1  

CEI ȘAPTE MOȘTENITORI

I. Ținutul celor șapte împărății

 

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

 

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

 

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

 

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

 

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

 

Cei șapte copii crescuseră împreună.

 

Primul era Cosmin.

 

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

 

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

 

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

 

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

 

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

 

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

 

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

 

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

 

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

 

---

 

II. Lecția tatălui

 

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

 

Era o zi liniștită.

 

Soarele cobora încet spre munți.

 

Copiii se așezară în jurul lui.

 

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

 

— Priviți copacul acesta.

 

Cosmin întrebă:

 

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

 

Tatăl zâmbi.

 

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

 

Gheorghe râse.

 

— Un copac nu conduce pe nimeni.

 

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

 

Copiii tăcură.

 

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

 

Apoi se uită la Cosmin.

 

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

 

Se uită la Gheorghe.

 

— Să nu confunzi respectul cu teama.

 

Apoi îi privi pe toți.

 

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

 

Nicolae întrebă:

 

— Atunci ce este un conducător?

 

Tatăl răspunse:

 

— Un slujitor.

 

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

 

---

 

III. Ultima noapte

 

Anii au trecut.

 

Copiii au devenit adulți.

 

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

 

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

 

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

 

În fața patului se afla o icoană.

 

O singură lumânare ardea.

 

Tatăl lor era foarte slăbit.

 

— Copiii mei...

 

Cei șapte s-au apropiat.

 

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

 

Gabriela plângea.

 

— Tată, nu ne părăsi...

 

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

 

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

 

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

 

Cosmin a îngenuncheat.

 

— Îți promit că o voi face puternică.

 

Tatăl îl privi cu tristețe.

 

— Fă-o mai întâi dreaptă.

 

Apoi îl chemă pe Nicolae.

 

— Tu vei moșteni Regatul României.

 

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

 

— Nu uita să te rogi pentru ei.

 

Apoi veni rândul Gabrielei.

 

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

 

— Voi avea grijă de poporul meu.

 

— Și să nu uiți de cei săraci.

 

Ștefan primi Imperiul Francez.

 

Florin primi Imperiul Chinez.

 

Mircea primi Imperiul German.

 

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

 

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

 

Tatăl îl privi.

 

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

 

Gheorghe tăcu.

 

— Ți-am cerut să-l faci bun.

 

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

 

În palat se auziră clopotele.

 

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

 

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

 

Se simțeau singuri.

 

---

 

IV. Cele șapte coroane

 

Ziua încoronării a venit.

 

Mii de oameni s-au adunat.

 

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

 

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

 

Gheorghe zâmbea.

 

Nicolae se uita spre icoană.

 

Gabriela ținea mâinile împreunate.

 

Ștefan stătea drept.

 

Mircea era solemn.

 

Florin era emoționat.

 

Preotul care oficia slujba le spuse:

 

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

 

Nicolae înțelese.

 

Gheorghe nu.

 

---

 

V. Prima ședință

 

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

 

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

 

Masa era rotundă.

 

În mijlocul ei se afla o cruce.

 

Nicolae deschise ședința:

 

— Înainte de orice, să ne rugăm.

 

Gheorghe oftă.

 

— Iarăși rugăciuni?

 

Gabriela îl privi.

 

— De ce te deranjează?

 

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

 

Ștefan răspunse:

 

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

 

Mircea adăugă:

 

— Să nu uităm că suntem frați.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

 

Nicolae îl privi.

 

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

 

Florin nu spuse nimic.

 

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

 

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

 

---

 

VI. Mândria lui Cosmin

 

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

 

Avea o armată mare.

 

Avea bogății.

 

Avea teritorii întinse.

 

Oamenii îl ascultau.

 

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

 

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

 

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Atunci mă respectă.

 

Sfetnicul nu răspunse.

 

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

 

Privi icoana.

 

Dar nu se rugă.

 

Se uită la coroana sa.

 

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

 

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

 

---

 

VII. Gheorghe și visul puterii

 

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

 

Își construia palate.

 

Își mărea armata.

 

Își cumpăra corăbii.

 

Își aduna aur.

 

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

 

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

 

Gheorghe răspunse:

 

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

 

Gheorghe se înfurie.

 

— Pleacă!

 

Bătrânul plecă.

 

Dar cuvintele lui rămăseseră.

 

---

 

VIII. Cei patru care credeau în bine

 

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

 

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

 

Voiu doar să păstreze pacea.

 

Nicolae ajuta oamenii săraci.

 

Gabriela construia spitale.

 

Ștefan deschidea școli.

 

Mircea întărea legile.

 

Într-o zi, Gabriela spuse:

 

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

 

Nicolae răspunse:

 

— Nimic.

 

Ștefan completă:

 

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

 

Mircea aprobă.

 

— Asta este adevărata moștenire.

 

---

 

IX. Alegerea lui Florin

 

Florin observa totul.

 

Îl vedea pe Cosmin.

 

Îl vedea pe Gheorghe.

 

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

 

Știa că se apropie o alegere.

 

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

 

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

 

— De ce ai venit?

 

— Nu știu ce să fac.

 

— Atunci roagă-te.

 

Florin îngenunche.

 

— Doamne, arată-mi drumul.

 

Călugărul îi spuse:

 

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

 

Florin plecă.

 

Știa că trebuie să aleagă.

 

---

 

X. Înțelegerea secretă

 

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

 

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

 

— Sunt de acord.

 

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

 

Cosmin îl privi.

 

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

 

Gheorghe râse.

 

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

 

Cosmin îl privi câteva secunde.

 

Apoi spuse:

 

— Și eu.

 

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

 

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

 

---

 

XI. Ultima încercare de pace

 

Nicolae află despre plan.

 

Nu a cerut răzbunare.

 

A trimis o scrisoare.

 

„Fraților,

 

Nu vrem război.

 

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

 

Haideți să ne întâlnim.

 

Haideți să ne rugăm.

 

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

 

Suntem frați.”

 

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

 

Cosmin o păstră.

 

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

 

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

 

---

 

XII. Războiul

 

În cele din urmă, războiul începu.

 

Armatele se mișcară.

 

Orașele se închiseră.

 

Oamenii se temeau.

 

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

 

— Nu luptăm pentru ură.

 

Ștefan spuse:

 

— Nu luptăm pentru bogăție.

 

Mircea spuse:

 

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

 

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

 

Florin trimise provizii.

 

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

 

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

 

Aducea numai durere.

 

---

 

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

 

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

 

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

 

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

 

Copilul nu răspunse.

 

Un bătrân îi spuse:

 

— Au murit.

 

Cosmin încremeni.

 

Copilul îl privi.

 

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

 

Cosmin nu găsi răspuns.

 

Se întoarse spre oamenii săi.

 

— Cine a dat ordinul?

 

Un soldat răspunse:

 

— Oamenii dumneavoastră.

 

Cosmin coborî capul.

 

În acea clipă înțelese.

 

Puterea lui avea un preț.

 

Și prețul îl plăteau alții.

