500 de Poezii Creștine 451–500

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

Nu putea să adoarmă.

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

Una câte una.

Greșeli vechi.

Cuvinte urâte.

Minciuni.

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

Nu aștepta niciun răspuns.

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

Apoi încă una.

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

— Doamne...

Vocea i se frânse.

— Îmi pare rău.

Era singur în cameră.

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

Daniel începu să plângă mai tare.

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

Daniel își amintea de copilul care fusese.

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

— Dacă aș putea să mă întorc...

Se opri.

Știa că nu poate.

Timpul nu se întoarce.

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

Daniel își șterse ochii.

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

— Daniel?

Era mama lui.

Băiatul nu răspunse.

— Ești bine?

Daniel își ținu respirația.

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

— Nu dormi?

— Nu...

Vocea lui era foarte slabă.

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

— Ce ai?

Daniel întoarse capul spre perete.

Nu putea să spună.

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

— Nimic, mamă.

Mama îl privi cu îngrijorare.

Știa că nu era „nimic”.

— Ai plâns?

Daniel nu răspunse.

Mama îi puse mâna pe frunte.

— Te doare ceva?

— Nu.

— Atunci ce ai?

Daniel strânse din ochi.

Ar fi vrut să vorbească.

Ar fi vrut să spună tot.

Dar cuvintele nu veneau.

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

Mama se ridică încet.

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

Se îndreptă spre ușă.

— Dar să știi că sunt aici.

Daniel nu răspunse.

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

O fotografie.

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

În fotografie era el.

Daniel, copil.

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

Privea fotografia mult timp.

— Tu ai fost eu...

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

Nu ura copilul din fotografie.

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

Unele erau mici.

Altele îl făceau să se rușineze.

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

Se ridică din pat și luă fotografia.

Ținu rama în mâini.

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

Daniel privi chipul copilului.

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

O ținu între degete.

Pentru câteva secunde ezită.

Apoi o rupse.

Rrrrip.

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

Daniel rămase nemișcat.

Privi cele două bucăți.

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

Dar trecutul nu.

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

Nu putea să șteargă faptele.

Și atunci înțelese ceva.

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

Daniel îngenunche lângă pat.

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

Le așeză încet pe podea.

Și începu să se roage.

— Doamne...

Tăcu.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Tu mă cunoști.

Respiră greu.

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

Daniel își plecă fruntea.

— Nu pot să schimb trecutul.

O lacrimă căzu pe podea.

— Dar pot să mă schimb eu.

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

Nu pentru că trecutul fusese șters.

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

Dumnezeu vedea și pocăința.

Vedea și lacrimile.

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

Daniel rămase mult timp în genunchi.

Apoi se ridică.

Se uită la fotografia ruptă.

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

Fotografia nu mai era întreagă.

Se vedea linia rupturii.

Dar Daniel nu o mai aruncă.

O așeză din nou pe raft.

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

Ci ca să-și amintească de unde venise.

Și să nu mai fie omul de atunci.

Se întoarse în pat.

Își puse capul pe pernă.

Ochii încă îi erau umezi.

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

Apoi închise ochii.

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

Dimineața, mama lui intră în cameră.

Văzu fotografia.

Observă ruptura.

— Daniel...

El deschise ochii.

Mama luă rama în mâini.

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

Daniel tăcu.

Apoi, după câteva secunde, spuse:

— Am rupt-o aseară.

— De ce?

Daniel privi fotografia.

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

Mama se așeză lângă el.

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

— Știu.

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

Daniel o privi.

Mama continuă:

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

Daniel începu din nou să plângă.

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

Își sprijini capul pe umărul mamei.

— Mamă...

— Da?

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

Mama îl strânse în brațe.

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

Daniel închise ochii.

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

Fotografia rămase pe raft.

Ruptă.

Dar nu aruncată.

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

Însă viitorul poate fi.

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

Vede regretul ascuns.

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

Lumina care rămâne

Au trecut câteva zile.

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

Dar ceva se schimbase.

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

Dimpotrivă.

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

Apoi și-a spus:

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

A intrat încet.

Era liniște.

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

Doar a stat.

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Doamne, am venit.

Nu știa ce altceva să spună.

A rămas acolo.

Cu sufletul lui greu.

Cu toate amintirile lui.

Cu toate greșelile lui.

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu știa deja.

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

Dimineața se ruga.

Seara se ruga.

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

Și încet, ceva începu să se schimbe.

Nu într-o singură zi.

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

Ci încet.

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

Imaginile încă mai apăreau uneori.

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

Tăcu.

— Îți dau greșelile mele.

Tăcu din nou.

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Și te rog să-mi dai pace.

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

Apoi observă ceva.

Nu se mai gândea la trecut.

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

Nu mai vedea imaginile dureroase.

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

Doar stătea în liniște.

