ȘCOALA DIN VIITOR
În anul 2100, lumea era mult mai dezvoltată decât în trecut. Orașele aveau clădiri foarte înalte, mijloace de transport moderne și tehnologii care îi ajutau pe oameni în aproape toate activitățile lor.
Școlile se schimbaseră și ele. Elevii nu mai mergeau la cursuri cinci zile pe săptămână. În noul sistem de învățământ, școala se desfășura doar luni și marți. În aceste două zile, elevii aveau un program de aproape opt ore.
De miercuri până duminică, elevii aveau cinci zile libere. În această perioadă se puteau odihni, puteau petrece timp cu familia, puteau citi, face sport sau merge la biserică.
Într-unul dintre marile orașe ale viitorului locuia un băiat pe nume Gabriel.
Gabriel era elev la Școala Sfântului Constantin, o școală modernă în care erau folosite calculatoare, table inteligente, laboratoare moderne și sisteme de învățare cu ajutorul tehnologiei.
Totuși, școala avea și o biserică în curtea sa. Biserica fusese construită în stil bizantin și avea icoane, cupole și o cruce mare deasupra intrării.
Gabriel era creștin ortodox și mergea des la biserică împreună cu familia sa.
Într-o dimineață de luni, Gabriel s-a trezit devreme.
Știa că începea o nouă săptămână de școală. S-a pregătit, și-a luat ghiozdanul și a coborât la micul dejun.
Mama lui l-a întrebat:
— Gabriel, ești pregătit pentru școală?
— Da, mamă. Astăzi este luni și avem aproape opt ore de cursuri.
— Să fii atent la ore și să îi respecți pe profesori și pe colegi.
— Voi fi atent.
Înainte să plece, Gabriel și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a spus:
— Doamne, ajută-mă la școală!
Apoi a plecat.
Când a ajuns la școală, a observat că mai mulți elevi intrau în clădire. La intrare se afla profesorul Andrei, directorul școlii.
— Bună dimineața, Gabriel! îi spuse acesta.
— Bună dimineața, domnule profesor!
La ora opt au început cursurile.
În prima parte a zilei, Gabriel a avut matematică, limba română și istorie. După aceea a mers la laboratorul de științe, unde elevii au făcut un experiment.
La ora de istorie au învățat despre Imperiul Bizantin, despre Constantinopol și despre dezvoltarea creștinismului.
Profesorul le-a arătat imagini cu biserici bizantine și le-a explicat importanța lor.
Gabriel a fost foarte atent.
După istorie, elevii au avut ora de religie.
Profesorul le-a vorbit despre credința creștin-ortodoxă și despre importanța rugăciunii.
— Copii, le-a spus profesorul, tehnologia este folositoare dacă este utilizată corect. Dar ea nu poate înlocui credința, familia și responsabilitatea omului.
Gabriel a ascultat cu atenție.
După aproape opt ore de cursuri, ziua de luni s-a terminat.
Gabriel era obosit, dar mulțumit.
Știa că mai avea o singură zi de școală.
A doua zi era marți.
După terminarea zilei de marți, urmau cinci zile libere.
Pentru Gabriel, săptămâna avea un program neobișnuit, dar îi plăcea acest sistem.
În cele două zile de școală învăța cât mai mult, iar în celelalte cinci zile se odihnea și petrecea timp cu familia.
Nu știa însă că, în acea săptămână, avea să învețe una dintre cele mai importante lecții din viața lui.
---
SFÂRȘITUL
După mai multe zile de școală, Gabriel ajunsese să înțeleagă mai bine scopul noului sistem de învățământ.
Luni și marți erau zile dedicate studiului. Programul era lung și elevii trebuiau să fie atenți și responsabili.
De miercuri până duminică aveau cinci zile libere. Gabriel folosea acest timp pentru odihnă, lectură, familie și biserică.
Într-o duminică, Gabriel a mers împreună cu părinții săi la biserică.
Slujba s-a terminat, iar familia a rămas câteva minute în curtea bisericii.
Gabriel privea clădirea școlii aflată în apropiere.
Și-a amintit de toate lecțiile pe care le învățase.
Își amintea de matematică, istorie, limba română, științe și tehnologie.