 

---

 

XIV. Gheorghe în fața adevărului

 

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

 

Pentru prima dată, a simțit frică.

 

Nu de dușmani.

 

De propria sa conștiință.

 

A intrat în capela palatului.

 

A îngenuncheat.

 

— Doamne...

 

Nu putea continua.

 

Lacrimile îi curgeau pe față.

 

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

 

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

 

---

 

XV. Întâlnirea fraților

 

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

 

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

 

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

 

Cosmin a spus:

 

— Am greșit.

 

Gheorghe:

 

— Și eu.

 

Nicolae a răspuns:

 

— Atunci trebuie să reparăm.

 

Gabriela:

 

— Trebuie să ajutăm oamenii.

 

Ștefan:

 

— Trebuie să reconstruim.

 

Mircea:

 

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

 

Florin:

 

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

 

Cosmin a întrebat:

 

— Ce ne-a învățat?

 

Florin răspunse:

 

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

 

---

 

XVI. Drumul pocăinței

 

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

 

Și au înțeles că era normal.

 

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

 

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

 

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

 

A construit spitale.

 

A reparat biserici.

 

A ajutat familiile.

 

Gheorghe a făcut același lucru.

 

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

 

El nu se supăra.

 

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

 

— Dar mă vor ierta vreodată?

 

Nicolae îi răspundea:

 

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

 

Gheorghe a înțeles.

 

---

 

XVII. Florin își găsește drumul

 

Florin fusese cel mai nehotărât.

 

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

 

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

 

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

 

A construit drumuri.

 

A trimis hrană.

 

A ajutat la reconstruirea satelor.

 

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

 

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

 

Nicolae zâmbi.

 

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

 

---

 

XVIII. Cele șapte lumini

 

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

 

Au aprins șapte lumânări.

 

Una pentru fiecare.

 

Preotul i-a privit.

 

— De ce șapte?

 

Nicolae răspunse:

 

— Pentru că suntem șapte frați.

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

 

Cosmin își plecă fruntea.

 

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

 

Gabriela zâmbi.

 

Ștefan închise ochii.

 

Mircea se rugă.

 

Florin privea flacăra.

 

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

 

---

 

XIX. O nouă rânduială

 

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

 

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

 

credință, popor și pace.

 

Nu mai începeau cu hărți militare.

 

Nu mai începeau cu aur.

 

Nu mai începeau cu teritorii.

 

Începeau cu rugăciunea.

 

Nicolae spunea:

 

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

 

Gabriela:

 

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

 

Ștefan:

 

— Doamne, păzește-ne de război.

 

Mircea:

 

— Doamne, dă-ne dreptate.

 

Florin:

 

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

 

Cosmin:

 

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

 

Gheorghe:

 

— Doamne, învață-ne să iertăm.

 

---

 

XX. Ultimii ani

 

Timpul trecea.

 

Imperiile se schimbau.

 

Orașele creșteau.

 

Copiii deveneau adulți.

 

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

 

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

 

Cosmin avea părul alb.

 

Gheorghe mergea încet.

 

Nicolae ținea un baston.

 

Gabriela era înconjurată de nepoți.

 

Ștefan devenise foarte tăcut.

 

Mircea se ruga mai mult.

 

Florin scria într-un jurnal.

 

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

 

Crucea era în centru.

 

Nicolae se ridică.

 

— Fraților, am primit șapte imperii.

 

Cosmin spuse:

 

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

 

Gheorghe continuă:

 

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

 

Gabriela zâmbi.

 

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

 

Ștefan:

 

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

 

Mircea:

 

— După câtă dreptate face.

 

Florin:

 

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

 

Cosmin privi crucea.

 

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

 

Gheorghe începu să plângă.

 

Nicolae îl îmbrățișă.

 

— Frate.

 

Gheorghe îi răspunse:

 

— Frate.

 

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

 

---

 

XXI. Adevărata moștenire

 

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

 

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

 

Scria:

 

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

 

Sub această inscripție se afla o cruce.

 

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

 

Cosmin.

 

Nicolae.

 

Gabriela.

 

Ștefan.

 

Florin.

 

Mircea.

 

Gheorghe.

 

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

 

Era povestea inimilor lor.

 

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

 

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

 

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

 

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

 

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

 

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

 

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

 

---

 

XXII. Lecția celor șapte

 

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

 

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

 

Călugărul a zâmbit.

 

— De ce întrebi?

 

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

 

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

 

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

 

— Atunci cine?

 

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

 

Copilul s-a gândit.

 

— Și cine a fost acela?

 

Călugărul a răspuns:

 

— Fiecare dintre ei, în felul său.

 

Copilul a privit cele șapte nume.

 

Atunci a înțeles.

 

Nu există om fără greșeală.

 

Dar există om care își recunoaște greșeala.

 

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

 

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

 

Nu există inimă care să nu fie rănită.

 

Dar există inimă care poate ierta.

 

---

 

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

 

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

 

Nu ca o poveste despre războaie.

 

Nu ca o poveste despre bogăție.

 

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

 

Ci ca o poveste despre oameni.

 

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

 

Era responsabilitatea.

 

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

 

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

 

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

 

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

 

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

 

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

 

Cosmin a cucerit mândria.

 

Gheorghe a cucerit ura.

 

Florin a cucerit frica.

 

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

 

Mircea a cucerit asprimea.

 

Gabriela a cucerit nepăsarea.

 

Nicolae a păstrat credința.

 

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

 

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

 

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

 

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

 

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

 

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

 

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

 

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

 

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

 

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

 

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

 

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

 

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

 

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

 

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

 

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

 

---

 

SFÂRȘIT

 

„Cei Șapte Moștenitori”

 

De Cristian Diaconița

 

Morala poveștii:

 

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

 

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

 

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

 

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

 

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

 

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița poezii.online CEI ȘAPTE MOȘTENITORI

Data postării: 23 septembrie

Timp de citire: ~35 min.

Vizualizări: 214

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

500 de Poezii Creștine 1-50

1. Lumina lui Hristos

Hristos coboară peste lume,

Cu har și pace peste noi,

Și-n sufletele cele triste

Aprinde candela-napoi.

La Cruce stăm cu umilință,

Privind spre Cel ce ne-a iubit,

Căci prin a Sa dumnezeire

Pe noi din moarte ne-a trezit.

O, Doamne, fii cu noi în toate,

În zi, în noapte, la necaz,

Și du-ne către Împărăție,

Spre veșnicul Tău sfânt locaș.

Cristian Diaconița

2. Rugăciunea

Când lumea tace și adoarme,

Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,

Îți spun durerea mea ascunsă

Și cer lumină-n veșnicie.

Nu aur vreau și nici mărire,

Ci inimă curată vreau,

Să pot ierta pe orice frate

Și către Tine să privesc.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care-o spun cu glas smerit,

Și nu mă lăsa niciodată

Să uit cât Tu m-ai iubit.

Cristian Diaconița

3. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,

Îmi plec genunchii și suspin,

Căci pentru mine și păcate

Ai suferit amar și chin.

