Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La narrativa di Roald Dahl nella vita reale

Anche la storia per bambini di Roald Dahl Matilda ha un fondo di verità. Il ritratto di Matilde (con lievi deviazioni dalla Matilde rispecchiata nei suoi scritti) esiste nella vita di tutti i giorni. Quella persona faceva permutazioni, logaritmi, equazioni di non so che grado, calcoli alla 1000 senza usare la calcolatrice del telefono, leggeva dall'età di 4 anni, vedeva i propri interessi e passioni mentre la sorella maggiore le stava facendo lo smalto alle unghie, e suo fratello stava guardando una partita di calcio con non so quale squadra argentina, se suo padre la sottovalutava, aveva spalmato la fodera della giacca che indossava più spesso con un antitraspirante roll-on, lo sapeva quanto tempo sarebbe rimasto senza tutti i cereali nella sua ciotola, sapeva anche chi glieli avrebbe forniti e prima che finissero sceglieva sempre il latte della stessa azienda (perché le piaceva solo quello), poteva anche dirlo da gli sguardi quanto versare per non allagare la tovaglia, sapeva come non farsi deridere ai balli pestando il piede del suo compagno, sapeva quando avrebbe piovuto con una precisione molto migliore dell'app AccuWeather, sentiva quando veniva rifiutata o accettata da chi vi giuro, si sentiva spesso incompresa, anche se capiva sempre tutti, sapeva quali erano le ragioni e le paure di tutti, sapeva non lasciarsi inferiore, sapeva lottare per i suoi diritti , per la giustizia e la verità. Per lei contava sempre ciò che era giusto. È sempre stato una persona calma, con i piedi per terra, ma altrettanto divertente. Cantando gli sforzi di tutti, nessuno è stato lasciato offeso o ignorato.

Ha visto le intenzioni di ciascuno, ciò che anima ciascun uomo, ciò che lo rinvigorisce, ciò che lo deprime o lo stanca. Sapeva di chi fidarsi e chi l'avrebbe delusa in una situazione più complessa. Cam poteva quasi immaginare cosa aspettarsi da ciascuno, come avrebbero reagito, cosa li avrebbe spinti a collaborare o a rifiutare l'idea di cooperazione, come avrebbero parlato con ciascuno individualmente. Nessuno poteva sorprenderla con nulla, conosceva la maggior parte delle situazioni che potevano sorgere lungo la strada.

Poteva vedere la bellezza naturale delle persone, non la bellezza artificiale, che si truccavano, si mettevano il rossetto, creavano un volume vaporoso tra i capelli, o che erano in palestra a lavorare su tutti i loro gruppi di muscoli. No, niente del genere, apprezzava le persone per quello che erano, non per quello che volevano apparire. Non aveva bisogno di cosmetici inutili, la naturalezza era la cosa più vera, ecco perché era bella. Ciò che era più speciale in lei era il fatto che apprezzava le persone per quello che erano, non necessariamente per quello che offrivano o dimostravano. Tutto questo accadeva perché vedeva le persone da tutte le prospettive, assorbiva i loro sguardi, li leggeva come se stesse leggendo dei romanzi. Era ansiosa di osservare i dettagli della personalità di ogni persona, di trarre il meglio da ciascuno, proprio come un'ape raccoglie il polline dai fiori per elaborarlo e trasformarlo in miele.

Allo stesso tempo era modesta, si rendeva conto di cosa poteva fare e cosa no. Non ha mai pensato per un momento di poter fare tutto da sola. Conosceva i suoi limiti. Ha capito che ci sono situazioni in cui ha bisogno anche di consultare i suoi conoscenti per esprimere la loro opinione e agire con cognizione di causa.

Aveva una percezione molto fine e attenta delle conseguenze delle sue stesse azioni e di come queste avrebbero potuto influenzare coloro che lo circondavano.

Il personaggio del libro di Roald Dahl potrebbe trovare il suo equivalente moderno niente meno che in Cecilia.

E ziuă și sună sirenele în disperare…!

E noapte și sună sirenele în disperare…!

Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni  care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.

Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…

Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii   imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că  am plâns  la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…

Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.

- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?

 Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.

- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.

În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.

- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,,  RĂZBOI,,!

