatist

Se ridică spre cer în cântare,

Iar inima care se roagă

Primește pace și alinare.

 

Doamne, primește rugăciunea

Pe care Ți-o aduc cu smerenie,

Și fă din sufletul meu

O casă pentru sfânta iubire.

 

Cristian Diaconița

 

193. Paraclisul

 

În ceasul greu, când sufletul plânge,

Mă apropii cu credință

De rugăciunea către Maica Domnului,

Cerând ajutor și nădejde.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru noi înaintea Fiului,

Și du-ne către Hristos

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

194. Sfinții

 

Sfinții nu au trăit fără lupte,

Dar au rămas statornici în credință,

Și au transformat încercarea

În prilej de sfințire.

 

Ajută-ne și pe noi, Doamne,

Să învățăm de la ei iubirea,

Răbdarea, rugăciunea,

Smerenia și credința.

 

Cristian Diaconița

 

195. Mucenicii

 

Mucenicii au mărturisit

Numele lui Hristos cu putere,

Și nici chinurile nu i-au făcut

Să renunțe la credință.

 

Doamne, dă-ne și nouă curaj

Să nu ne rușinăm de Tine,

Ci să păstrăm credința sfântă

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

196. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales tăcerea,

Postul și rugăciunea sfântă,

Și-au căutat în fiecare zi

Împărăția lui Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să iubim liniștea și rugăciunea,

Să ne curățăm de patimi

Și să căutăm sfințirea.

 

Cristian Diaconița

 

197. Mănăstirea

 

În mănăstire clopotul bate

Și cheamă sufletul la rugă,

Iar liniștea dintre ziduri

Îndeamnă inima spre Dumnezeu.

 

Doamne, binecuvântează locurile

În care oamenii se roagă,

Și fă ca rugăciunea lor

Să fie lumină pentru lume.

 

Cristian Diaconița

 

198. Calea sfințeniei

 

Sfințenia nu este mândrie,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale lungă de răbdare

Și de iubire pentru aproapele.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe această cale cu smerenie,

Și să nu caut slava lumii,

Ci slava Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

199. Nădejdea

 

Când totul pare fără speranță,

Ridic privirea către cer,

Căci știu că Dumnezeu mă vede

Și în iubirea Lui eu sper.

 

Nădejdea mea este Hristos,

Nădejdea mea este iubirea,

Nădejdea mea este credința

Și drumul către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

200. Credința veșnică

 

Două sute de cântări s-au strâns

În această carte de credință,

Dar rugăciunea merge mai departe

Ca o lumină către veșnicie.

 

Doamne, primește fiecare vers

Ca pe-o jertfă mică și smerită,

Și fă ca toate aceste poezii

Să ducă inimile către Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 201–250

 

201. Rugăciune către Dumnezeu

 

Doamne, primește rugăciunea

Ce o aduc înaintea Ta,

Nu pentru vrednicia mea,

Ci pentru mila Ta cea mare.

 

Păzește-mi sufletul de rău,

Și dă-mi putere să iubesc,

Să merg pe calea Ta cea dreaptă

Și niciodată să nu mă lepăd.

 

Cristian Diaconița

 

202. Încrederea

 

Când nu mai știu ce să aleg

Și toate drumurile-s grele,

Îmi pun nădejdea în Hristos

Și las în mâna Lui problemele.

 

El știe drumul meu mai bine

Și vede ce eu nu pot vedea,

De aceea vreau cu credință

Să-mi pun viața-n mâna Sa.

 

Cristian Diaconița

 

203. Dumnezeu vede

 

Chiar dacă nimeni nu mă vede

Când fac un bine în tăcere,

Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea

Și o primești cu mângâiere.

 

Nu vreau răsplată de la oameni,

Nici laudă și nici mărire,

Ci vreau să fac binele în taină

Din dragoste și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

204. Glasul conștiinței

 

În liniștea din miez de noapte

Aud un glas în mine spunând:

„Întoarce-te spre Dumnezeu

Și lasă răul în urmă.”

 

Conștiința este o lumină

Ce poate arăta greșeala,

Dar numai Domnul poate vindeca

Și poate îndrepta cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

205. Pocăința

 

Pocăința nu este numai

O lacrimă ce cade jos,

Ci schimbarea vieții mele

Și întoarcerea la Hristos.

 

Să las păcatul în urmă

Și să încep un drum curat,

Cu rugăciune și iubire

Spre Dumnezeu, Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

206. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă de pocăință

Poate vorbi fără cuvinte,

Când omul își recunoaște vina

Și caută iarăși cele sfinte.

 

Doamne, primește lacrima mea

Și spală sufletul meu greu,

Ca să pot începe din nou

În lumina Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

207. Spovedania

 

Când îmi mărturisesc păcatul

Cu inimă sinceră și smerită,

Încep să văd din nou lumina

Și calea mea către Hristos.

 

Doamne, dă-mi curaj să recunosc

Tot ceea ce am făcut greșit,

Și ajută-mă să mă schimb

Cu sufletul cu adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

208. Curățirea sufletului

 

Nu aurul mă face curat,

Nici hainele frumoase ale lumii,

Ci inima care se pocăiește

Și caută mila lui Dumnezeu.