Piroanele au fost durere,

Cununa spini Ți-a fost altar,

Dar dragostea Ta pentru oameni

A fost mai mare decât toate.

Și când mă clatin pe cărare

Și pașii mei se pierd mereu,

Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă

Și mă întorc spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

4. Maica Domnului

Preasfântă Maică, Născătoare,

Tu, Maica Domnului Iisus,

Acoperă-ne cu iubire

Și du-ne către Cel de Sus.

În ceas de teamă și durere,

Ridică rugăciunea ta,

Și fii aproape de creștinii

Ce caută în cer pacea.

Tu, floare sfântă și aleasă,

Primește glasul nostru lin,

Și roagă-te pentru noi, Maică,

Când către Domnul noi venim.

Cristian Diaconița

5. Calea spre Cer

Pe calea vieții merg, Iisuse,

Cu pași adesea obosiți,

Dar știu că Tu ești lângă mine

Când pașii mei sunt rătăciți.

Când drumul este plin de spini,

Nu vreau să fug, ci să rămân,

Căci Tu ai mers întâi pe cale

Și m-ai chemat să Te urmez.

Dă-mi, Doamne, inimă smerită,

Credință, dragoste și har,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să intru-n cerul Tău cel clar.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 6–50

 

6. Inima mea către Hristos

 

Iisuse, Doamne, vin la Tine,

Cu sufletul smerit și greu,

Aprinde-n mine sfânta pace

Și fă din inimă altarul Tău.

 

Când lumea-mi pare fără cale,

Tu fii lumina mea mereu,

Căci numai lângă Tine, Doamne,

Găsesc iubirea lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

7. Candela credinței

 

Aprinde, Doamne, candela

În sufletul meu trecător,

Să lumineze peste toate

Când vine noaptea de fior.

 

Să nu se stingă niciodată

Credința mea în Dumnezeu,

Ci să rămână peste vreme

Ca o lumină-n drumul meu.

 

Cristian Diaconița

 

8. Rugăciune în tăcere

 

În liniștea acestei seri

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și spun cu inimă smerită:

„Iisuse, nu mă părăsi.”

 

Tu știi durerea mea ascunsă,

Tu știi și gândul cel mai greu,

De aceea vin cu toată viața

Și o așez în mâna Ta.

 

Cristian Diaconița

 

9. La icoana Maicii Domnului

 

La icoana Maicii Sfinte

Aprind o candelă ușor,

Și cer în taină mijlocirea

Pentru al meu suflet călător.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei ce Te cinstesc,

Și du-ne către Fiul Tău,

Spre cerul cel dumnezeiesc.

 

Cristian Diaconița

 

10. Crucea vieții

 

Când crucea vieții este grea

Și drumul pare fără sfârșit,

Privesc spre Crucea lui Hristos,

Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.

 

Atunci găsesc putere iarăși

Să merg cu sufletul curat,

Căci El ne spune prin iubire:

„Nu te teme, Eu te-am chemat.”

 

Cristian Diaconița

 

11. Doamne, rămâi cu mine

 

Doamne, rămâi mereu cu mine

Când zorii vin, când noaptea cade,

Când am lumină în privire

Și când mă cuprind multe griji.

 

Nu mă lăsa să pierd cărarea

Ce duce către cerul Tău,

Ci ține-mi sufletul aproape

De sfântul Tău nume mereu.

 

Cristian Diaconița

 

12. Nădejde

 

Când toate par că se destramă

Și omul nu mai vede-un drum,

Eu mă încred în Dumnezeu,

Căci El mă poate ridica.

 

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția ei deșartă,

Ci Domnul care ține viața

Și-mi poate lumina cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

13. Hristos și pacea

 

Acolo unde este Hristos

Se naște pacea în suflet,

Iar inima ce Îl primește

Nu mai rămâne fără rod.

 

Iisuse, fă-mi și mie inima

Un loc curat pentru iubire,

Să pot să duc în lumea aceasta

Lumina Ta și-a Ta sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

14. Întoarcerea

 

Am rătăcit prin multe drumuri,

Dar astăzi iarăși Te-am găsit,

Iisuse, Tu m-ai chemat acasă

Și sufletul mi-ai liniștit.

 

Primește-mă cu milă, Doamne,

Nu după câte am greșit,

Ci după marea Ta iubire

Și harul Tău nemărginit.

 

Cristian Diaconița

 

15. Înaintea altarului

 

În fața sfântului altar

Îmi plec genunchii în tăcere,

Și simt cum sufletul se umple

De pace, har și mângâiere.

 

Biserica devine casă

Pentru un suflet apăsat,

Iar rugăciunea se ridică

Spre Dumnezeu Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

16. Glasul Evangheliei

 

Când Evanghelia răsună,

Aud chemarea lui Hristos:

„Veniți la Mine, cei ce sunteți

Osteniți și apăsați.”

 

Cuvântul Lui îmi este hrană,

Lumină pentru orice zi,

Și mă învață să iubesc

Și să trăiesc pentru cei vii.

 

Cristian Diaconița

 

17. Bucuria Învierii

 

Hristos a înviat din moarte,

Iar piatra nu L-a mai oprit,

Și peste lumea cea cuprinsă

De teamă, viață a răsărit.

 

Să cânte cerul și pământul,

Să cânte omul credincios:

„Moartea nu are ultimul cuvânt,

Căci a-nviat Iisus Hristos!”

 

Cristian Diaconița

 

18. Betleem

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

O stea străluce peste sat,

Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,

De îngeri fiind înconjurat.

 

Păstorii vin cu bucurie,

Magii Îi aduc daruri sfinte,

Iar lumea primește Lumina

Vestită de profeții sfinți.

 

Cristian Diaconița

 

19. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu, trimis de Domnul,

Păzește-mi pașii zi de zi,

Ferește-mi sufletul de rău

Și-nvață-mă spre bine a privi.

 

Când noaptea vine peste mine,

Rămâi aproape, înger sfânt,

Și roagă-te pentru sufletul meu

În drumul meu pe acest pământ.

 

Cristian Diaconița

 

20. Iubirea creștină

 

Iubirea nu răspunde răului

Cu ură și cu răzbunare,

Ci pune peste rana lumii

Balsamul sfânt al unei iertări.

 

Așa ne-a învățat Hristosul,

Prin viața Sa și prin Crucea Sa:

Să ne iubim unii pe alții

Și să păstrăm în noi iertarea.

 

Cristian Diaconița

 

21. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă căzută-n taină

Poate spăla un suflet greu,

Când omul își recunoaște vina

Și se întoarce la Dumnezeu.

 

Doamne, primește pocăința

Și dă-mi putere să mă schimb,

Să las păcatul în urmă

Și către Tine să mă-ndrept.

 

Cristian Diaconița

 

22. Sfânta Liturghie

 

Când clopotele cheamă lumea

La sfânta slujbă în locaș,

Se umple inima de pace

Și sufletul devine mai curat.

 

În rugăciune stăm împreună,

Uniți prin credință și iubire,

Și Îl slăvim pe Dumnezeu

Cu inimă și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

23. Sfinții

 

Sfinții au mers prin încercare

Cu ochii către Dumnezeu,

Și au păstrat credința vie

În orice ceas și-n orice greu.