E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Suya dayanıklı saat

Güzel bir Ocak erken saatleri, Suceava ilçesinin en prestijli teknik kolejlerinden birinde, seçkin İngilizce öğretmenimiz Cecilia'nın (soyadını bilmiyoruz) banyodayız. Özellikle öğretmenler tuvaletinde, kadınlar bölümünde. Telefonda biri 12:30'a, diğeri 2:40'a, ikisi oğluna, biri de sabah 4:50'ye kurulu 4-5 alarmın ardından güne oldukça zor bir başlangıç oluyor. İlk ikisi antibiyotik almaktı, Staphylococcus aureus enfeksiyonu geçirdikten sonra ve oğlunun anaokulundan ona başka kaç tane nozokomiyal ve gram pozitif bakteri getirdiğini bilmiyorum, son alarm ise zamanında gelmesiydi. istasyona gidin ve otobüse binerek liseye gidin (bilmeyenler için Cecilia, ulaşım konusunda 15 yıllık deneyime sahip bir banliyö yolcusu). Normalde Cecilia kendini daha iyi hissedene, iyileşene, daha enerjik hale gelene kadar izin isteyebilirdi ama onu tanıyorsun, nasıl olduğunu biliyorsun. O sadece Olimposluları istiyor, yaptığı her şeyin anlamlı olmasını istiyor, öğrettiği konuyu seviyor ve sadece bu da değil, bu konunun öğretiminde reform yapmak istiyor, hatta öğretme eyleminde devrim yapma ve onu geliştirme eğiliminde. sanat düzeyine getirin. Bulunduğu eyalette fazla mesai yapmayı seçti çünkü bu yıl olimpiyatların öğretmenlik yaptığı lisede yapılacağını biliyor. Ancak bu Cecilia'nın kendine bakacak vakti yoktu, bu yüzden ilk kez tuvalete gitmek zorunda kaldı. Bütün maskarası buğulanmadan yayıldı, neyse ki fazlalıkları ıslak mendille siliyor. Sonra kuru olanlarla burnunu sümkürmeye başlıyor ve zavallı şey üflüyor ki yan kulübelerdeki öğretmenler de eğleniyor. "Biliyorsun Cecilia, evin etrafındaki ormanı kesmek için kullandığım bir çim biçme makinem var ve o da aynı sesleri çıkarıyor." gibi yorumlar yağıyor. Sevgili öğretmen arkadaşlarım, empati yapın ve Cecilia'nın sorununa gülmeyi bırakın, yağmurdan sonra mantarlar gibi ortaya çıkıp dolaşan mikropların şaka olmadığını, dünyanın sonunun geldiği izlenimini ediniyorum, ama gerçek bu, ekolojik dengesizlikler, kirlilik ve bakteriler ortaya çıktı. Ve küresel ısınma onların gelişmesine yardımcı oluyor... Neyse... Cecilia burnunu sümkürmeye de başka her şey kadar tutkuyla bakıyor, 10.000 yıl önce ihtiyacım olan bazı kitaplarda bana yardım etmedi mi? Elbette evet ama şunu söylemek istiyorum ki evinde duvarların rengini, sıvasını, tabloları varsa avizelerine kadar kitaplarının olduğunu bile göremiyorsunuz. Ve dairenin neredeyse her odası böyle görünüyor. Yaptığı işe tutkuyla bağlı olduğunu ve ona iyi davranıldığını çok çabuk anladım. Herhangi bir şeyde tutku bulmak zor, gerçekten hiçbir şeyin mantıklı olmadığını düşünüyorum ya da belki de onu bulana kadar aramaya devam etmeliyim.

Hikayemize dönersek Cecilia burnunu sümkürüyor, dokuyu salgılarla ve kan pıhtılarıyla doldurduktan sonra atıyor, su çekiyor. Ne yazık ki, mendille birlikte eylül ayındaki doğum günü için bir arkadaşından aldığı o şık, modern saat de çöpe gitti. Bileğinden kaydı, çünkü gereksiz acelesi yüzünden (zaten oraya ilk varan oydu) tutamağa yeterince sert basmamıştı. Biraz bağlam vermek gerekirse saatin, suya karşı başarılı bir şekilde direnen, ısıya dayanıklı bir bileziği var, kutunun üzerinde en azından "500 ATM suya dayanıklılık" yazıyordu. Japon üreticiler, Cecilia'nın taktığı ürünün kalitesi konusunda yalan söylemiyorlardı; Casio G-Shock saat, bir kadın eli için biraz fazla büyük, siyah, yuvarlak kadran, saatleri mavi Arap rakamlarıyla gösteriyordu. Direniyor, bugün bile sağlam, ancak kanalizasyon yoluyla farklı bir rota izleyerek her yere eşlik etmek yerine Suceva suyuna taştı. Cecilia paniğe kapılır, gazeteye bir ilan verir, şehrin her yerine saatin resimlerini içeren posterler asar ve onu bulanlara bir ödül vaat eder.

Arama başladıktan bir ay sonra kendisine bunun bulunduğu ve gelip onu alması gerektiği bilgisi verilir. O ofise gelir ve kendisine saati veren kasadaki bayanla konuşur. Cecilia nasıl tepki vereceğini gerçekten bilmiyor; bu onun saati ama sanki yokmuş gibi. Ne kadar süredir suyun içinde her şey dökülmüş, asker yeşili bir renk almış, evde ister cımbızla, ister tırnak törpüsüyle, ister deterjanla, ister başka temizlik ürünleriyle çıkarmaya çalışacak. bulabilir. Cidden ilk başta o kadar da beğendiği saate hiç benzemiyor...

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Bauprojekt plus etwas Blödsinn

Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.

Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.

Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.

Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“

Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“

Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"

Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.

Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“

Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“

Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.

Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.

Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.

Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.

Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.

Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.

Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“ 

Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.

Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.