 

Curăță, Doamne, tot ce este rău

Din gândul și din sufletul meu,

Și fă din mine un om nou

Prin harul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

209. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă slăbiciune,

Ci puterea de a recunoaște

Că tot ce avem este un dar

Și că Dumnezeu ne iubește.

 

Ferește-mă de mândrie, Doamne,

De dorința de a fi mai sus,

Și învață-mă să slujesc

Așa cum ne-a învățat Iisus.

 

Cristian Diaconița

 

210. Mândria

 

Mândria ridică ziduri

Între om și Dumnezeu,

Îl face să uite de ceilalți

Și să se creadă mai presus.

 

Doamne, smerește-mi inima

Când începe să se înalțe,

Și pune în locul mândriei

Iubire și bunătate.

 

Cristian Diaconița

 

211. Ascultarea

 

Ascultarea de Dumnezeu

Este calea către lumină,

Când omul lasă voia sa

Și caută voia cea divină.

 

Doamne, ajută-mă să ascult

Cuvântul Tău cu credință,

Și să nu aleg după dorințe

Ce mă îndepărtează de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

212. Poruncile Domnului

 

Poruncile Tale sunt lumină

Pentru sufletul rătăcit,

Ele ne arată calea

Pe care trebuie să mergem.

 

Ajută-mă să le păstrez

Nu doar în minte, ci în faptă,

Ca viața mea să fie mereu

O mărturie curată.

 

Cristian Diaconița

 

213. Iubește-L pe Dumnezeu

 

Să-L iubesc pe Dumnezeu

Cu toată inima mea,

Cu sufletul și cugetul

Și cu întreaga viață a mea.

 

Iar dragostea aceasta sfântă

Să nu rămână doar cuvânt,

Ci să se vadă prin iubirea

Pe care-o port către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

214. Iubește-ți aproapele

 

Aproapele meu este fratele

Pe care Dumnezeu mi l-a dat,

Și chiar dacă uneori mă doare,

Trebuie să-l iubesc cu adevărat.

 

Să nu răspund cu răutate,

Să nu păstrez în mine ură,

Ci să aleg mereu iertarea

Și dragostea cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

215. Nu judeca

 

Nu judeca pe cel ce cade,

Căci poate mâine vei cădea,

Și numai Dumnezeu cunoaște

Adâncul inimii cuiva.

 

Mai bine roagă-te pentru dânsul

Și întinde-i mâna când îi este greu,

Căci dragostea aproapelui

Este porunca lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

216. Iertarea

 

Când cineva mă rănește, Doamne,

Ajută-mă să pot ierta,

Să nu păstrez în suflet ură

Și să nu răspund cu răutate.

 

Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce

Ce înseamnă adevărata iubire:

Să ierți chiar și atunci când doare

Și să alegi mereu pacea.

 

Cristian Diaconița

 

217. Dragostea

 

Dragostea adevărată rabdă,

Nu caută răul nimănui,

Nu se laudă și nu se umflă,

Ci caută binele aproapelui.

 

Doamne, să am această dragoste

În fiecare zi din viața mea,

Ca prin ea să Te pot vedea

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

218. Bunătatea inimii

 

O inimă bună nu întreabă

„Ce primesc dacă ajut?”,

Ci vede omul care suferă

Și se apropie fără teamă.

 

Doamne, pune în mine bunătate,

Să nu trec nepăsător,

Ci să fiu pentru cei din jur

Un semn al iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

219. Milostenia ascunsă

 

Când dai celui sărac în taină

Și nimeni nu te vede-n lume,

Cerul cunoaște fapta bună

Și Dumnezeu îi știe numele.

 

Nu căuta aplauze sau slavă,

Ci fă milostenia curat,

Din dragoste pentru aproapele

Și pentru Domnul Preaînalt.

 

Cristian Diaconița

 

220. Darul

 

Tot ceea ce primesc în viață

Este un dar de la Dumnezeu,

Și vreau să fiu recunoscător

Pentru fiecare lucru bun.

 

Să nu spun: „Eu am făcut totul”,

Uitând de Cel ce m-a ajutat,

Ci să spun cu inimă smerită:

„Slavă Ție pentru toate!”

 

Cristian Diaconița

 

221. Mulțumirea

 

Mulțumesc pentru pâinea zilnică,

Pentru apă și pentru lumină,

Pentru oamenii pe care-i iubesc

Și pentru fiecare zi senină.

 

Mulțumesc și pentru încercări,

Căci m-au făcut să înțeleg

Că fără Tine, Doamne Sfinte,

Pe drumul vieții nu pot merge.

 

Cristian Diaconița

 

222. Bucuria

 

Bucuria adevărată

Nu se cumpără cu bani,

Ea vine din inima care

Își pune nădejdea în Dumnezeu.

 

Chiar și-n ziua cea mai grea

Pot găsi un strop de lumină,

Când știu că Hristos este cu mine

Și iubirea Lui mă ține.

 

Cristian Diaconița

 

223. Pace

 

Dă-mi, Doamne, pace în suflet,

Când în jur este tulburare,

Și fă-mi inima asemenea

Unui lac liniștit sub soare.

 

Să nu răspund la rău cu rău,

Să nu aprind focul mâniei,

Ci să aduc în orice loc

Pacea sfântă a iubirii.