 

Ei sunt lumină pentru lume,

Modele sfinte de urmat,

Și ne arată că prin Hristos

Sufletul poate fi curat.

 

Cristian Diaconița

 

24. Apostolii

 

Doisprezece au mers cu Domnul

Pe drumurile Galileei,

Vestind cuvântul Evangheliei

Și Împărăția lui Dumnezeu.

 

Au dus lumina peste lume,

Cu jertfă și cu mult curaj,

Și au vestit că Iisus Hristos

Este al lumii Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

25. Petru

 

Petru, pescarul din Galileea,

A lăsat plasa și-a urmat

Pe Cel ce l-a chemat la viață

Și către cer l-a îndreptat.

 

Chiar dacă uneori s-a clătinat,

Hristos nu l-a abandonat,

Ci i-a redat credința vie

Și turma Sa i-a încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

26. Ioan

 

Ioan, apostolul iubirii,

A stat aproape de Hristos,

Și a păstrat în inimă

Cuvântul sfânt și luminos.

 

El ne învață că iubirea

Este poruncă de la Domnul,

Și cine umblă în iubire

Rămâne-n Dumnezeu cu totul.

 

Cristian Diaconița

 

27. Pavel

 

Pavel a dus Evanghelia

Prin multe țări și prin cetăți,

Vestind pe Hristos cu îndrăzneală

În mijlocul multor greutăți.

 

N-a fost oprit de suferință,

Nici de prigoană sau de lanț,

Căci dragostea pentru Hristos

Îi era veșnică putere.

 

Cristian Diaconița

 

28. Psalmul inimii

 

Când sufletul meu este trist,

Ridic privirea către cer,

Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,

De nimic nu mă voi teme.”

 

Tu-mi dai odihnă și lumină,

Mă duci pe cărări de dreptate,

Și chiar de trec prin valea morții,

Tu ești cu mine, Doamne.

 

Cristian Diaconița

 

29. Dumnezeul meu

 

Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,

Tu ai creat cerul și pământul,

Și ai pus viață peste toate,

Cu înțelepciunea Ta cea mare.

 

Primește lauda mea smerită

Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,

Să Te caut în fiecare zi

Și să păstrez porunca Ta.

 

Cristian Diaconița

 

30. Duhule Sfinte

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Adu-mi lumină și curaj,

Curăță gândurile mele

Și fă-mi din inimă locaș.

 

Călăuzește-mi orice pas,

Ferește-mă de rătăcire,

Și dă-mi iubire pentru oameni,

Credință, pace și smerire.

 

Cristian Diaconița

 

31. Smerenia

 

Smerenia nu caută slavă,

Nici laude de la oameni,

Ci stă în liniște și slujește

Cu dragoste și cu răbdare.

 

Iisuse, dă-mi această cale,

Să nu mă laud cu nimic,

Ci să mă bucur când pot face

Un bine mic pentru un frate.

 

Cristian Diaconița

 

32. Milostenia

 

O pâine dată celui flămând

Este iubire înaintea Ta,

O haină dată celui gol

Poate aprinde o stea.

 

Învață-mă să văd aproapele

Și să nu trec nepăsător,

Căci orice bine făcut în taină

Se înalță către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

33. Postul inimii

 

Nu doar de hrană vreau să postesc,

Ci și de ură și mândrie,

De vorbe rele și de judecată,

De orice gând fără iubire.

 

Ajută-mă, Iisuse Doamne,

Să-mi curăț sufletul mereu,

Ca postul meu să fie jertfă

Și să mă apropie de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

34. Iertarea

 

Doamne, învață-mă să iert

Pe cel ce poate m-a rănit,

Așa cum Tu ne ierți păcatul

Când ne întoarcem smeriți.

 

Să nu păstrez în mine ura,

Nici răzbunarea să n-o chem,

Ci să răspund cu rugăciune

Și cu iubire să înving.

 

Cristian Diaconița

 

35. Drumul spre cer

 

Nu știu cât este de lung drumul,

Dar știu că vreau să merg cu Tine,

Iisuse, până la sfârșit,

Pe calea care duce bine.

 

Să nu mă pierd în lumea aceasta,

În lucruri care pier trecând,

Ci să-mi păstrez privirea sus,

Spre cerul Tău cel luminat.

 

Cristian Diaconița

 

36. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică glasul

Și pentru pruncul ei se roagă,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și pază sfântă peste casă.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Celui ce plânge pentru ai săi,

Și pune pace peste familie

Și dragoste între copii și părinți.

 

Cristian Diaconița

 

37. Casa creștinului

 

În casa unde se roagă omul

Se aprinde o lumină,

Iar icoana de pe perete

Amintește calea cea bună.

 

Doamne, binecuvântează casa,

Păzește-i pe cei ce locuiesc,

Și fă ca dragostea și pacea

În ea mereu să înflorească.

 

Cristian Diaconița

 

38. Duminica

 

Duminica este ziua sfântă,

Când clopotul ne cheamă iar,

Să mergem către casa Domnului

Cu sufletul curat și clar.

 

Să lăsăm grijile deoparte

Și să-I aducem mulțumire,

Căci Dumnezeu ne dăruiește

O zi de pace și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

39. Lumina Învierii

 

O, ce lumină minunată

Strălucește în noaptea sfântă!

Hristos a biruit mormântul,

Iar moartea nu mai înspăimântă.

 

Să cântăm cu toți împreună:

„Hristos a înviat din morți!”

Și să păstrăm această veste

În inimile noastre toate.

 

Cristian Diaconița

 

40. Jertfa lui Hristos

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,

Și pentru oameni S-a jertfit,

Ca să ne dea nouă mântuire.

 

Iubirea Lui nu are margini,

Nici lumea n-o poate cuprinde,

Căci din Jertfa Mântuitorului

Nădejdea veșnică se aprinde.

 

Cristian Diaconița

 

41. În grădina Ghetsimani

 

În Ghetsimani, în noaptea grea,

Hristos Se roagă Tatălui,

Iar ucenicii dorm aproape,

În ceasul mare-al încercării.

 

„Facă-se voia Ta”, răsună

Din rugăciunea Celui Sfânt,

Și El primește Crucea lumii

Din dragoste pentru pământ.

 

Cristian Diaconița

 

42. Mormântul gol

 

Femeile vin dis-de-dimineață

Și găsesc mormântul gol,

Iar îngerul vestește lumii

Că Domnul este viu din nou.

 

Nu mai este moartea stăpână,

Nu mai domnește întunericul,

Căci Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul spre viață.

 

Cristian Diaconița

 

43. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Ucenicii privesc spre cer,

Iar Domnul Se înalță-n slavă

După lucrarea Sa pe pământ.

 

Dar nu ne lasă fără nădejde,

Ci ne trimite Duhul Sfânt,

Să ducem Evanghelia Sa

Până la marginile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

44. Rusaliile

 

În ziua sfântă a Cincizecimii

Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,

Iar inimile ucenicilor

De har și foc s-au umplut.