4. Rescrierea timpului

Se așeză pe patul din micul salon, direct peste cuvertură. O pernă suficient de groasă îi cuprinse capul ca o menghină mătăsoasă. Luă de pe masă acea carte care i-a aprins imaginația la prima sa vizită în acest salon improvizat. O deschise la întâmplare, dar mintea lui se substitui textului. Este oare dragostea embrionul nevoilor sexuale? Sau poate sexualitatea este înscrisă în natura umană ca o necesitate care nu are nimic de a face cu iubirea. Iubirea în religie este unică și înălțătoare, pe când actul sexual nu este condiționat decât de voință. Și de putere. Emile este hărăzit cu puterea propriei sexualități în timp ce Sophie a fost născută și educată pentru a-și oferi necondiționat sexualitatea celui puternic. Dar femeia ca și bărbatul sunt egali în ceea ce privește iubirea de sine, cea mai intimă nebunie de care omul poate suferi. Omul a ajuns o balanță nestatornică între dorință și iubire. În sexualitatea lui se regăsesc în egală măsură trăirile trupești și cele sufletești, adică natura, educația și religia. Dacă în echilibrul sexual al omului intervine o anomalie, cine va suferi mai mult? Natura sa sau sufletul său? Nu am ajuns oare să ne clădim perceptele morale pe ipoteze aparent corecte dar asamblate greșit? Dacă orice postulat este adevărat prin el însuși, un lanț de postulate are oare valoare de adevăr? Infirmarea unui element duce la infirmarea setului de elemente?

Oboseala întrerupse șirul întortocheat al gândurilor și somnul puse stăpânire deplină pe trupul său. Se trezi în plină forfotă. Privi în jur. Cu excepția caietului care dispăruse, toate erau la locul lor. Ieși în curte și percepu o oarecare agitație în fața camerei de gardă. Deja știa că acolo se întâmpla ceva ce îl privește direct. Ceva la care se așteptase încă din timpul nopții. Intră în rezervă. Tanti Crina era cu ochii larg deschiși, trupul imobil. Părea speriată. Ochii ei alergau cu înfrigurare de la un medic la altul. Ce putea să o facă atât de încordată, decât sentințele scurte aruncate cu dărnicie de vorbele acestora. Un medic îi testa reflexele. Concluziile erau clare, dureroase. Paralizie dreaptă a corpului.

— La ce bun!

— O să-și plângă zilele!

— Mai bine o lăsa să se ducă!

Gabriel se apropie de pat. La vederea lui, tanti Crina se strânse în propriul trup încercând parcă să se ferească de privirea sa iscoditoare.

— Doctore, trebuia să știi că resuscitarea nu se poate face oricum. Creierul ei era iremediabil afectat. Ai salvat o legumă.

— Chiar înainte de stopul cardiac, mai enunța judecăți, replică Gabriel. Resuscitarea a început în marja de timp admisă.

Din spate, un medic bine camuflat de colegi, adăugă ironic:

— Și ce judecată de mare valoare, mă rog, a enunțat nebuna?

— Greu de crezut că ați putea înțelege.

Un murmur dezaprobator sancționă pe loc răspunsul lui Gabriel.

— Vreau să fie mutată în salonul-debara.

— Nu cred că stagiarii au drept de decizie. Tanti Crina este și va rămâne în salonul meu.

— Scuze, dar este posibil ca celelalte bolnave să profite de infirmitatea ei. Nu va fi în siguranță.

Când medicul de salon se pregăti să-l contreze din nou pe Gabriel, o voce tranșă subiectul.

— Tanti Crina va fi mutată alături de Iulia!

Gabriel se întoarse mirat spre medicul șef.

— Doamna doctor, de Iulia?

— Da. Așa se numește pacienta din ceea ce numiți voi salonul-debara.

Gabriel rămase alături de tanti Crina până când somnul puse stăpânire pe trupul bolnavei. În tot acest timp, la fiecare sunet ce se strecura de afară, trupul său sălta de speranță. Va veni oare Iulia, pacienta din salon? Când liniștea era deplină, cu ochii ațintiți asupra trupului inert al Crinei, încerca să rememoreze tot ce a citit despre hipotermie.

Într-un târziu, părăsi salonul-debara și se îndreptă spre micul lui studio încă stăpânit de gânduri și îndoieli. Intrarea în cameră se făcea de pe un coridor slab luminat. Nu se gândise să încuie ușa camerei. De fapt nici nu se uitase să vadă dacă exista o cheie în broască. Butonul se ridică cu zgomot, dar lumina se lăsă așteptată. Gabriel repetă operația, dar tot fără succes. Intrase complet în cameră și simțurile lui îi spuneau că nu este singur, iar următoarele clipe confirmară.

— Morții nu plâng, lăcrimează.

— Iulia?

— Vino!

— Ce este cu lumina?

— Am desfăcut becul. Mâine îl vei pune la loc.

— De ce, Iulia? Ce ai de ascuns?

— Dar tu, Gabriel?