 

Cristian Diaconița

 

224. Răbdarea creștinului

 

Creștinul nu renunță ușor

Când drumul devine greu,

Ci se roagă și merge înainte

Cu nădejde în Dumnezeu.

 

Răbdarea este o virtute

Ce crește încet în suflet,

Prin încercări și prin rugăciune

Și prin iubire către Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

225. Nădejdea

 

Când nu mai văd nicio ieșire

Și lumea pare fără drum,

Ridic ochii către cer

Și spun: „Hristos este cu mine.”

 

Nădejdea nu mă lasă singur,

Nici când sufletul meu plânge,

Căci Dumnezeu poate deschide

O ușă chiar și când nu văd.

 

Cristian Diaconița

 

226. Curaj

 

Dă-mi, Doamne, curaj să spun

Când ceva nu este bine,

Să nu mă tem de oameni

Mai mult decât mă tem de Tine.

 

Curajul creștin nu este ură,

Ci puterea de a sta drept,

Cu adevărul în inimă

Și cu iubire pentru toți.

 

Cristian Diaconița

 

227. Adevărul

 

Adevărul poate uneori

Să doară, dar el vindecă,

Pe când minciuna pare dulce

Și sufletul îl înșală.

 

Doamne, păstrează-mă în adevăr

Și ferește-mă de minciună,

Ca vorba mea să fie curată

Și inima mea să fie bună.

 

Cristian Diaconița

 

228. Cuvântul și fapta

 

Nu este suficient să spun

Că Îl iubesc pe Dumnezeu,

Dacă în viața mea de fiecare zi

Nu fac ceea ce este bun.

 

Cuvântul trebuie să devină faptă,

Iar credința să rodească,

Ca viața mea să mărturisească

Iubirea Domnului ceresc.

 

Cristian Diaconița

 

229. Roadele credinței

 

Credința adevărată rodește

Iubire, pace și răbdare,

Bunătate și blândețe

Și o inimă milostivă.

 

Doamne, fă să crească-n mine

Roade bune zi de zi,

Ca oamenii să vadă-n viața mea

Lumina Ta cea vie.

 

Cristian Diaconița

 

230. Pomul bun

 

Pomul bun se cunoaște

După roadele pe care le dă,

Iar omul se cunoaște-n lume

După faptele din viața sa.

 

Doamne, fă-mă pom roditor,

Cu roade bune și curate,

Ca să aduc folos celor din jur

Și slavă numelui Tău sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

231. Grâul

 

Ca grâul care crește-n câmp

Sub ploaie, soare și furtună,

Așa să crească și credința

În inima mea cea bună.

 

Și când va veni vremea roadelor,

Să nu fie sufletul meu gol,

Ci plin de fapte bune

Și de iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

232. Vița

 

Hristos este vița cea adevărată,

Iar noi suntem mlădițele Lui,

Și fără El nu putem face

Nimic folositor în viață.

 

Doamne, ține-mă aproape de Tine,

Ca să pot aduce rod bogat,

Și să nu mă usuc departe

De izvorul Tău curat.

 

Cristian Diaconița

 

233. Viața

 

Viața mea este un dar

Pe care Tu mi l-ai oferit,

Și vreau să o trăiesc cu rost,

Cu sufletul către cer privit.

 

Nu știu cât timp îmi este dat,

De aceea vreau în fiecare zi

Să fac un bine și să iubesc

Și să mă apropii de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

234. Timpul

 

Timpul trece ca un râu

Și nu se întoarce niciodată,

De aceea fiecare clipă

Trebuie trăită cu folos.

 

Doamne, nu mă lăsa să pierd

Anii în lucruri trecătoare,

Ci ajută-mă să strâng în cer

Comori care nu pier.

 

Cristian Diaconița

 

235. Comoara din cer

 

Nu vreau să strâng comori pe pământ

Care ruginesc și pier,

Ci vreau să am o inimă bogată

În fapte bune înaintea Ta.

 

Căci adevărata comoară

Nu este aurul din lume,

Ci iubirea, credința și mila

Păstrate în numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

236. Casa sufletului

 

Casa sufletului meu, Doamne,

Vreau să fie curată mereu,

Să nu intre gânduri rele

Și să rămâi Tu în ea.

 

Curăță fiecare încăpere

A inimii mele slabe,

Și fă din ea un loc de pace

În care numele Tău să fie.

 

Cristian Diaconița

 

237. Veghea

 

Vegheați, spune Evanghelia,

Căci nu știm ziua și ceasul,

De aceea vreau să fiu mereu

Cu sufletul pregătit.

 

Nu vreau să dorm în nepăsare

Și să uit de Dumnezeu,

Ci să păstrez candela aprinsă

În inima mea mereu.

 

Cristian Diaconița

 

238. Candela inimii

 

Candela inimii mele

Să nu se stingă niciodată,

Ci să ardă prin credință

În orice zi din viață.

 

Dacă vântul lumii bate,

Apără-mi flacăra, Iisuse,

Și fă ca lumina ei să arate

Calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

239. Ușa

 

„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,

Și prin Tine intrăm la viață,

Iar sufletul care Te caută

Găsește adevăr și pace.