 

Biserica începe să vestească

Pe Hristos Cel înviat,

Iar Evanghelia străbate lumea

Ca un soare minunat.

 

Cristian Diaconița

 

45. Cuvântul lui Dumnezeu

 

Cuvântul Domnului este lumină

Pentru sufletul care caută,

Este sabie împotriva răului

Și pâine pentru inima flămândă.

 

Când citesc Sfânta Scriptură,

Îl caut pe Dumnezeu în ea,

Și fiecare pagină mă cheamă

Să trăiesc mai aproape de El.

 

Cristian Diaconița

 

46. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există veșnica Împărăție,

Unde cei ce-L iubesc pe Domnul

Vor afla pace și bucurie.

 

Nu aurul mă cheamă acolo,

Nici slava lumii de aici,

Ci dorul după Dumnezeu

Și viața trăită în iubire.

 

Cristian Diaconița

 

47. Judecata

 

Va veni o zi în care

Fiecare suflet va răspunde,

Iar toate faptele ascunse

Înaintea Domnului vor fi văzute.

 

De aceea vreau să trăiesc astăzi

Cu inimă curată și smerită,

Să fac bine cât încă pot

Și să cer iertare de la Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

48. Viața veșnică

 

Nu pentru lumea aceasta singură

Ne-a chemat Hristos la credință,

Ci pentru viața cea veșnică,

Pentru lumină și făgăduință.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În adevăr și în iubire,

Ca la sfârșitul călătoriei

Să aflu veșnica mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

49. Când sunt singur

 

Când sunt singur, Tu ești aproape,

Când plâng, Tu vezi lacrima mea,

Când nu mai am putere-n suflet,

Tu îmi întinzi mâna Ta.

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Să cad în deznădejde grea,

Ci pune iar lumină-n mine

Și fă să crească nădejdea mea.

 

Cristian Diaconița

 

50. Laudă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru lumină și pământ,

Pentru viață și iubire,

Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.

 

Slavă Ție pentru toate,

Pentru bine și-ncercări,

Căci prin Tine, Doamne Sfinte,

Vom găsi mereu cărări.

Mai mult...

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Mai mult...

Lumina Lui Hristos

PARTEA I — LUMINA

 

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

 

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

 

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

 

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

 

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

 

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

 

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

 

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

 

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

 

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

 

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

 

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

 

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

 

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

 

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

 

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

 

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

 

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

 

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

 

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

 

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

 

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

 

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

 

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

 

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

 

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

 

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

 

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

 

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

 

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

 

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

 

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

 

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

 

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

 

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

 

---

 

PARTEA A II-A — CHEMAREA

 

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

 

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

 

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

 

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

 

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

 

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

 

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

 

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

 

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

 

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

 

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

 

Și glasul lui Hristos se-aude:

 

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

 

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

 

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

 

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

 

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

 

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

 

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

 

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

 

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

 

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

 

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

 

---

 

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

 

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

 

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

 

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

 

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

 

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

 

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

 

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

 

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

 

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

 

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

 

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

 

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

 

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

 

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

 

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

 

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

 

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

 

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

 

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

 

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

 

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

 

---

 

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

 

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

 

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

 

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

 

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

 

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

 

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

 

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

 

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

 

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

 

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

 

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

 

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

 

---

 

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

 

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

 

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

 

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

 

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

 

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

 

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

 

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

 

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

 

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

 

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

 

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

 

---

 

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

 

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

 

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

 

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

 

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

 

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

 

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

 

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

 

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

 

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

 

---

 

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

 

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

 

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

 

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

 

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

 

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

 

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

 

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

 

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

 

Amin.



de Cristian Diaconița

Mai mult...

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.

Ion se întreba uneori:

— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?

Dar nu primea niciun răspuns.

Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.

Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.

Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.

Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.

Fiul său nu înțelegea.

— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?

Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.

Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:

— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?

Ion a răspuns:

— Am văzut.

Bătrânul i-a spus:

— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.

Ion a tăcut mult timp.

Apoi bătrânul a continuat:

— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.

Aceste cuvinte au rămas în inima lui.

Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.

După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.

Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:

Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.

Și fiul și-a spus în inima lui:

„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”

Aceasta este învățătura pildei:

Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.

Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.


❤️🙏[Cristian Diaconița]

Mai mult...

(!) Pașii Arhanghelilor

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 251–300

251. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

252. Viața veșnică

 

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

 

Cristian Diaconița

 

253. Ziua Judecății

 

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

 

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

 

Cristian Diaconița

 

254. Judecătorul drept

 

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

 

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

 

Cristian Diaconița

 

255. Cartea vieții

 

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

 

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

256. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

 

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

 

Cristian Diaconița

 

257. Glasul îngerilor

 

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

 

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

 

Cristian Diaconița

 

258. Heruvimii

 

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

 

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

 

Cristian Diaconița

 

259. Serafimii

 

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

 

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

 

Cristian Diaconița

 

260. Sfânta Treime

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

 

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

261. Tatăl nostru

 

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

 

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

 

Cristian Diaconița

 

262. Împărate Ceresc

 

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

 

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

263. Preasfânta Treime

 

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

 

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

 

Cristian Diaconița

 

264. Crezul

 

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

 

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

265. Iisus Hristos

 

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

 

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

266. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

 

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

267. Peștera din Betleem

 

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

 

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

 

Cristian Diaconița

 

268. Magii

 

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

 

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

 

Cristian Diaconița

 

269. Steaua

 

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

 

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

270. Maica Domnului

 

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

 

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

 

Cristian Diaconița

 

271. Buna Vestire

 

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

 

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

 

Cristian Diaconița

 

272. Elisabeta

 

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

 

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

273. Ioan Botezătorul

 

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

 

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

274. Iordanul

 

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

275. Botezul

 

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

 

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

276. Pustia

 

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

 

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

 

Cristian Diaconița

 

277. Ispitirea

 

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

 

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

278. Chemarea

 

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

 

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

279. Pescarul

 

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

 

Cristian Diaconița

 

280. Apostolii

 

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

 

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

281. Petru

 

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

 

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

 

Cristian Diaconița

 

282. Andrei

 

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

 

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

283. Toma

 

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

 

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

284. Filip

 

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

 

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

 

Cristian Diaconița

 

285. Natanael

 

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

286. Matei

 

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

 

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

287. Marcu

 

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

 

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

 

Cristian Diaconița

 

288. Luca

 

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

 

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

 

Cristian Diaconița

 

289. Ioan Evanghelistul

 

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

 

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

290. Evanghelia după Matei

 

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

 

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

291. Evanghelia după Marcu

 

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

 

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

292. Evanghelia după Luca

 

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

 

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

293. Evanghelia după Ioan

 

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

 

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

 

Cristian Diaconița

 

294. Cuvântul s-a făcut trup

 

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

 

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

295. Apa prefăcută în vin

 

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

 

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

 

Cristian Diaconița

 

296. Cana Galileii

 

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

 

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

297. Samariteanca

 

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

 

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

 

Cristian Diaconița

 