Gabriel se întinse în pat alături de Iulia. Îi intuia trupul dar între ei nu se produse nicio atingere. Se întreba dacă ea chiar este acolo. Era suficient doar să întindă mâna. Se și pregăti să o facă, dar ceva îl făcu să se oprească. Rămase întins pe pat, cuprins de o mare îndoială. Este Iulia acolo, sau vorbește cu propria minte care oscila între ființa sa și ființa Iuliei. Dar lumina? Becul nu se mai aprindea. Poate s-a ars.

— Știi că tanti Crina a rămas paralizată?

— Da. Știu.

— Poate am greșit. Am învățat să ocrotesc viața, dar poți învăța să lași un om să moară?

— Gabriel, ai putea iubi un nebun?

— Dacă este femeie, poate. Dar crezi că este nevoie să iubim? De ce, Iulia? De ce m-ai acceptat?

— Ai văzut vreodată o jucărie care să nu asculte de mâinile unui copil?

Zorii se revărsară peste curtea spitalului. Gabriel se trezi scăldat de transpirație, tremurând. Alături de el nu era nimeni. Se repezi spre întrerupător cu ochii ațintiți asupra becului. Lumina se aprinse făcându-l să-și ferească ochii. Închise întrerupătorul și-l privi din nou.

Pe bec era o urmă proaspătă de sânge. La raportul de gardă era din nou agitație. Asistenta râvnită de toți medicii, Iulia, părăsise spitalul. Unii spuneau că a plecat pur și simplu, alții susțineau că și-ar fi anunțat totuși demisia, sau, optimiștii, că și-ar fi luat doar concediu.

— Tu când pleci, doctore? îl luă de sus un medic pe Gabriel.

Gabriel nu răspunse. Simțea că întâlnirea lui cu Iulia nu ar fi trebuit să aibă loc. Sau nu încă. Între oameni se nasc și mor legături în momente dintre cele mai bizare. Ființa lui era prea obsedată de găsirea trecutului pentru a putea rezona la prezent. Trecerea timpului, ireversibilă pentru ființe și lucruri deopotrivă, găsea în mintea lui bucle de întoarcere atât de reale încât ar fi putut să înlăture din trăirile sale experiențe trecute, nefolositoare. Doar că avea nevoie de un reper solid în jurul căruia să-și ancoreze existența.

— Acum știu!

— Ce știi doctore? Deja știi când pleci?

De fapt vorbele sale nu se cereau răsfrânte în mințile lipsite de zvâcnirile de lumină care lui îi străfulgerau creierul activând striațiuni nedeslușite vreodată.

Se îndreptă cu pași hotărâți spre turnul roșu uitând să-și ia paltonul peste halatul alb ce îi lăsa pieptul descoperit. Pe la mijlocul drumului pielea începuse să se răzvrătească sub asaltul rafalelor de vânt neiertătoare. Dar nu mai exista cale de întoarcere căci flash-urile se cereau ancorate în zidurile purtătoare de vieți trecute. Ajuns lângă zid, se adăposti câteva clipe într-o nișă săpată de urgia naturii. Închise ochii și se lăsă pradă liniștii lăuntrice care se bucura să-i invadeze trupul. O întreagă clipă rămase suspendată în golul de trăire pe care mintea și-l asumase, fulgii de zăpadă atârnau încremeniți între ramurile copacilor și pământ, iar vuietul vântului era complet pierdut ascultării. Întreg peisajul aștepta pe luciul oglinzii ce îi invadase retina un semn al reîntoarcerii în timpul pe care mintea lui dorea să-l remodeleze. Peste luciul oglinzii se derulau frânturi de scene ordonat etichetate pe linia temporară. Una câte una se topiră, lăsând găuri negre în subconștient. Golit de întâmplări, corpul lui Gabriel parcă se împuțina lăsând halatul să atârne precum un drapel pierdut pe câmpul de luptă. În nișa eliberată de prezența trupului, vântul se năpusti cu și mai multă vigoare, vrând parcă să alunge spiritele ascunse în ridurile zidului. Încet, încet, urmele dispărură sub albul zăpezii, turnul roșu recăpătând rolul de martor nesemnificativ al vieții zbuciumate ce-și zdrobea cursul de pereții saloanelor, lăsând doar din când în când ca frânturi de nebunie să pătrundă pe aleile tăiate prin potopul de zăpadă.

În salonul-debara o tânără era aplecată peste un caiet pe care așternea rânduri nesfârșite de cuvinte. Când ajungea la capătul foii lua o gumă și, după un algoritm doar de ea cunoscut, ștergea din scris lăsând goluri care făceau textul o lectură de neînțeles. La un moment dat tresări și își încordă trupul într-o stare vizibilă de ascultare. Se apropie de fereastră. Prin perdeaua deasă de fulgi care se presărau peste curtea părăsită încerca să străpungă cu privirea spațiul până la turn. După câteva clipe părăsi fereastra și se topi dispărând într-un colț al debaralei. Din patul alăturat doi ochi îi urmăreau toate mișcările. Abia dispărută, tanti Crina se ridică din pat și se apropie la rândul ei de geam. Se îmbrăcă la repezeală și deschise ușa spre curte alergând spre turn. Pe alee o asistentă încercă să o oprească.