 

Deschide-mi, Doamne, ușa inimii

Când vin spre Tine cu smerenie,

Și ajută-mă să rămân

În casa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

240. Pâinea zilnică

 

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,

Căci toate darurile vieții

Vin din mâna Ta.

 

Învață-mă să nu risipesc

Și să împart cu cel flămând,

Ca pâinea mea să fie binecuvântată

Prin dragostea către aproapele.

 

Cristian Diaconița

 

241. Apa

 

Apa curge limpede din izvor

Și dă viață pământului,

Așa să curgă și iubirea

Din inima creștinului.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

Și fă-l limpede ca un izvor,

Ca fiecare om să găsească

În mine un cuvânt bun.

 

Cristian Diaconița

 

242. Izvorul

 

La Tine este izvorul vieții,

La Tine este lumina mea,

Și când sufletul îmi este însetat,

Mă apropii iar de Tine.

 

Nu mă lăsa să caut apa

În izvoare care seacă,

Ci condu-mă spre izvorul

Care nu seacă niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

243. Ploaia

 

Ploaia cade peste câmpuri

Și le dă putere să rodească,

Așa și harul Tău, Iisuse,

Poate sufletul să-l înnoiască.

 

Trimite ploaia Ta de har

Peste inima mea uscată,

Ca să răsară iar credința

Și dragostea cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

244. Floarea

 

O floare mică de pe câmp

Îmi amintește de Creator,

Căci frumusețea ei modestă

Vorbește despre Dumnezeu.

 

Dacă Tu îmbraci și florile

Cu frumusețe și lumină,

Cu atât mai mult vei avea grijă

De omul care Te caută.

 

Cristian Diaconița

 

245. Cerul

 

Privesc spre cerul plin de stele

Și mă gândesc la Creator,

La măreția Ta cea mare

Și la iubirea Ta pentru om.

 

Cât de minunată este lumea

Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!

Și cât de mic sunt eu înaintea

Măreției Tale fără margini.

 

Cristian Diaconița

 

246. Stelele

 

Stelele strălucesc în noapte

Ca niște lumini pe cer,

Și fiecare parcă spune:

„Slavă lui Dumnezeu!”

 

Când le privesc, îmi amintesc

Că lumea nu este întâmplare,

Ci poartă urma Creatorului

Și a puterii Sale mari.

 

Cristian Diaconița

 

247. Răsăritul

 

La răsăritul dimineții

Lumina se revarsă peste lume,

Și sufletul meu spune încet:

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

 

Fiecare zi este un dar,

O nouă șansă de iubire,

De aceea vreau să merg cu Tine

Pe calea către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

248. Apusul

 

Când soarele apune încet

Și cerul se umple de culoare,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și pentru iubirea Ta cea mare.

 

Iar când noaptea va veni,

Să-mi dai odihnă și pace,

Și să mă trezești cu bucurie

Într-o nouă zi de har.

 

Cristian Diaconița

 

249. Călătoria vieții

 

Viața este o călătorie

Pe un drum necunoscut,

Dar știu că la capătul ei

Mă așteaptă Dumnezeu.

 

De aceea merg fără teamă,

Cu credință și nădejde,

Căci Hristos este Călăuza

Ce mă conduce către cer.

 

Cristian Diaconița

 

250. Drumul spre Împărăție

 

Drumul spre Împărăția Cerurilor

Este drumul credinței vii,

Al iubirii și-al pocăinței,

Al rugăciunii zi de zi.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Fără să mă abat din cale,

Până când voi ajunge, prin mila Ta,

La lumina Împărăției Tale.                                                                                  

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
   Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
   A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. [3]
   Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
   O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
   Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
   Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. [6]
   Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. [7]
   Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

Mai mult...

Campionat de strănutat în franceză

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

 

Championnat d'éternuement

 

Mesdames et messieurs, nous sommes aujourd'hui les organisateurs d'un événement spectaculaire, nous nous sommes tous retrouvés à Oulan-Bator, la plus belle ville de Mongolie, qui a décidé d'accueillir cette année un championnat un peu hors du commun, il s'agit de l'éternuement international championnat. Des concurrents du monde entier se sont réunis pour montrer qu'ils en sont capables, qu'ils ont du talent et qu'ils savent l'utiliser. Sans plus tarder, commençons !

Le concurrent n°1 se prépare à éternuer, inspire-expire, inspire-expire et éternue ! Mamulica... oui, quel éternuement, on l'a entendu à mi-chemin dans le stade. Bravo!

La candidate numéro 2 a reniflé du poivre dans la salière au capuchon doré, les larmes coulant sur son nez, j'ai le sentiment que ça va être quelque chose d'extrêmement mélodieux. Et éternuez...! Il a éternué si fort qu'on ne pouvait même pas l'entendre... même les chats éternuent plus fort... il faut encore s'entraîner...

Le concurrent numéro 3 est également plongeur professionnel et sait retenir sa respiration pour éternuer parfaitement. Nous nous préparons à l'écouter. Cela se déroule. Et c'est un éternuement brillant. Très bien! On l'entendait même dans les plaines voisines de Mongolie...

Le concurrent n°4 affirme qu'il a des éternuements dans le sang. Lorsqu'il était petit enfant, il éternuait dans l'ambroisie et les arbres fruitiers et, au fil du temps, il est devenu un expert. Maintenant, il éternue aussi. Quel éternuement cette fois aussi... il a été détecté par un satellite qui fournit Internet sur la planète Terre.