Dar își amintea mai ales de orele de religie.
În acele ore învățase că educația nu înseamnă doar acumularea de informații.
Un elev trebuie să învețe să fie respectuos, responsabil, sincer și atent față de ceilalți.
Gabriel a înțeles că tehnologia era importantă pentru viitor, dar trebuia folosită cu responsabilitate.
În anul 2100, oamenii puteau să construiască mașini foarte inteligente, să călătorească în spațiu și să folosească sisteme informatice foarte avansate.
Cu toate acestea, oamenii aveau în continuare nevoie de familie, prieteni, credință și valori morale.
În seara acelei duminici, Gabriel și-a pregătit ghiozdanul pentru ziua următoare.
Luni urma să înceapă din nou școala.
El știa că avea să urmeze un program de aproape opt ore, apoi marți încă o zi de cursuri.
După aceea avea să aibă din nou cinci zile libere.
Înainte să se culce, Gabriel s-a rugat.
— Doamne, îți mulțumesc pentru familia mea, pentru școala mea și pentru toate lucrurile pe care le pot învăța. Ajută-mă să folosesc ceea ce învăț pentru a face bine.
Apoi și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a culcat.
A doua zi avea să înceapă o nouă săptămână.
Gabriel urma să meargă din nou la școala viitorului.
Școala avea să-i ofere cunoștințe despre lume, știință și tehnologie.
Familia avea să-l învețe responsabilitatea și iubirea.
Biserica avea să-i amintească de credință.
Iar Gabriel urma să descopere, pe măsură ce creștea, că toate aceste lucruri puteau face parte din viața lui.
În anul 2100, școala se schimbase foarte mult.
Programul era diferit.
Tehnologia era mult mai avansată.
Elevii mergeau la școală doar două zile și aveau cinci zile de odihnă.
Dar un lucru rămăsese neschimbat:
un copil avea nevoie să învețe nu doar pentru a avea succes în viitor, ci și pentru a deveni un om bun.
Gabriel înțelesese acest lucru.
Și astfel, în fiecare luni dimineața, când intra pe poarta Școlii Sfântului Constantin, își făcea semnul Sfintei Cruci și își începea ziua cu aceeași rugăciune:
— Doamne, ajută-mă să învăț și să fac bine!
Iar școala continua să-și deschidă porțile pentru o nouă generație de elevi.
Sfârșit.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița ![]()
Data postării: 13 septembrie
Timp de citire: ~10 min.
Vizualizări: 281
Alte poezii ale autorului
500 de Poezii Creștine 51–100
51. Chemarea lui Hristos
Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,
Las tot ce-i trecător în drum,
Și vreau să merg după Iisus,
Pe calea sfântă, pas cu pas.
Să-mi fie inima deschisă,
Să nu mă-ntorc spre lumea rea,
Ci să păstrez mereu în suflet
Chemarea sfântă de la Tine.
Cristian Diaconița
52. Icoana
În fața sfintei Tale icoane
Îmi plec genunchii cu smerire,
Și cer, Iisuse, peste mine
Lumina Ta și-a Ta iubire.
Privind chipul Tău zugrăvit,
Îmi amintesc de veșnicie,
Și sufletul meu caută pace
În sfânta Ta împărăție.
Cristian Diaconița
53. Clopotul Bisericii
Când clopotul răsună-n sat,
Aud chemarea către Domnul,
Și las în urmă grijile lumii
Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.
În glasul lui aud speranța,
Aud chemarea către bine,
Și merg spre sfânta Biserică
Cu sufletul aproape de Tine.
Cristian Diaconița
54. Doamne, miluiește
„Doamne, miluiește” spun,
Când inima mi-e apăsată,
Când nu mai știu ce drum să aleg
Și lumea pare-ntunecată.
În două vorbe este cuprinsă
Nădejdea sufletului meu:
Că mila Ta este mai mare
Decât păcatul meu cel greu.
Cristian Diaconița
55. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,
Îmi amintesc că nu sunt singur,
Că Dumnezeu din cer privește
Spre fiecare om cu milă.
„Facă-se voia Ta” rostesc,
Și-mi plec smerit întreaga viață,
Căci numai voia Ta, Părinte,
Îmi poate fi cărare dreaptă.