— Doctorul! Doctorul moare! țipă tanti Crina și se desprinse cu furie din brațele ei continuând să fugă.

Pe cărare apăru un doctor atras de zarva care se crease.

— Ce s-a întâmplat? o interogă el pe asistenta care încerca să scape din mormanul de zăpadă în care fusese împinsă.

— Tanti Crina! Doctorul!

Îi era dificil să hotărască căruia dintre evenimente să îi dea prioritate. Se mulțumi să arate cu mâna spre turnul roșu.

— Acolo! Tanti Crina! Moare!

Doctorul se întoarse înspre direcția indicată de asistentă.

— Un doctor moare!

Ocoliră turnul roșu și o găsiră pe tanti Crina rezemată de zid cu un halat alb în mână.

— Să nu mă trimiteți acasă! strigă ea foarte deslușit, apoi cu vocea stinsă și privirea pierdută în albul zilei reintră în pielea propriului personaj.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Candelabrul se lăfăia sub tavanul arcuit, fumul lumânărilor ridicându-se printre pânzele de păianjen atârnate de lanțurile masive. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut ușor să rupă vraja acestei scene redescoperind cerul liber din care curgeau valuri de fulgi. Se mulțumi doar să ridice puțin capul pentru a schimba unghiul și a-și elibera câmpul vizual de sub conul de lumină. Simțurile se redeșteptară, prima reacție a corpului îi transmise atingerea călduroasă a unei haine grele. Ar fi trebuit să-i fie frig, dar de undeva un foc viu radia o căldură moleșitoare. Reuși să se ridice și în locul candelabrului se iviră pereții de piatră. Mai mult, constată că era întins pe un divan roșiatic, iar peste cămașă purta o haină veche de blană. Încăperea era simplu mobilată cu scaune masive de lemn în jurul unei mese lungi, pe alocuri crăpată. Se ridică de pe divan și se apropie de foc. Fumul se strecura printr-o gaură laterală condusă de un curent puternic de aer, flăcările lăsând în încăpere doar senzația plăcută de căldură. Pe un jilț aflat într-un ungher ascuns privirii era așezată o ființă care părea să-l fixeze cu privirea. Luă o lumânare și se apropie. Ființa ascunsă sub o mantie neagră părea să ignore lumina care se apropia și alunga conul de întuneric care o proteja vederii sale. Nicio mișcare nu trăda neliniște sau neîncredere. Gabriel se opri la doi pași în fața jilțului și depărtă lumânarea spre lateral lăsând lumina să asigure o vizibilitate uniformă privirii sale. Capul femeii, era sigur o femeie, era acoperit de gluga pelerinei, lumina desenând o umbră în dreptul întregii fețe. Nicio mișcare a pelerinei nu trăda vreo reacție a trupului. Gabriel se retrase spre divan continuând să țintuiască cu privirea arătarea ascunsă în fața sa. Trecură câteva momente bune de așteptare, fără ca cei doi să-și vorbească.

— Cine ești?

— Pot să-ți spun cine am fost, poate și cine voi fi, dar nu cine sunt.

— Eu sunt doctorul Gabriel.

— Nu între acești pereți.

— Dar turnul roșu este într-un spital și eu sunt doctor la acest spital. Repet, numele meu este Gabriel.

— Mergi pe lângă perete spre stânga ta. Vei găsi o ușă. Deschide-o!

Gabriel se îndreptă spre stânga sa pipăind zidul cu mâna. După câțiva pași simți tocul masiv al unei uși. Coborî mâna și găsi fără greutate balamaua. O mișcare scurtă și aerul proaspăt îi izbi fața. Involuntar, închise ochii așteptându-se ca viforul să-i arunce zăpada în față. Nu simți nimic. Se lipi cu spatele de ușă. La urechi îi ajunse clipocitul liniștit al apei. Deschise ochii. În orice direcție puteai zări oglinda unei ape care curgea liniștită pe lângă picioarele sale. În afara ușii nu aveai nicio bucată de pământ pentru a trece pragul înalt de piatră. Se întoarse speriat în încăpere. Luă în mână o altă lumânare. Pe jilțul din fața sa mantia stătea la fel de nemișcată. Se apropie din nou, hotărât să descopere identitatea misterioasei femei.

— Nu face asta! O să regreți!

— Vreau adevărul.

— Care adevăr? Adevărul pornește din om. Îl găsești doar în sinele tău. Cum pot ști eu adevărul tău?

— Adevărul ar trebui să fie simplu.

— Doar natura se destăinuie în adevăruri simple. Omul, niciodată.

— Spune-mi adevărul așa cum este în sinele tău.

— În sinele meu adevărul este o pradă de război între dorință și putință. Dar tu cauți adevărul tău.

— Prezentul și viitorul nu mă interesează. Vreau adevărul despre trecut. Trecutul original, așa cum l-a trăit prima preființă care mi-a purtat sufletul.

— Și crezi că vei găsi în memoria acestor pietre o conștiință atât de îndepărtată în matca timpului?