Nous progressons déjà !

Le concours numéro 5 comporte des études spécialisées dans ce domaine. Elle s'entraînait également seule en éternuant lors de mariages, de fêtes en plein air, d'anniversaires, du nouvel an entre amis, etc... Commence, prépare, éternue...parfait 10 ! Cette fois, il a été reçu par un satellite depuis la Lune. L'histoire astrophysique de Morgan Freeman avec des molécules d'oxygène empêchant la propagation des sons dans l'Univers n'a pas vraiment de sens dans le cas de cette compétition.

Les concurrents suivants ont réussi à nous impressionner encore plus par l'intensité des sons produits. Il y avait des gens qui éternuaient si fort que le son était également capté par les satellites de Vénus et Mercure. De tels professionnels ne pourraient nous plaire qu'une fois dans leur vie grâce au résultat de leur travail acharné.

Sur 1 000 participants écoutés et jugés, un seul a remporté le premier prix, à savoir une maison au bord d'un lac aux Maldives et un épilateur ultramoderne. Le gagnant est norvégien d'origine et est une source d'inspiration pour tous ceux qui envisagent de participer et de s'entraîner pour un tel championnat ! Toutes nos félicitations!

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering în daneză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

Den bedste catering service

 

 

(ironisk)

Det er fredag aften, det er sent, vi er for dovne til at lave mad. Hvad andet ville være lækrere end en Quattro Stagioni-pizza? Vi kigger på tabletten, vi vælger den ved at klikke på "Læg i kurv", vi vælger saucen og en portion stegte kartofler. Når det er sagt, trykker vi på "Afgiv bestilling", vi indtaster adressen, telefonnummeret , vælger vi betalingsmåden. Vi venter savlende, bliver mere og mere sultne og ser på billederne af de skønheder, de viser. Vi er så spændte herhjemme, til gengæld er der kommet en række kokkelærlinge på restauranten i noget tid. De ved ikke, hvordan man laver mad, men de gik for at lære af kokke med årtiers erfaring. Fejl af enhver art tilgives, fordi de er i begyndelsen, og fordi de kun lærer ved at begå fejl. Det er overhovedet ligegyldigt, hvor mange gange han ville lave en fejl, at han måske ville brænde gryden, madlavningen, hele køkkenet eller bare køkkenet og badeværelset, der kommunikerer gennem en skillevæg. Så vi får opkald efter opkald, hvor kokken undskylder, at beholderen med gløgg er revnet, at pizzaen er gennemstegt, at den ikke blev bagt nok, at osten breder sig for meget, at han ikke har tilsat tomater og svampe. , at han ikke lagde vagtelæg (det er lidt af en diætpizza), at de ikke tilføjede tzatziki sauce til menuen, at de glemte dosen af Pepsi Twist med citronsmag, at donuts med citronglasur var ikke gjort særlig godt chokolade og andet...

Træt af så mange forklaringer (jeg ville ikke engang have en forklaring, jeg ville bare have mad), sagde jeg pænt til den respektive kok, at jeg gerne ville have maden bestilt kl. 12 om natten, jeg ville bestille omkring 7 om aftenen. Kokken forstod, tog lærlingene pænt i fløjen og sendte dem hjem, at han havde en ordre om at forberede.

På denne måde, omkring kl. 23:45, ankom en dreng på en cykel nær blokken, ringer til mig og spørger, om jeg er hjemme (hvor kunne jeg ellers være på det sene tidspunkt?, på markedet?, ved havet på klippen?, jeg mener seriøst, hvor skulle jeg ellers bare vente på en pizza, frossen eller brændt, hvad som helst?), Jeg fortalte ham, at jeg var hjemme, men bad ham om at bruge elevatoren og gå ovenpå. Den ankom, jeg betalte, tog pizzaen med alt det andet, jeg bad om, og åbnede kassen.

Pizzaen var faktisk en Quattro Stagioni Happy Meal, der havde et legetøj inkluderet ud over det, jeg bestilte. Han lavede en børnemenu, fordi eleverne havde brugt al dejen til at lære at lave pizza, og det var det eneste, der var tilbage.

Pizzaen var god, ventetiden var det værd efter alle de nerver og bekymringer, selvom det var en børneportion.

Mai mult...

Moștenire în finlandeză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Perintö

 

Tänään keskustelemme erikoisesineestä, rakkaasta esineestä meille, meille, jotka edelleen säilyttävät talon ullakolla tavaroita, tarkemmin sanottuna huopahattu. Baijerin hattu, kiistaton historiallinen hattu, sai viisi kastetta, kaksi valmistujaista, useita häitä ja siinä se. Hattu, joka oli vain useilla sukupolvilla, mutta puettavana, en usko, että he sitä käyttivät, sitä ei voi käyttää enää kauan sitten. Kuten aiemmin mainitsin, se on huopa, se on sininen (sähkösininen tai kuninkaallinen), ja sen sivuun on kiinnitetty höyhen.