298. Apa cea vie

 

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

 

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

299. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

 

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

300. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

 

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 301–350

 

301. Hristos, Lumina mea

 

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

 

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

302. Sub Crucea Ta

 

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

 

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

 

Cristian Diaconița

 

303. Golgota

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

 

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

 

Cristian Diaconița

 

304. Învierea

 

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

 

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

305. Hristos a înviat!

 

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

 

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

 

Cristian Diaconița

 

306. Mormântul gol

 

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

 

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

307. Maria Magdalena

 

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

 

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

 

Cristian Diaconița

 

308. Ucenicii la Emaus

 

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

 

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

 

Cristian Diaconița

 

309. Frângerea pâinii

 

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

 

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

 

Cristian Diaconița

 

310. Toma și Învierea

 

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

 

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

 

Cristian Diaconița

 

311. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

 

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

 

Cristian Diaconița

 

312. Rusaliile

 

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

 

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

313. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

 

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

314. Harul

 

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

 

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

 

Cristian Diaconița

 

315. Biserica

 

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

 

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

316. Sfânta Liturghie

 

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

 

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

317. Clopotul

 

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

 

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

318. Biserica din sat

 

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

 

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

319. Icoana

 

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

 

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

320. Candela

 

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

 

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

321. Tămâia

 

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

322. Sfânta Cruce

 

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

 

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

323. Semnul Sfintei Cruci

 

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

 

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

 

Cristian Diaconița

 

324. Rugăciunea de dimineață

 

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

 

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

325. Rugăciunea de seară

 

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

 

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

326. Înainte de masă

 

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

 

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

 

Cristian Diaconița

 

327. După masă

 

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

 

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

 

Cristian Diaconița

 

328. Rugăciunea copilului

 

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

 

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

329. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

 

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

330. Rugăciunea tatălui

 

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

 

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

331. Familia creștină

 

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

 

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

332. Părinții

 

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

 

Cristian Diaconița

 

333. Copiii

 

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

 

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

 

Cristian Diaconița

 

334. Bunicii

 

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

 

Cristian Diaconița

 

335. Prietenia

 

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

 

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

 

Cristian Diaconița

 

336. Aproapele

 

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

 

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

337. Omul sărac

 

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

 

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

 

Cristian Diaconița

 

338. Străinul

 

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

 

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

339. Cel întristat

 

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

 

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

 

Cristian Diaconița

 

340. Cel bolnav

 

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

 

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

 

Cristian Diaconița

 

341. Cel singur

 

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

 

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

 

Cristian Diaconița

 

342. Cel pierdut

 

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

 

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

 

Cristian Diaconița

 

343. Mâna întinsă

 

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

 

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

 

Cristian Diaconița

 

344. Cuvântul bun

 

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

 

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

345. Tăcerea

 

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

 

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

346. Gândul curat

 

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

 

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

 

Cristian Diaconița

 

347. Inima

 

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

 

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

348. Sufletul

 

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

349. Viața creștinului

 

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

 

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

 

Cristian Diaconița

 

350. Cu Hristos înainte

 

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

 

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

O NOAPTE ROMANTICĂ

  Pe  Robert îl cunoșteam de ceva vreme.Lucrăm amăndoi  la aceiași  fundație.

Nu știu exact cu ce se ocupă,doar că ne întânlim uneori.A intrat în biroul meu

să mi comunice că trebuie să mergem spre seară să ducem niște materiale ne-

cesare unei fundații.Când l-am văzut intrând, am simțit  o undă de simpatie.

Parcă o rază de lumină îi brăzda chipul.Mi s-a părut că Robert avea ceva special

în privire,un farmec aparte.Înalt și bine  înzestrat de natură, avea ceva magic

în privire De fapt el nu  prea vorbea, asculta apoi răspundea print-un zâmbet cald.

S-a hotărât deci  să plecăm împreună spre fundația Gărgărița cu un transport.

              CONTINUARE

Mai mult...

Proiect de construcții plus câteva inepții în franceză

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Projet de construction et quelques bêtises

 

Cecilia et son mari envisagent d'emménager dans une nouvelle maison. Ils ont continué à rechercher sur Internet des annonces d'agences immobilières. En principe, ce qu'ils veulent n'est pas compliqué, un appartement avec trois pièces, deux salles de bains, un salon, deux balcons, parmi ceux découverts, qui n'ont ni murs ni fenêtres (car Cecilia aime s'asseoir au soleil, bronzer), une cuisine, mais aussi un espace de rangement pour les boîtes à chaussures. La plupart des disputes partent de cet espace de stockage, le mari de Cecilia n'est pas d'accord. Il pense que l'emplacement de ces cartons pourrait être directement sur le balcon. De plus, l'espace de rangement ne lui permettrait pas d'agrandir sa salle de bain avec un hamac. Pratiquement, l’homme veut une salle de bains à aire ouverte.

Ils regardent autour d'eux, cherchent des offres, ils en remarquent une plutôt avantageuse, un appartement de trois pièces comme ils le souhaitaient, mais pas dans le centre de la ville, mais quelque part à la périphérie, au nord-ouest de la ville. L'emplacement ne satisfera pas vraiment le besoin de soleil et de chaleur de Cécilia, mais que faire, on ne peut pas tous les avoir, il faut quand même renoncer à certains critères de sélection qu'elles auraient souhaité pour leur future Maison.

Ils y vont mercredi vers 9 heures du matin pour parler aux constructeurs. Mais dès l’entrée, Cécilia éprouve un sentiment étrange. L'homme lui demande pourquoi il ne serait pas bien de rester là. Elle commence par une série de raisons : que c'est loin de l'école maternelle du garçon, de ses cours de piano, de la mairie, du salon de beauté qu'il fréquente, de tout magasin où il pourrait faire ses courses.

A tout cela, le mari donne une réponse très "intelligente" :,, il y a les transports en commun". Cécile nerveuse :,, Alors tu ne vas pas m'aider à me déplacer d'un endroit à un autre ?".

Le mari de Cecilia a encore une phrase qui nous fait nous demander à quel point il est fidèle et dévoué en tant que mari : "Tu as un permis pour toutes les catégories, tu ne veux même pas vraiment rouler en scooter, il y a des taxis que tu peux appeler à tout moment. heure du jour et de la nuit." Cecilia est encore plus féroce:,,, tu sais quelque chose, j'ai eu mon permis pour moi, pour me montrer que je peux, quelle est ma faute si dans la circulation j'ai eu toutes sortes de cinglés, comme toi, qui veut vraiment me percuter ? J'ai peur de tant d'embouteillages. Le mari lui dit, d'une voix timide : "D'accord, je vais t'aider pour les déplacements."

Les choses se calmant pour le moment, les deux vont parler aux constructeurs. Ils leur donnent un plan de l'appartement, afin qu'ils puissent voir plus en détail tous les détails architecturaux. Le mari voit la salle de bain plus petite, dont il veut faire un espace ouvert. Cécilia commence, d'une voix critique et moralisatrice : "Je ne comprends pas pourquoi tu as besoin d'une salle de bain en open space ?" Où avez-vous déjà vu ce modèle de salle de bain ? Au bar?!!"