— Sper să o găsesc mai degrabă în întâmplări, iar aceste pietre îmi sunt izvor de timp.

— Întâmplări dintr-un ospiciu de nebuni.

— Nebunii lumii sunt iubiți de Dumnezeu căci păcătuiesc cu întreaga lor ființă și nu cerșesc iertare. Trăind iadul pe pământ ar trebui ca raiul să le fie răsplată.

Gabriel întinse mâna spre glugă și o ridică. Un praf alb se strecură dinspre fața încă aflată în obscuritate orbindu-l. Îl cuprinse o stare de somnolență căreia nu i se putea împotrivi în timp ce un punct luminos îl atrăgea ca un magnet.  Mai simți cum trupul i se afundă în zăpada moale. Când deschise ochii, deasupra sa rânjea tanti Crina care, ţopăind, începu să strige:

-  S-a trezit doctorul!

Alături, doctorița Zamfirescu răsuflă ușurată și i se adresă pe un ton nu prea prietenos.

— Ești o pacoste, doctore. Cu prima ocazie o să-ți fac vânt de aici.

În spatele doctoriței Zamfirescu, Iulia pregătea o seringă fără ca măcar să-l privească, iar tanti Crina nu părea a fi deloc paralizată. Închise ochii și așteptă înțepătura. Acum putea crede. A rescris timpul, iar pașii lui vor putea urma calea din oglindă.  Închise din nou ochii și adormi. Secvențe stranii nu conteneau să-i asalteze visurile. Tot ce trăise cu puțin timp în urmă, întâlnirea cu acea necunoscută se va transforma din realitate în vis.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorcykeltur

Den dag då Cecilia fick sin A-licens har hennes liv tagit en intressant vändning. Hon hade det också för kategorierna B och C, men för A är det verkligen en ny upplevelse för henne. Provet var påfrestande, särskilt den på rutten, men ansträngningen belönades med friheten att fisa var hon ville, när som helst, när som helst på dygnet. Det enda hindret för hennes frihet är det faktum att motorcykeln inte har något krok. Varför skulle Cecilia behöva en anknytning? Bra fråga...tja, jag vet inte, kanske att bära henne shopping från marknaden, att gå sin son på fälten för att titta på fälten, för att njuta av bilden av ängarna prickade med maskrosor och många andra idylliska landskap , för att hämta sin madrass från Jysk och lägga den (en del av den i bilagan). Missförstå henne inte, Cecilia är en praktisk person, hon ser fästet som en förlängning av motorcykeln, som om hon körde bilen och det fanns ett baksäte, att det för tillfället känns som en bil med bara två. Cecilia ser saker i perspektiv och åker motorcykel till närmaste bilservice.

Hon pratar med experterna där, de visar henne alternativen, priset för varje fästmodell. Cecilia sitter och tittar över listan med fästmodeller. Med en viktning av alla priser väljer hon det fäste som tycktes henne vara billigast. Mannen frågar henne om hon är säker på att det är den hon vill ha, att flera kunder klagade efter att ha köpt den, att den måste lossas helt från motorcykeln, att de inte kunde lita på att den skulle bära människor, föremål, att det bara var bråkade mycket (så mycket om ingenting), att de ångrade att de köpte det, att de var tvungna att gå till tjänsten flera gånger, som vanligt, och så vidare. Cecilia, fast övertygad om att det var den hon ville ha, sa att hon hade bestämt sig och ingenting och ingen kunde ändra hennes preferens. Ägaren till bilservicen höll med henne och beställde en modell som liknade fästet, men som var av högre kvalitet. Den fick vänta tills den var hennes, för den kom från Holland. Cecilia hade ingen brådska, hon var superglad över att hennes motorcykel skulle ha ett fäste ändå. Som tur var var hon väldigt pigg, hon behövde inga fler vitaminer, hon sov inte på nätterna heller, av för mycket extas att kanske biltjänstens ägare ringer henne för att komma och hämta sin attaché.

En månad senare får hon ett mejl från biltjänsten om att delen är klar och kan följa med motorcykeln för att fixa den i sidorna. Cecilia kom med några mörka ringar, för länge hade hon hoppats på att vara redo på kortast möjliga tid. Han skulle gå in på majsfältet tre gånger. Men det är okej, han led ingenting, han kom säkert till biltjänsten. Männen där passade den åt honom, den passade bra, den vinglade inte, det fanns inget att misstänka. Åtminstone trodde Cecilia det vid första anblicken. Men han åkte inte ens motorcykel med fäste för att se hur själva upplevelsen känns. Han startade motorcykeln för att åka hem. På vägen hem kände hon att fästet var lite svårt att bära, att motorcykeln blev svårare att hantera på grund av det, speciellt när hon skulle svänga, vänster, höger, var hon behövde. Hon låter dock inte detta avskräcka henne, hon går hela tiden med attachén, tills en ganska tragisk händelse får henne att ändra uppfattning.