Cristian Diaconița
56. Credință neclintită
Chiar dacă vântul bate tare
Și valul vieții se ridică,
Credința mea rămâne-n Domnul,
Căci mâna Lui mă ocrotește.
Nu mă voi teme de furtună,
Cât timp Hristos este cu mine,
Căci după noaptea cea mai grea
Răsare iarăși o lumină.
Cristian Diaconița
57. Pacea sufletului
Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,
Când lumea este tulburată,
Să nu răspund cu răutate
Și să nu port în suflet ură.
Fă-mi inima asemenea apei
Ce stă liniștită sub lumină,
Ca pacea Ta să se reverse
Peste întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
58. Calea îngustă
Calea spre cer nu este largă,
Și nu-i mereu ușor de mers,
Dar cine merge după Domnul
Găsește viață la sfârșit.
Chiar dacă drumul are spini
Și pașii mei mai cad uneori,
Hristos îmi este călăuză
Și mă ridică din căderi.
Cristian Diaconița
59. Păcatul
Păcatul pare uneori
O floare dulce la vedere,
Dar după ea rămâne-n suflet
O rană plină de durere.
Iisuse, scapă-mă de rău,
Păzește-mi mintea și privirea,
Și pune-n locul întunericului
Lumina Ta și pocăința.
Cristian Diaconița
60. Harul
Harul Tău, Doamne, mă ridică
Atunci când cad și sunt slăbit,
Îmi dă putere să merg iarăși
Pe drumul meu către Hristos.
Nu pentru vrednicia mea
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,
Ci pentru mila Ta cea mare
Și pentru dragostea Ta sfântă.
Cristian Diaconița
61. În numele lui Iisus
Când rostesc numele Iisus,
În suflet parcă se aprinde
O mică flacără de pace
Ce întunericul îl învinge.
Iisuse, numele Tău sfânt
Să fie-n inima mea mereu,
Ca fiecare pas din viață
Să fie către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
62. Sfântă Treime
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Unui Dumnezeu în Treime,
Acum și-n vecii de veci.
Primește lauda smerită
A inimii ce Te slăvește,
Și fă să crească-n noi iubirea
Ce către Tine ne unește.
Cristian Diaconița
63. Când plâng
Când plâng și nimeni nu mă vede,
Tu, Doamne, vezi lacrima mea,
Și știi de unde vine durerea
Ce s-a ascuns în inima mea.
Nu mă lăsa singur în noapte,
Ci fii aproape, Dumnezeu,
Și schimbă lacrima în pace
Prin mila și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
64. Bunul Păstor
Hristos este Păstorul nostru,
Ne caută când ne rătăcim,
Și lasă turma Sa în pace
Când pe cel pierdut îl găsește.
O, Bunule Păstor, Iisuse,
Păzește sufletul meu slab,
Și du-mă către apa vie
Și către veșnicul Tău staul.
Cristian Diaconița
65. Oaia pierdută
Am fost asemenea unei oi
Ce s-a pierdut pe cale,
Dar Bunul Păstor m-a căutat
Cu dragoste și răbdare.
Când m-a găsit, nu m-a certat,
Ci m-a întors spre casa Sa,
Arătându-mi că iubirea
Nu lasă sufletul să piară.
Cristian Diaconița
66. Fiul risipitor
Am plecat de lângă Tatăl
Și am pierdut ce am primit,
Dar când m-am întors spre casă,
Părintele m-a întâmpinat.
Nu mi-a cerut decât întoarcerea,
Ci m-a primit cu bucurie,
Ca pe un fiu care se-ntoarce
Dintr-o lume de rătăcire.
Cristian Diaconița
67. Samarineanul milostiv
Pe omul rănit de pe cale
Un străin l-a văzut plângând,
Și nu a trecut nepăsător,
Ci i-a venit în ajutor.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să văd durerea celui trist,
Să fiu aproape de aproapele
Și să iubesc precum ai spus.
Cristian Diaconița
68. Fericirile
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Fericiți cei ce plâng cu credință,
Fericiți cei ce iubesc dreptatea
Și cei ce caută pacea.
Hristos ne-a arătat fericirea
Ce nu se cumpără cu bani:
O inimă curată înaintea
Lui Dumnezeu și-a oamenilor.