Și simțea pace.

Daniel zâmbi printre lacrimi.

— Mulțumesc, Doamne.

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

Când se ruga, începea să uite.

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

În locul fricii începea să apară pacea.

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

A intrat în camera lui.

Pe raft era fotografia.

Ruptura încă se vedea.

Daniel o luă în mâini.

Se uită la copilul din imagine.

De data aceasta nu mai simți furie.

Nu mai simți rușine.

Zâmbi.

— Te iert.

Apoi se opri.

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

A pus fotografia înapoi în ramă.

A rămas acolo.

Nu perfectă.

Nu ca înainte.

Dar întreagă în felul ei.

La fel era și Daniel.

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

Dar putea să meargă înainte.

În acea seară, mama lui intră în cameră.

Îl găsi rugându-se.

Nu l-a întrerupt.

A așteptat.

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

— Ești mai liniștit?

Daniel zâmbi.

— Da.

— Ce s-a schimbat?

Daniel privi spre fotografie.

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

Mama îl îmbrățișă.

Daniel nu i-a spus încă tot.

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

Știa și că nu este singur.

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

Camera era liniștită.

Fotografia se afla pe raft.

Daniel și-a făcut semnul crucii.

— Doamne, îți mulțumesc.

Apoi a spus încet:

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

A făcut o pauză.

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

Daniel s-a ridicat.

S-a așezat în pat.

A privit încă o dată fotografia.

Apoi a închis ochii.

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

Știa că amintirile pot reveni.

Știa că unele răni au nevoie de timp.

Știa că poate mai avea zile grele.

Dar mai știa ceva:

Nu era singur.

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

La Dumnezeu.

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

Dar și mărturia unei schimbări.

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

Iar Daniel alesese lumina.

Sfârșit.

Morala

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

[Cristian Diaconița]