En varm augustikväll gick han och handlade på stormarknaden i området. Efter att ha fått allt han behövde för att göra lasagnen lade han påsen med de köpta produkterna i bilagan. Hon lämnade butiksparkeringen, när hon gick på en gropig väg, eftersom hon bor i utkanten och det är så vägarna är, vid ett tillfälle kände hon något konstigt, som om förlängningen hon bar hade lossnat. Han hade inte alls fel. Attachén anlände till majsfältet, alla hennes produkter fanns på slätten. Hur kan hon fortfarande förbereda Dr. Oetkers lasagne under dessa förhållanden? Cecilia blev förstummad, hon tänkte att det i stället för väskan lika gärna kunde ha varit en person. Hon gillade inte konsekvenserna av sin hänsynslösa lust, så hon annonserade i lokalpressen, sålde attachén till ett orimligt pris och köpte en färdig lasagne för pengarna.

Un băiat simpatic, George...

Un băiat introvertit, George...

Un băiat amuzant, George...

Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,

Un băiat pentru care orice atenție contează, George,

Un băiat căruia îi plac poeziile, George,

Un băiat expresiv și artistic, George,

Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...

Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,

Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,

Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,

Un băiat curajos și hotărât, George,

Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,

Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,

Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,

Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,

Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,

Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,

Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.

George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.

La primavera del mio cuore

Un bravo ragazzo, George...

Un ragazzo introverso, George...

Un ragazzo divertente, George...

Un ragazzo come non l'ho mai incontrato prima, George,

Un ragazzo per il quale ogni attenzione conta, George,

Un ragazzo a cui piacciono le poesie, George,

Un ragazzo espressivo e artistico, George,

Un ragazzo che ha tanta voglia di portarci a fare un giro sull'idrobike, George...

Un ragazzo che vuole davvero che ci sediamo e raccontiamo storie al picnic, George,

Un ragazzo con cui andare al cinema, gioca, George,

Un ragazzo dai gusti semplici ma ben scelti, George,

Un ragazzo coraggioso e determinato, George,

Un ragazzo a cui piacciono le vecchie riviste di moda, George,

Un ragazzo che, in ogni occasione, porta più fiori, caramelle, George,

Un ragazzo le cui poesie mi attraggono sempre di più, George,

Un ragazzo che scrive, taglia e riscrive mille volte finché non esprime esattamente ciò che vuole, George,

Un ragazzo con cui vado dal vicino che dà lezioni di spagnolo, George,

Un ragazzo che, se rimango indietro nello studio, medita anche su di me, George,

Un ragazzo che ascolta più o meno lo stesso tipo di musica, George.

George, i miei ricordi di te, come ti ho incontrato e quanto ho amato come scrivevi, come mangiavi la pizza, come ridevi alle mie battute (perché normalmente rido solo io), come ridevi di me a volte, come eravamo soliti camminare per i vicoli, come guidavamo entrambi in moto, sull'autostrada del Sole, superando il limite di velocità, con i capelli al vento, spensierati, come sapevamo farci stare bene, per sollevarci il morale, per noi divertiti nei pub, vai alle partite di calcio, urla e sputa semi, gioca con il mio gatto Nebelung, dammi una penna con cui ti annoiavi, io la aggiusterei e saresti molto felice. Bei ricordi, peccato che tu sia partito con non so quale progetto in Brasile. Non è niente, eri giovane, come direbbe Otilia di "L'enigma di Otilia", avevi i tuoi sogni e dovevi realizzarli. Ci sono tante altre ragazze, ma avevi davvero bisogno di quel progetto. Ti capisco, non l'hai fatto lasciami tante poesie, ma le conserverò, il loro ricordo fiorirà sempre di più quando le leggerò, le sfoglio, quando mi godrò la tua scrittura e ciò che volevi esprimere attraverso quelle righe.

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

--- 1 ---

Do ar o terrível inverno peneira as nuvens de neve,

Troianos de longa viagem reuniram-se no céu;

Flocos voam, flutuam no ar como um enxame de borboletas brancas,

Espalhando arrepios nos ombros pálidos do país.

Neva durante o dia, neva à noite, neva novamente pela manhã!

Com uma corrente de prata os orgulhosos vestidos campestres;

O sol redondo e pálido está previsto entre as nuvens

Como um sonho de juventude com o passar dos anos.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

--- 2 ---

Mas a neve pára, as nuvens fogem, o sol desejado

Ela brilha e dissipa o oceano de neve.

Aqui está um trenó leve que percorre os vales…

O tilintar dos chocalhos ecoou no ar alegre.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancolia

Que grito, que choro no outono...

E a floresta brava cicia –

Ressoa no vazio uma corneta,

E a doina mais triste inicia.

- Não chores e não tenhas medo,

Ouve, tu, ouve bem, minha dama, –

Ouve forte, das profundezas,

A terra a uma dança nos chama...

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Emoção de outono

O outono chegou, cubra meu coração com alguma coisa

com a sombra de uma árvore ou melhor com a sua sombra.

Tenho medo de não ver você de novo, às vezes

que vou criar asas afiadas até as nuvens,

que você vai se esconder de um olho estranho,

e ele se fechará com uma folha de absinto.