Cristian Diaconița
69. Sămânța bună
Doamne, pune-n inima mea
Sămânța sfântului Tău Cuvânt,
Să nu cadă între spini
Și nici pe piatră fără rod.
Fă-mă pământ bun și roditor,
Să cresc în credință și iubire,
Și să aduc în viața mea
Roade de pace și sfințire.
Cristian Diaconița
70. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Ce-alungă noaptea din noi,
Și cine merge după Dânsul
Nu rămâne-n întuneric.
Aprinde, Doamne, și în mine
Lumina sfântă a iubirii,
Ca să pot duce mai departe
Un strop din pacea Ta în lume.
Cristian Diaconița
71. Sarea pământului
Doamne, ajută-mă să fiu
Sarea cea bună pentru lume,
Prin fapte bune și iubire
Să fac cunoscut al Tău nume.
Nu prin vorbe mari și goale,
Ci printr-o viață curată,
Să arăt celor de aproape
Că dragostea Ta ne schimbă.
Cristian Diaconița
72. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cel ce vine către Dânsul
Găsește viață și lumină.
Doamne, hrănește-mă cu harul
Și cu al Tău sfânt adevăr,
Ca să nu caut în lumea aceasta
Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.
Cristian Diaconița
73. Apa cea vie
Dă-mi, Doamne, apa cea vie
Ce stinge setea sufletului,
Și curăță în mine totul
Prin mila Ta și adevărul Tău.
Să nu mai caut fericirea
În lucruri care pier curând,
Ci să găsesc izvorul vieții
În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.
Cristian Diaconița
74. Bucuria credinței
Credința nu este tristețe,
Ci bucurie în Hristos,
Căci chiar în mijlocul durerii
El ne ridică luminos.
Să cânt cu inimă smerită
Și-n ziua bună, și-n necaz,
Căci Dumnezeu nu mă abandonează
Și-mi dă putere la orice pas.
Cristian Diaconița
75. Mulțumire
Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,
Pentru lumina dimineții,
Pentru familie și prieteni,
Pentru speranța zilei noi.
Îți mulțumesc pentru încercări,
Căci și prin ele am crescut,
Și pentru toate câte vin
Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”
Cristian Diaconița
76. Dimineața
Când soarele răsare-n zare,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Că mi-ai mai dăruit o zi
Să fac un bine pe pământ.
Păzește-mi pașii în această zi,
Ferește-mă de orice rău,
Și fă ca tot ce voi lucra
Să fie spre slava Ta.
Cristian Diaconița
77. Seara
Când seara cade peste lume
Și liniștea cuprinde casa,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și-mi plec genunchii înaintea Ta.
Iartă-mi greșelile de astăzi,
Curăță sufletul meu greu,
Și dă-mi odihnă peste noapte
Sub sfântă binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
78. Noaptea
Când stelele apar pe cer
Și lumea doarme liniștită,
Eu știu că ochiul Tău veghează
Peste făptura Ta iubită.
Păzește-ne în astă noapte,
Ferește-ne de orice rău,
Și pune pace peste case
Și peste sufletul meu.
Cristian Diaconița
79. Încercarea
Când vine încercarea grea
Și simt că nu mai pot să merg,
Îmi amintesc că lângă mine
Este Hristos, Păstorul meu.
Nu orice cruce este pedeapsă,
Uneori ea mă poate crește,
Și prin răbdare Dumnezeu
Un suflet nou în mine zidește.
Cristian Diaconița
80. Răbdarea
Învață-mă să am răbdare
Când lucrurile nu ies bine,
Să nu cârtesc împotriva vieții,
Ci să mă-ncred mereu în Tine.
Căci toate vin la timpul lor
Sub ochiul Tău cel minunat,
Iar omul care rabdă-n Domnul
Nu este niciodată abandonat.
Cristian Diaconița
81. Mântuitorul
Iisus Hristos este Mântuitorul,
Lumina lumii și Păstor,
El ne-a chemat din întuneric
Spre viață veșnică și har.
În El găsesc iertare, pace,
În El găsesc un drum curat,
Și vreau să-I fiu aproape veșnic,
Cu sufletul încredințat.