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

251. Împărăția Cerurilor

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

Cristian Diaconița

252. Viața veșnică

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

Cristian Diaconița

253. Ziua Judecății

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

Cristian Diaconița

254. Judecătorul drept

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

Cristian Diaconița

255. Cartea vieții

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

Cristian Diaconița

256. Îngerul păzitor

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

Cristian Diaconița

257. Glasul îngerilor

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

Cristian Diaconița

258. Heruvimii

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

Cristian Diaconița

259. Serafimii

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

Cristian Diaconița

260. Sfânta Treime

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

Cristian Diaconița

261. Tatăl nostru

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

Cristian Diaconița

262. Împărate Ceresc

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

Cristian Diaconița

263. Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

Cristian Diaconița

264. Crezul

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

Cristian Diaconița

265. Iisus Hristos

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

Cristian Diaconița

266. Nașterea Domnului

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

Cristian Diaconița

267. Peștera din Betleem

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

Cristian Diaconița

268. Magii

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

Cristian Diaconița

269. Steaua

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

Cristian Diaconița

270. Maica Domnului

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

Cristian Diaconița

271. Buna Vestire

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

Cristian Diaconița

272. Elisabeta

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

273. Ioan Botezătorul

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

Cristian Diaconița

274. Iordanul

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

275. Botezul

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

276. Pustia

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

Cristian Diaconița

277. Ispitirea

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

278. Chemarea

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

Cristian Diaconița

279. Pescarul

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

Cristian Diaconița

280. Apostolii

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

Cristian Diaconița

281. Petru

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

Cristian Diaconița

282. Andrei

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

Cristian Diaconița

283. Toma

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

Cristian Diaconița

284. Filip

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

Cristian Diaconița

285. Natanael

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

Cristian Diaconița

286. Matei

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

Cristian Diaconița

287. Marcu

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

Cristian Diaconița

288. Luca

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

Cristian Diaconița

289. Ioan Evanghelistul

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

Cristian Diaconița

290. Evanghelia după Matei

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

Cristian Diaconița

291. Evanghelia după Marcu

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

Cristian Diaconița

292. Evanghelia după Luca

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

Cristian Diaconița

293. Evanghelia după Ioan

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

Cristian Diaconița

294. Cuvântul s-a făcut trup

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

Cristian Diaconița

295. Apa prefăcută în vin

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

Cristian Diaconița

296. Cana Galileii

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

297. Samariteanca

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

Cristian Diaconița

298. Apa cea vie

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

Cristian Diaconița

299. Pâinea vieții

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

300. Lumina lumii

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 301–350

301. Hristos, Lumina mea

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

Cristian Diaconița

302. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

Cristian Diaconița

303. Golgota

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

Cristian Diaconița

304. Învierea

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

Cristian Diaconița

305. Hristos a înviat!

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

Cristian Diaconița

306. Mormântul gol

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

Cristian Diaconița

307. Maria Magdalena

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

Cristian Diaconița

308. Ucenicii la Emaus

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

Cristian Diaconița

309. Frângerea pâinii

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

Cristian Diaconița

310. Toma și Învierea

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

Cristian Diaconița

311. Înălțarea

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

Cristian Diaconița

312. Rusaliile

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

Cristian Diaconița

313. Duhul Sfânt

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

Cristian Diaconița

314. Harul

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

Cristian Diaconița

315. Biserica

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

Cristian Diaconița

316. Sfânta Liturghie

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

Cristian Diaconița

317. Clopotul

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

Cristian Diaconița

318. Biserica din sat

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

Cristian Diaconița

319. Icoana

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

Cristian Diaconița

320. Candela

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

Cristian Diaconița

321. Tămâia

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

Cristian Diaconița

322. Sfânta Cruce

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

Cristian Diaconița

323. Semnul Sfintei Cruci

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

Cristian Diaconița

324. Rugăciunea de dimineață

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

Cristian Diaconița

325. Rugăciunea de seară

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

326. Înainte de masă

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

Cristian Diaconița

327. După masă

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

Cristian Diaconița

328. Rugăciunea copilului

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

Cristian Diaconița

329. Rugăciunea mamei

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

Cristian Diaconița

330. Rugăciunea tatălui

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

331. Familia creștină

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

Cristian Diaconița

332. Părinții

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

Cristian Diaconița

333. Copiii

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

Cristian Diaconița

334. Bunicii

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

Cristian Diaconița

335. Prietenia

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

Cristian Diaconița

336. Aproapele

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

Cristian Diaconița

337. Omul sărac

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

Cristian Diaconița

338. Străinul

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

Cristian Diaconița

339. Cel întristat

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

Cristian Diaconița

340. Cel bolnav

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

Cristian Diaconița

341. Cel singur

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

Cristian Diaconița

342. Cel pierdut

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

Cristian Diaconița

343. Mâna întinsă

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

Cristian Diaconița

344. Cuvântul bun

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

Cristian Diaconița

345. Tăcerea

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

Cristian Diaconița

346. Gândul curat

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

Cristian Diaconița

347. Inima

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

Cristian Diaconița

348. Sufletul

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

Cristian Diaconița

349. Viața creștinului

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

Cristian Diaconița

350. Cu Hristos înainte

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

E-un loc ce-l știu, și-l știu prea bine,

Deși e prima oară-n drum,

Ca o chemare din vechime

Ce m-a găsit, venit de-acum.

O clipă-n timp se-ntoarce iară,

O umbră tristă, un refren,

Ce-mi amintește, peste seară,

Că parcă totul am mai tren.

Priviri pe care nu le-am spus,

Cu vorbe care n-au fost spuse,

Se-nalță, greu, dintr-un apus

Cu rădăcini în lumi apuse.

E-un vis ce se repetă, veșnic,

Ca foșnetul unei trestii-n vânt,

Și parcă-aș fi, din nou, aici,

Într-un trecut, pe-același gând.

Mereu îmi spun... în fiecare seară...

Că asta-i ultima lacrimă vărsată pentru tine,

Când tăcerea, noaptea mi-o înconjoară 

Și gândul nu vrea să asculte de mine...

Mereu îmi spun... în fiecare seară...

Că asta-i ultima noapte când visez la tine,

Când gândurile imi zburdă într-o doară 

Și dorul îl simt cum îmi curge prin vene...

Mereu îmi spun... în fiecare seară...

Că îmi ești ultimul fum de țigară 

Când de-al meu vis mă îndepărtez...

Dar mai tare gândurile par că se-ncâlcesc. 

Mereu îmi spun... în fiecare seară...

Că-i ultima dată, când în versuri te scriu

Deși mintea te neagă... sufletul mi-e comoară 

Și doar așa în noapte, gându-mi rămâne însorit...

Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,

Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,

Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.

De când s-a întâmplat furtuna

Mi s-au mutat munții în mare

Mi-ai ocupat ziua și noaptea

Ai devenit singurul soare

În poze nu pot să privesc

Nu-i viu nimic pe o hârtie

De aș putea să te privesc

Când te trezești în zorii zilei

Măcar în brațe să te strâng

Din când în când să uit durerea

Căci te iubesc de când te știu

Până s-o stinge-n ochi scânteia

Inima-mi stă sub talpa ta

De nu o vrei mai bine calc-o

Prefer sa fiu doar umbra ta

Decât o piatră aruncată

E prea devreme să ții treaz un înger,

Și îngerii se pare că mai obosesc,

E vorba despre tine preafrumoaso

Cum mă trezesc la tine mă gândesc!

Și dimineața asta este dulce iarăși,

Eu m-am trezit cu tine stând de vorbă ,

Nu pot să tac gândindu-mă la tine,

Și-ți spun a mia oară te iubesc!

(6 feb 2024 Vasilica dragostea mea)