Cecilian isoisoäiti vaati, että hänet pidettäisiin parhaissa mahdollisissa olosuhteissa. Jotakin tapahtui, vain ajan kuluminen on sanonut, se ei ole enää sitä mitä se oli, se ei enää istu niin kuin ennen. Edes sinisen sävy ei ole enää eloisa, se on nuhjuisempaa, vanhaa, pölyistä. Se olisi hieno vintage-asuideoille, mutta muuten pidä se kauniina, vain kokoelmaa varten.

Cecilia ei ollut mikään pieni yllätys, että toistaiseksi runollisesti kuvattu hattu kätkee sisäänsä suuren puutteen, tarkemmin sanottuna siinä asuu koiperhe. Joten totta puhuen, kun joku perii hatun, hän ei vain saa hattua, hän saa siihen myös koit.

Perhe asuisi hatussa. Perhe?, niin monta?, dynastia ehkä, sillä on myös kuningas ja hallitsija ja melkein kaikki, mitä se tarvitsee ollakseen täysivaltainen monarkia. Mutta miten tästä voi tykätä? Kuinka kauan hän on ollut poissa koipalloista?, mistä lähtien Prontoa on käytetty tuholaistorjuntaan? Vihainen ja miettivä Cecilia kysyy itseltään näitä kysymyksiä jatkuvasti. Kuinka kaikella ilmeisellä huolella, jota kaikki ovat pitäneet, hattu päätyy hajoamaan tällä nopeudella. Jos tuo isoisoäiti tietäisi ja olisi elossa, hän olisi erittäin vihainen. Cecilia istuu ja istuu miettien ratkaisua loistonsa palauttamiseen toisella kertaa.

Hän löysi sen, hän tietää mitä tehdä, hän keksii ratkaisun, joka tappaa heidät, kun he kuolevat, hän ottaa ja leikkaa pois materiaalin osan, joka halutaan poistaa.

Jatka kuten kuvailin. Vain leikkimällä ja syventämällä leikkauskohtaa yhä enemmän, hän pääsee saksilla materiaalin toiselle puolelle. Hyvät ihmiset, teillä on ollut se neljä sukupolvea, mistä tiedätte kuinka pitää huolta jonkun teille jättämästä omaisuudesta? Hän ei antanut sinulle sitä, että asetat vastuuta harteillesi, hän antoi sen sinulle, koska hän ajatteli, että olisi mukavaa, jos sinulla olisi jotain, josta hän piti melko vähän. Ylitit todella kevytmielisyyden rajan! Ymmärrämme, että sinä et todellakaan välitä itse hatusta, mutta etkö välitä myös isoisoäidistä, joka uskoi sen sinulle?

Cecilia aloitti ompelemisen samanvärisellä langalla kuin hattu alun perin olisi ollut. Mikä on pointti? Täydellistä synonyymia ei ole olemassa, ei väreissä eikä sanoissa, valitettavasti väri oli ainutlaatuinen, se oli korvaamaton. Cecilia, jonka dioptria on +1,75, luulee sen olevan samanvärinen. Emme tiedä mitä muuta sanoa... tarkoitus oli hyvä... "antaa loistonsa toisella kertaa", mutta liian suuren innostuksen vuoksi tulos oli hieman huonompi. Cecilia, arvostamme huolehdit siitä, että käytit sitä, desinfioit, puhdistit, huolehdit siitä, mikä on aina arvostettua, mutta jos sinulla ei olisi ollut niin hauskaa leikkaus, se oli silti erittäin hyvä.Kaikessa on aina suositeltavaa olla tasapainossa. Miksi on hyvä mitata tekojamme, päätöksiämme? Koska oletetaan, että ajamme ja meidän on käännyttävä, meillä on mutka edessä, meidän on mitattava nopeutta (koska liian paljon voi viedä meidät pois tieltä, poikkeaa meidän polkumme), halu, jolla haluamme ohittaa tuon kaaren, ei ole väliä kuinka kauan se kestäisi, kuinka nopeasti, kuinka asiantunteva, mitä en tiedä mitä.. tärkeintä on kuinka harmonisia ja kuinka turvallisia olemme Kukaan ei taputtaa meille, olemme vain oma itsemme, emmekä tarvitse taputuksia.

Myös tässä tapauksessa perinnöllinen hattu olisi voinut pysyä ehjänä, se ei olisi vaatinut toimenpiteitä, korjauksia, koristeluja, retusointia, ellei rakas Cecilia olisi niin innokkaasti halunnut parantaa sitä kokonaan. Harkinnan arvoista on myös se, että asiat eivät usein vaadi radikaalia muutosta toimiakseen, vain osittainen tai vain neljännes auttaisi yhtä paljon.

Cecilia...Cecilia...joko sinulla ei ollut varmaa käsiä tai välitit liikaa hatusta.

Mai mult...

Secretair-ul din colț

Seara cobora încet peste cameră, iar lampa cu abajur de sticlă gălbuie ca mierea, își împrăștia lumina moale ca o amintire care nu se lasă uitată. Pe scaunul cu spătar sculptat mă aștepta hârtia albă, întinsă, curată. Am așezat pensula de caligrafie pe suportul ei de porțelan, apoi am deschis sertarul secretair-ului. Mirosea a lemn vechi și a cerneală uscată, ca o promisiune a tăcerilor de altădată.