E então me aproximo das pedras e fico em silêncio,

Pego as palavras e as afogo no mar.

Eu assobio para a lua e a levanto e finjo

num grande amor.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Isländisches Eis

(Gut, nicht gerade isländisch, aber Sie verstehen es schon, stammt aus Island)

Es ist 9 Uhr morgens, es ist noch dunkel, es ist auch normal, weil wir ganz in der Nähe des Polarkreises sind und wir gehen zum McDonald's in Reykjavík, dem einzigen, den es in Island noch gibt, nachdem ein Dekret erlassen wurde Außerdem werden Restaurants gebaut, die Fastfood verkaufen. Da es das Einzige ist, das noch übrig ist, sehen wir keinen Grund, die Gelegenheit nicht zu nutzen, also schauen wir uns an, was sie auf der Speisekarte haben, und wie es scheint, handelt es sich bei den meisten Sandwiches um Variationen desselben Themas, abwechslungsreiche Versionen davon der Burger-Filet-O-Fish. Wir bekommen zwei Gänge Filet-O-Fish, einen mit Lachs, einen mit Forelle, zwei große Portionen Pommes, weil sie auf jeder Speisekarte bei McDonald's und in jedem Land mein Favorit sind, Schokoladenmuffins und vor allem noch mehr vor allem der isländische McFlurry. Es unterscheidet sich vom Rest Europas dadurch, dass es viel kälter ist, das Klima hilft ihm auch, sich zu konservieren, es hat eine viel gleichmäßigere Textur, ist frostiger und hat einen intensiven Blauton mit Stracciatella-Stücken, die ebenfalls blau sind, wie es scheint seltsam für mich. Sie haben blaue Lebensmittelfarbe verwendet, die E407 enthält. Sie sind diejenigen, die behaupten, dass sie keine verarbeiteten Lebensmittel wollen, dass alles so natürlich wie möglich sein soll.

Wir probieren den isländischen McFlurry. Es ist gut ... nehmen wir noch einen Bissen, ... es ist unglaublich gut ... und noch etwas, vergessen wir nicht den Geschmack ... Ja, wir haben es geschafft, es ist auch der beste McFlurry, den wir je probiert haben Schade, dass es so weit weg von zu Hause ist. Allerdings denken wir, dass das McDonald's-Restaurant in Island einem bestimmten Thema folgt, bis auf die Pommes ähnelt die gesamte Speisekarte der einer Taverne am Meer, die Servietten sind ebenfalls blau mit Fisch darauf gezeichnet, die Gläser sind mit beschriftet Nachrichten wie „Bereit für ein Abenteuer auf See?“, alles ist in Blautönen im Raum gehalten. Interessanterweise finden wir McDonald's auch in Island, es unterscheidet sich stark von allen anderen, die wir bisher gesehen haben.

Weil uns das Eis vom isländischen McDonald's so gut geschmeckt hat, probieren wir andere Eissorten und Eiskugeln aus den örtlichen Gelaterias, nämlich Isbúð Vesturbæjar. Und hier gibt es viele Sortimente, aus denen wir wählen können. Wir nehmen Kakao und Pistazien. Und das sind die besten. Island, ich möchte dir gratulieren, du bist der beste Eishersteller, den ich je getroffen habe. Was Sie anbieten, ist möglicherweise zu wenig oder wird von niemandem mehr angeboten. Sie haben sich darauf spezialisiert, die Kälte in etwas Künstlerisches zu verwandeln, angenehm anzusehen, zu fühlen und zu schmecken, Synästhesie in jeder Hinsicht.

Din minunatele experiențe avute la două restaurante cu specific pescăresc,

Unul prepară mâncăruri, iar celălalt deserturi cu specific marinăresc,

Am mers să degustăm câteva din preparatele locale,

Făcute după rețete tradiționale,

Sosește și comanda noastră, suntem curioși ce gust vor avea

Crustaceele, stridiile, midiile, creveții, păstrăvul căruia din piept osul îi ieșea,

Nici nu apucăm să luăm o îmbucătură,

 Că mirosul ne împiedică să-l ducem la gură,

Pff...o putoare de nedescris,

Ne întrebăm oare ce ingredient a fost omis,

Ne mulțumim doar cu pește marinat,

Ignorând astfel restul platoului cu pește în prea mult sos îmbibat,

Plecăm de la acel restaurant,

Mergem și la cel alăturat,

Acesta, însă, servește fructe de mare de ciocolată,

Iar inima ne saltă toată,

Primim scoici, căluți de mare, caracatițe, corali, pești dungați când cu ciocolată clasică, când cu ciocolată albă.

Au nuanțe de toate felurile, când mai închisă, când mai pală,

Pentru mese festive au fructe de mare din ciocolată cu foiță de aur,

Chiar e un tezaur,

A meritat să ieșim din casă,

Într-o zi ploioasă,

Recomand cu căldură,

Toată acea adunătură,

De pești exotici, imitații de antropode marine,

Delicioase și asemănătoare celor vii ca mărime.