Cristian Diaconița
82. Golgota
Pe dealul Golgotei, Iisuse,
Ai dus povara tuturor,
Și Crucea Ta a devenit
Semnul iubirii pentru noi.
Când mă gândesc la Jertfa Ta,
Îmi plec privirea cu durere,
Dar știu că din iubirea Ta
A răsărit marea mântuire.
Cristian Diaconița
83. Cununa de spini
Cununa care Ți-a fost pusă
A fost durere pentru Tine,
Dar spinii lumii au devenit
O lecție sfântă pentru mine.
Să nu mai caut slavă deșartă,
Nici cinste de la oameni mulți,
Ci să rămân smerit în viață
Și către Dumnezeu să urc.
Cristian Diaconița
84. Pilatul
Înaintea lui Pilat ai stat,
Deși erai nevinovat,
Și ai primit osânda lumii
Din dragoste pentru păcat.
Tăcerea Ta mă învață, Doamne,
Să nu răspund mereu cu rău,
Ci să-mi păstrez sufletul curat
Și să mă-ncred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
85. Răstignirea
Pe Cruce, între cer și lume,
Hristos S-a dat pentru noi toți,
Iar dragostea Lui fără margini
A biruit puterea morții.
Să nu uit niciodată, Doamne,
Jertfa pe care ai adus,
Și să răspund iubirii Tale
Cu viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
86. Învierea lui Hristos
Mormântul gol vestește lumii
Că moartea nu L-a biruit,
Că Fiul Tatălui cel veșnic
A înviat și ne-a iubit.
Hristos a înviat! Să cânte
Pământul plin de bucurie,
Căci prin Învierea Domnului
S-a deschis drumul către viață.
Cristian Diaconița
87. Hristos a înviat
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le prin iubire.
Să răsune peste sate
Cântarea sfântă de Paști,
Iar inimile tuturor
Să fie pline de lumină.
Cristian Diaconița
88. Lumina Paștilor
Lumina sfântă strălucește
Și noaptea nu mai este grea,
Căci vestea Învierii sfinte
Cuprinde toată lumea.
Să ducem lumina și acasă,
Să o păstrăm în suflet viu,
Și să trăim cu bucurie
În Domnul nostru, Iisus Hristos.
Cristian Diaconița
89. Paștele
La Paști, creștinii se adună
Cu bucurie și cântare,
Vestind că Domnul a-nviat
Și moartea nu mai are stăpânire.
Hristos ne cheamă la lumină,
La pace și la pocăință,
Să fim oameni noi prin har
Și să păstrăm mereu credința.
Cristian Diaconița
90. Bucurie sfântă
O bucurie fără margini
Se naște-n sufletul curat,
Când omul știe că Hristos
Din moarte iarăși a-nviat.
Nu este bucurie lumească,
Ce trece precum floarea-n vânt,
Ci este bucuria vie
A celui ce-L urmează pe Domnul.
Cristian Diaconița
91. Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt
Să mă păzească-n calea mea.
Când sunt căzut, fii lângă mine,
Când plâng, acoperă-mă blând,
Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,
Cel ce ne mântuiește pe pământ.
Cristian Diaconița
92. Acoperământul
Sub sfântul tău acoperământ,
Preasfântă Maică, ne rugăm,
Să fim feriți de rău și teamă
Și către Fiul tău să mergem.
Nu cerem bogății lumești,
Ci pace pentru suflete,
Și mijlocirea ta cea sfântă
În clipele de încercare.
Cristian Diaconița
93. Buna Vestire
În ziua mare-a Bunei Vestiri
Un înger vine către Maria,
Vestind că Fiul lui Dumnezeu
Se va naște pentru mântuirea lumii.
Cu smerenie Maria primește
Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,
Iar prin ascultarea ei curată
Se pregătește taina cea mare.
Cristian Diaconița
94. Nașterea
În peștera săracă și smerită
Se naște Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântă în ceruri
Și pace vestesc pe pământ.
Magii vin cu daruri sfinte,
Păstorii vin să-L vadă,
Iar lumea primește pe Hristos,
Lumina care nu apune.
Cristian Diaconița
95. Steaua
Steaua i-a călăuzit pe magi
Spre locul unde S-a născut
Mântuitorul lumii noastre,
Pruncul cel Sfânt și Preacurat.