Am început să scriu cu caligrafie chinezească. Fiecare semn se năștea încet, dintr-un gest calculat, o respirație, o clipă de echilibru între aer și cerneală. Lemnul vibra sub încheietura mâinii, ca și cum mobila ar fi recunoscut gestul scrisului. Nu scriam un text, ci o stare.

Cerneala curgea greoi, scrijelind hârtia subțire, ca o umbră vie. Simțeam cum fiecare linie trasată cu vârful subțire al pensulei, poartă în ea o parte din gândurile mele, dar și ceva nespus, ceva ce doar tăcerea putea înțelege. Între mine și hârtie se năștea o punte, un fel de dialog tăcut, în care literele deveneau oameni, iar semnele, amintiri.

Pe pervaz, o bătaie ușoară a vântului mișca perdeaua. Camera părea un templu mic, în care secretair-ul era altarul memoriei mele. Acolo, între sertărașe și tăblia rabatabilă din lemn, parcă adunam frânturi din mine: un vis, o scrisoare neterminată, un nume scris odinioară cu tremur.

Scriam fără grabă, ca și cum timpul s-ar fi topit în cerneala aceea neagră. În jur, totul tăcea. Doar lampa respira ușor, iar lemnul secretair-ului îmi răspundea trosnind lin, cu un foșnet aproape omenesc, ca un oftat vechi:

- Ce scrii?
- Un text caligrafic chinezesc, îi răspund eu din inerție, surprins de-a dreptul că tăcerea putea fi atât de ușor frântă.
- Și ce zice textul?
- Zice așa:

"În vreme ce recit un poem singur, sub lumina lunii... 

mireasma florilor de prun se strecoară în veșmintele mele. 

Un caleidoscop de fluturi își ia zborul în așteptarea primăverii."

- ...
- Ce zici, ți-a plăcut?
- Da, mi-a plăcut! M-a făcut să-mi doresc să fiu un fluture!

Am zâmbit în sinea mea, lăsând tăcerea să se reinstaleze în toată încăperea. Da, și mie mi-ar plăcea câteodată să fiu ca un fluture, să zbor lipsit de griji, așa cum îmi zburau de ușor gândurile, în fața liniilor întortocheate ale literelor chinezești. 

Am strâns pensula, am suflat ușor peste hârtie și am lăsat-o să se odihnească. Cerneala se usca lent, ca o tăcere ce se așază peste lucruri. M-am aplecat asupra secretair-ului și am trecut cu mâna peste lemnul lui cald, neted pe alocuri, zgâriat în altele — semnele atâtor seri petrecute acolo, între gânduri și tăceri.

Afară, noaptea își întindea vălul catifelat de albastru peste toată suflarea. Lampa încă ardea slab, dar lumina ei părea obosită, așa, ca o inimă care se pregătește de somn.

Textul meu era gata. L-am așezat pe sulul de mătase bej și încântat de rezultat, am făcut un pas înapoi. M-am așezat în tăcere și am privit sulul de mătase, întins ca o promisiune împlinită. M-am gândit că, poate, peste ani, cineva va deschide secretair-ul și va simți același miros de lemn vechi, descoperind urmele unei seri ca aceasta — în care s-a scris, în liniște, despre fluturi, despre primăvară și despre dorința de a zbura.

Apoi am stins lampa. În întuneric, secretair-ul a rămas acolo, păstrând în esența lemnului său povestea mea mică, de-o seară.

Mai mult...

Proiect de construcții plus câteva inepții în italiană

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Progetto di costruzione più alcune sciocchezze

 

Cecilia e suo marito stanno progettando di trasferirsi in una nuova casa. Continuavano a cercare su Internet annunci di agenzie immobiliari. In linea di massima non è complicato quello che vogliono, un appartamento con tre stanze, due bagni, un soggiorno, due balconi, di quelli scoperti, che non abbiano muri né finestre (perché a Cecilia piace stare al sole, ad abbronzarsi), una cucina, ma anche uno spazio per riporre le scatole delle scarpe. Da questo spazio di archiviazione partono la maggior parte delle discussioni, il marito di Cecilia non è d'accordo. Pensa che il posto di quelle scatole potrebbe essere proprio sul balcone. Inoltre, lo spazio di archiviazione non gli avrebbe permesso di ampliare il bagno con un'amaca. Praticamente l'uomo desidera un bagno open space.

Si guardano intorno, cercano offerte, ne notano una piuttosto vantaggiosa, un trilocale come desideravano, ma non nella zona centrale della città, ma da qualche parte in periferia, nella zona nord-ovest della città. La location non soddisferà del tutto il bisogno di sole e di tepore di Cecilia, ma che farci, non possiamo averli tutti, dobbiamo comunque rinunciare ad alcuni criteri di selezione che avrebbero voluto per la loro futura Casa.

Mercoledì andranno verso le 9 per parlare con i costruttori. Ma, fin dall'ingresso, Cecilia ha una strana sensazione. L'uomo le chiede perché non sarebbe bello restare lì. Comincia con una serie di ragioni: che è lontano dall'asilo del ragazzo, dalle sue lezioni di pianoforte, dal municipio, dal salone di bellezza che frequenta, da qualsiasi negozio del genere dove possa fare la spesa.

A tutto questo il marito dà una risposta molto "intelligente":,, ci sono i mezzi pubblici". Cecilia nervosa:,, Allora non mi aiuti a spostarmi da un posto all'altro?".