L'homme dit qu'il la veut parce qu'il a des idées innovantes, pas conservatrices, pour voir les choses unilatéralement comme Cecilia, pour avoir tous les murs bien disposés, un pour ne pas être incliné à 95 degrés et que le besoin de perfection de Cecilia l'encombre, le bloque , a l'impression que tout stagne à cause de ses préférences typiques.

Cécilia rougit, se tait, mais remarque des choses. Cecilia dit :,, Et il me semble qu'il manque tellement de choses, je ne resterais pas ici, c'est un espace vide."

Les constructeurs lui disent : "C'est vide maintenant, parce qu'il n'y a pas d'objets, on a à peine réussi à construire les murs, quand tu emménageras ici, tu verras que la maison va commencer à prendre forme, tu la décoreras à ta guise, la personnaliseras , et tout ça."

Cecilia parle à son mari, elle veut le convaincre de reporter le déménagement jusqu'à ce que son fils termine la maternelle car c'est un garçon très émotif et tout changement majeur pourrait avoir un impact désagréable sur ses résultats scolaires.

Le mari n'est pas d'accord, rejette la proposition de Cecilia et promet aux constructeurs qu'il emménagera dès que l'appartement sera construit, meublé, plâtré. Il accepte cependant que l'espace de rangement des boîtes à chaussures se trouve dans la salle de bain à aire ouverte.

Cecilia cède, elle voit qu'elle n'a de toute façon personne à qui parler, elle a une dernière demande avant de quitter l'appartement de ses grands-parents, à savoir : faire attention aux 20 tableaux de ses grands-parents, ne pas les perdre, les enfiler. Il ne leur arrachera pas le corps lorsqu'il les sortira de la voiture et les transportera à l'appartement. Il promet qu'il fera attention, qu'il ne les laissera pas tomber, ne les rayera pas, ne touchera pas la balustrade, etc.

Le jour du déménagement arrive, un vendredi, il n'a même pas récupéré le garçon à la maternelle, il n'a ni boussole dans son sac, ni cartes, ni l'application "Maps" installée sur son téléphone, il doit deviner où la nouvelle maison est. S'il réussit bien à la maison, sinon il dort dans la rue.

Les tableaux de Cecilia, les pauvres, trônent dans le coffre à côté de deux bouteilles d'eau Aqua Carpatica, un sac plein de boîtes de Cremșnit, un autre sac avec huit paquets de farine, un aquarium, je ne sais combien de boîtes de serviettes, de chiffons et tout ça.

Lorsqu'il les porte, il fait attention à chaque pas sur lequel il marche, mais comme il en a cinq dans une main et cinq dans l'autre, il gratte le cadre d'un tableau qu'il tient dans sa main droite. Cecilia ne se doute pas de ce qui s'est passé jusqu'à ce que son mari le cloue au mur. Cécilia, avec sa vision agile, son œil d'aigle qui remarque le moindre défaut à +1,75 dioptrie, voit l'égratignure. Il dit à l'homme : Demain, je veux que tu ailles au magasin chinois du petit marché et que tu achètes une monture neuve mais toujours dorée comme celle-ci. Je ne peux pas regarder ce tableau, vous l'avez gâché par votre insouciance ! » Et vraiment, quelle telle fortune était-ce ? C'était juste un tableau de chats à fourrure.

Le mari lui demande : "Mais ça ne se répare pas avec de la colle ?" Cécilia agacée par une telle ineptie, "Non, ça ne se répare pas avec de la colle. C'est rayé, il ne manque pas un morceau du cadre..."

Le mari réfléchit dehors aux paroles de Cecilia :,, Une femme qui ne sait pas non plus ce qu'elle veut, ne veut pas de colle, je lui donne des raisons de vouloir de la colle. " Et il passe à des actes encore plus courageux, brise l'aquarium en le coffre. Cecilia voit tout depuis le balcon, lui envoie un message au téléphone pour acheter également un nouvel aquarium au magasin chinois et éventuellement de nouveaux poissons à l'animalerie, pendant qu'elle s'efforce de réanimer tous ceux qui étaient dans cet aquarium, de les mettre au robinet, sous le jet d'eau et dans un vase de fleurs.

Ce qu'il faut faire? Le mari de Cecilia aurait dû savoir que « se dépêcher gâche le travail ».

Mai mult...

Zbor în zigzag

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

Mai mult...

Ranile cerului, furtunile vietii

"Ranile cerului inca plang pe betoanele fierbinti unde furtunile vieții inca mai surad.. lasand o umbra de sperenta in urma pe pamant."

Mai mult...

MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

 

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

 

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

 

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

 

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

 

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

 

Acolo învățase să citească.

 

Acolo învățase să se roage.

 

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

 

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

 

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

 

Mihail studiase ani întregi.

 

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

 

Cunoscuse viețile Apostolilor.

 

Cunoscuse istoria primilor creștini.

 

Cunoscuse mărturiile martirilor.

 

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

 

Nu pentru a-i urî pe oameni.

 

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

 

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

 

Candela tremura.

 

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

 

Mihail își plecă fruntea.

 

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

 

Apoi adăugă:

 

— Și păzește-mă de mândrie.

 

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

 

---

 

PARTEA I

 

DRUMUL

 

CAPITOLUL I — PLECAREA

 

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

 

Își puse Evanghelia în traistă.

 

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

 

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

 

— Unde vei merge?

 

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

 

— Și ce vei face?

 

— Voi vorbi despre Hristos.

 

Andronic îl privi lung.

 

— Ai grijă.

 

— De ce?

 

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

 

— Nu mă tem.

 

— Să nu spui asta.

 

Mihail îl privi nedumerit.

 

— De ce?

 

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 

Mihail zâmbi.

 

— Atunci asta voi spune.

 

Bătrânul îl binecuvântă.

 

Clopotul bătu.

 

Porțile mănăstirii se deschiseră.

 

Mihail porni.

 

---

 

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

 

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

 

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

 

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

 

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

 

Un bătrân îl întrebă:

 

— Cine ești?

 

— Un creștin.

 

— Și ce cauți aici?

 

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

 

— Crezi că religia ta este adevărată?

 

Mihail răspunse:

 

— Da.

 

Mulțimea începu să murmure.

 

— Atunci dovedește!

 

Mihail deschise Evanghelia.

 

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

 

Astfel începu prima mare confruntare.

 

---

 

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

 

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

 

Învățații îl întrebau.

 

El răspundea.

 

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

 

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

 

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

 

Un filosof îl provocă:

 

— Și dacă descoperi că ai greșit?

 

Mihail răspunse:

 

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

 

Sala amuți.

 

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

 

— Atunci nu ești un fanatic.

 

Mihail zâmbi.

 

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

 

---

 

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

 

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

 

Citea.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Apoi compara.

 

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

 

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

 

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

 

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

 

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

 

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

 

Mihail privi spre cetate.

 

— Nu știu ce va face istoria.

 

— Dar tu ce vrei?