Ancora il marito di Cecilia ha una battuta che fa meravigliare di quanto sia fedele e devoto come marito: "Hai il permesso per tutte le categorie, non ti viene proprio voglia di andare in motorino, ci sono dei taxi che puoi chiamare a qualsiasi ora del giorno e della notte." Cecilia è ancora più accanita:,, Sai una cosa, mi sono fatta le patenti da sola, per dimostrare a me stessa che posso, che colpa ho se nel traffico ho avuto di tutto, come te, chi vuole davvero scontrarsi con me? Ho paura di così tanti partecipanti al traffico." Il marito le dice, con voce timida: "Va bene, ti aiuto con i viaggi".

Per il momento le cose si sono calmate, i due vanno a parlare con i costruttori. Danno loro una pianta dell'appartamento, così potranno vedere più nel dettaglio tutti i dettagli architettonici. Il marito vede il bagno più piccolo e vorrebbe renderlo uno spazio aperto. Esordisce Cecilia, con voce critica e moralizzante: "Non capisco perché ti serve un bagno open space?" Dove hai già visto questo modello di bagno? Al pub?!!"

L'uomo dice che la vuole perché ha idee innovative, non conservatrici, per vedere le cose unilateralmente come Cecilia, per avere tutte le pareti ben disposte, per non venire inclinate a 95 gradi e che il bisogno di perfezione di Cecilia lo congestiona, lo blocca , sembra che tutto sia stagnante a causa delle sue preferenze tipiche.

Cecilia arrossisce, tace, ma nota le cose. Cecilia dice:,, E mi sembra che manchino tante cose, non rimarrei qui, è uno spazio vuoto."

I muratori gli dicono: "Adesso è vuota, perché non ci sono oggetti, siamo riusciti a malapena a costruire i muri, quando ti trasferirai qui, vedrai che la casa inizierà a prendere forma, la decorerai come preferisci, personalizzerai , e tutto il resto."

Cecilia parla con suo marito, vuole convincerlo a rimandare il trasloco finché suo figlio non avrà finito la scuola materna perché è un ragazzo molto emotivo e qualsiasi cambiamento importante potrebbe avere un impatto spiacevole sul suo rendimento scolastico.

Il marito non è d'accordo, rifiuta la proposta di Cecilia e promette ai costruttori che si trasferirà non appena l'appartamento sarà costruito, arredato, intonacato. Accettano tuttavia che lo spazio per riporre le scatole da scarpe sia nel bagno open space.

Cecilia cede, vede che tanto non ha nessuno con cui parlare, ha un'ultima richiesta prima di lasciare l'appartamento dei nonni e cioè: stare attenta a tutti i 20 quadri dei nonni, non perderli, non non scheggiargli il telaio quando li tira fuori dall'auto e li porta all'appartamento. Promette che starà attento, che non li farà cadere, non li graffierà, non toccherà la ringhiera e così via.

Arriva il giorno del trasloco, di venerdì, non è nemmeno andato a prendere il bambino all'asilo, non ha la bussola nella borsa, né le mappe, né l'applicazione "Mappe" installata sul telefono, deve indovinare dove la nuova casa è Se riesce a casa bene, altrimenti dorme per strada.

I quadri di Cecilia, quelli poveri, stanno nel baule accanto a due bottiglie d'acqua Aqua Carpatica, un sacco pieno di scatole di Cremșnit, un altro sacco con otto pacchi di farina, un acquario, non so quante scatole di tovaglioli, stracci e tutto il resto.

Mentre li trasporta, fa attenzione a ogni passo che fa, ma poiché ne ha cinque in una mano e cinque nell'altra, graffia la cornice di un dipinto che tiene nella mano destra. Cecilia non sospetta cosa sia successo finché suo marito non lo inchioda al muro. Cecilia con la sua vista agile, occhio d'aquila che nota anche il più piccolo difetto a +1,75 diottrie, vede il graffio. Dice all'uomo:,, Domani voglio che tu vada al negozio cinese nel piccolo mercato e compri una montatura nuova ma ancora dorata come questa. Non posso guardare questo dipinto, l'hai rovinato con la tua disattenzione!" E davvero, che fortuna era quella? Era solo un dipinto di gatti pelosi.

Il marito le chiede:,, Ma non si può riparare con la colla?" Cecilia seccata da tanta inettitudine,,, No, non si può riparare con la colla. È graffiata, non manca un pezzo della cornice... "

Il marito riflette fuori sulle parole di Cecilia:,, Una donna che non sa nemmeno quello che vuole, non vuole la colla, le do le ragioni per volere la colla." E passa a gesta ancora più coraggiose, rompe l'acquario Cecilia vede tutto dal balcone, le manda un messaggio al telefono per comprare anche un nuovo acquario dal negozio cinese ed eventualmente nuovi pesci dal negozio di animali, mentre lei fatica a rianimare tutti quelli che erano in quell'acquario, metterli alla spina, sotto il getto d'acqua e in un vaso di fiori.

Cosa fare? Il marito di Cecilia avrebbe dovuto sapere che "la fretta rovina il lavoro".

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: antonia simon
Acest site folosește cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookies. Politica privind cookies.