 

Mihail răspunse:

 

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

 

— Și cum o vei distruge?

 

Mihail ridică Evanghelia.

 

— Prin lumină.

 

---

 

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

 

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

 

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

 

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

 

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

 

Pe peretele din spatele lui era scris:

 

„Cine cunoaște adevărul?”

 

Mihail păși înăuntru.

 

Primul învățat întrebă:

 

— Ești sigur că ai dreptate?

 

— Sunt convins de credința mea.

 

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

 

— Atunci să cercetăm.

 

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

 

Dumnezeu.

 

Omul.

 

Păcatul.

 

Moartea.

 

Mântuirea.

 

Rugăciunea.

 

Viața veșnică.

 

Hristos.

 

Crucea.

 

Învierea.

 

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

 

Nu ridica vocea.

 

Nu insulta.

 

Nu râdea.

 

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

 

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

 

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

 

Mihail răspunse:

 

— Nici nu am venit pentru asta.

 

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

 

Mihail închise Evanghelia.

 

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

 

---

 

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

 

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

 

Se urcă pe o corabie.

 

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

 

Cerul se întunecă.

 

Valurile loviră corabia.

 

Un catarg se rupse.

 

Marinarii strigau.

 

Mihail îi ajută.

 

Un tânăr marinar căzu pe punte.

 

Mihail îl ridică.

 

— Ține-te bine!

 

— Vom muri!

 

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

 

Toți munciră.

 

În cele din urmă, furtuna trecu.

 

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

 

Căpitanul se apropie.

 

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

 

— Da.

 

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

 

Mihail privi marea.

 

— Nu știu.

 

— Și totuși crezi?

 

— Da.

 

— De ce?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

 

---

 

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

 

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

 

Erau puțini.

 

Aveau o biserică mică.

 

Clopotul era vechi.

 

Icoanele erau simple.

 

Dar oamenii se rugau.

 

Preotul cetății îi spuse:

 

— Suntem puțini.

 

Mihail răspunse:

 

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

 

— Și dacă vântul o stinge?

 

— O aprindem din nou.

 

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

 

Îi învăță pe copii din Scriptură.

 

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

 

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

 

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

 

---

 

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

 

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

 

Se uită la toate manuscrisele sale.

 

Își aminti de toate dezbaterile.

 

De toate drumurile.

 

De toate victoriile.

 

Și atunci o întrebare îl lovi:

 

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

 

Mihail închise ochii.

 

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

 

Era propria lui mândrie.

 

Îngenunche.

 

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

 

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

 

Nu era făcută să lovească oameni.

 

Era făcută să taie mândria.

 

---

 

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

 

Anii trecură.

 

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

 

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

 

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

 

Nu toate cetățile îl ascultau.

 

Nu toți îl credeau.

 

Uneori era alungat.

 

Alteori era primit.

 

Uneori câștiga dezbateri.

 

Alteori era învins într-un argument.

 

Dar continua.

 

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

 

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

 

Mii de oameni umplură piața.

 

Mihail urcă pe trepte.

 

În mâna sa avea Evanghelia.

 

În spatele lui se ridica o cruce.

 

Un conducător al cetății întrebă:

 

— De ce ai venit?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

 

— Și ce ai învățat după atâția ani?

 

Mihail privi mulțimea.

 

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

 

Apoi ridică Evanghelia.

 

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

 

Piața deveni tăcută.

 

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

 

Un vânt puternic trecu prin piață.

 

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

 

---

 

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

 

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

 

Unii descoperiră creștinismul.

 

Alții rămaseră în tradițiile lor.

 

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

 

Nu prin foc.

 

Nu prin sabie.

 

Ci prin întrebări.

 

Prin cărți.

 

Prin dezbateri.

 

Prin rugăciune.

 

Prin convertiri sincere.

 

Mihail privea toate acestea și spunea:

 

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

 

Un tânăr îl întrebă:

 

— Atunci cine a biruit?

 

Mihail privi spre cruce.

 

— Hristos.

 

---

 

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

 

Mihail îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Pașii îi erau mai lenți.

 

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

 

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

 

Bătrânul Andronic nu mai era.

 

Mormântul său se afla lângă biserică.

 

Mihail se opri înaintea lui.

 

— Părinte, m-am întors.

 

Vântul mișcă frunzele.

 

Mihail zâmbi.

 

Apoi intră în biserică.

 

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

 

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

 

Tăcu.

 

Clopotul începu să bată.

 

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

 

Mihail privi crucea.

 

În acea clipă își aminti toate drumurile.

 

Marea.

 

Furtunile.

 

Cetățile.

 

Dezbaterile.

 

Prietenii.

 

Adversarii.

 

Oamenii care îl ascultaseră.

 

Oamenii care îl respinseseră.

 

Și înțelese ceva.

 

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

 

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

 

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

 

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

 

Nu fusese distrugerea oamenilor.

 

Nu fusese cucerirea cetăților.

 

Fusese lumina aprinsă în suflete.

 

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

 

HRISTOS.

 

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

 

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

 

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

 

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

 

Era Cuvântul.

 

Scutul lui era credința.

 

Armura lui era rugăciunea.

 

Puterea lui era adevărul.

 

Iar legea lui era:

 

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

 

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

 

Dar crucea rămânea.

 

Evanghelia rămânea.

 

Credința creștină rămânea.

 

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

 

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Mai mult...

Ofamilie mare ! partea a treia!

Au urmat anii grei a războiului, seceta, foametea cumplită din Moldova,

care a făcut numeroase victime, oamenii au trecut prin mari nevoi.

Petrina,a cunosct un tânăr frumos,deștept, s-au căsătorit și a apătut pe lume 

un băiețel leit tatăl său.Era un început promițător , dar soarta a hotărât altăceva...

      Rămân doar mamă și fiu, o legătură trainică...pe viață...Daniel s-a dovedit a fi un 

copil foarte înzestrat, mândria mamei, ajutoul, suportul ei în clipe grele. De mic copil 

l-a preocupat treburile de pe lângă casă, cărțile și mersul la bibliotecă. Toate la un loc 

a făcut ca Daniel, să fie mai altfef decât copii și colegii din cartierul în care locuiau.

     Petrina a avut din oartea lui Daniel numai bucurii; premii școlare, aprecieri din 

partea profesorilor, poate puțină invidie din partea unor mameale colegilor săi.

     A venit vremea cănd, Daniel a cunoscut-o pe tănăra studentă, Liliana, foartă frumoasă

deșteaptă, modestă. Avea emoții ...mama și nora se vor place? Totul sa va limpezit când s-au cunoscut.

Nici măcar rodajul primilot ani de căsnicie, nu a lăsat urme de întrebare. Totul a mers,frumos, 

calm, blând. Liliana a avut ce învăța de la Petrina și Daniel. A venit pe lume și dorita moștenitoare,

o fetiță minunată, ce semâna cu tatăl ei, Costina. Fericirea, intrase în casa lor, pe uși și pe geamuri...

Întânlirile erau în familie erau tot mai dese, am plecat va  continua...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: Monica P