Doamne, fii și Tu steaua mea
Când nu mai știu unde să merg,
Și luminează-mi calea vieții
Spre adevărul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
96. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerul le-a apărut,
Vestindu-le cu mare bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Ei au plecat fără întârziere
Să vadă Pruncul minunat,
Și s-au întors cu bucurie
Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.
Cristian Diaconița
97. Magii
Din depărtări au venit magii
Călăuziți de steaua sfântă,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se cu credință.
Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc
Nu aur, smirnă sau tămâie,
Ci inima mea, viața mea,
Și dragostea ce-n mine este.
Cristian Diaconița
98. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan striga în pustie tare:
„Gătiți calea Domnului!”
Și chema oamenii la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu.
El a vestit venirea lui Hristos
Cu glas puternic și curat,
Și ne învață și pe noi
Să pregătim sufletul pentru Domnul.
Cristian Diaconița
99. Botezul Domnului
În Iordan, Hristos Se botează,
Iar cerurile s-au deschis,
Și Duhul Sfânt Se arată
Iar glasul Tatălui S-a auzit.
Taina aceasta ne amintește
De începutul vieții curate,
De chemarea noastră către Domnul
Și de lumina cea adevărată.
Cristian Diaconița
100. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Pentru iubirea Ta cea mare,
Pentru Cruce și Înviere,
Pentru sfânta Ta chemare.
Slavă Ție în veci, Iisuse,
Mântuitorul tuturor,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un loc al sfântului Tău dor.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 101–150
101. Iubirea lui Hristos
Iubirea Ta, Iisuse Doamne,
Nu poate fi măsurată-n cuvinte,
Ea trece peste orice teamă
Și vindecă inimi rănite.
Ai coborât din slava Ta
Și ai venit între oameni,
Ca să ne chemi la mântuire
Și să ne faci ai Tăi fii.
Cristian Diaconița
102. Doamne, luminează-mă
Când gândurile mă apasă
Și nu mai văd cărarea dreaptă,
Ridică peste mine, Doamne,
Lumina Ta cea minunată.
Să nu aleg cărări greșite,
Nici glasul lumii să-l ascult,
Ci să păstrez în mine veșnic
Cuvântul Tău cel sfânt și bun.
Cristian Diaconița
103. Inima smerită
O inimă smerită, Doamne,
Este comoară înaintea Ta,
Căci nu se laudă cu sine,
Ci Îți încredințează viața sa.
Învață-mă să fiu smerit,
Să nu caut întâietate,
Ci să iubesc și să slujesc
Cu pace și sinceritate.
Cristian Diaconița
104. În casa Domnului
În casa Ta, Iisuse Doamne,
Aud cântarea îngerilor,
Iar candela din fața icoanei
Îmi amintește de-al Tău dor.
Aici îmi las durerea toată,
Aici găsesc din nou putere,
Căci Biserica este locul
În care sufletul se cere.
Cristian Diaconița
105. Rugăciunea unui creștin
Nu cer, Doamne, viață fără
Încercări și fără greu,
Ci cer să fii mereu cu mine
Și să mă ții în harul Tău.
Când voi cădea, să mă ridici,
Când voi greși, să mă îndrepți,
Iar când voi fi departe, Doamne,
Cu mila Ta să mă aștepți.
Cristian Diaconița
106. Sfântul altar
În fața sfântului altar
Se liniștește orice teamă,
Iar sufletul găsește pace
Când către Dumnezeu se-ndeamnă.
Aici învăț să fiu mai bun,
Aici îmi văd greșeala mea,
Și plec din nou cu nădejde
Pe calea către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
107. Cuvântul sfânt
Cuvântul Tău este lumină,
Când întunericul mă-nconjoară,
Și-mi arată drumul drept
Când inima începe să doară.
Păstrează-l, Doamne, în mine,
Ca pe-o comoară neprețuită,
Și fă-mi viața mărturie
Pentru iubirea Ta nesfârșită.
Cristian Diaconița
108. Nu mă lăsa
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Când drumul meu devine greu,
Când oamenii mă uită-n urmă,
Rămâi aproape, Dumnezeu.
Ține-mă strâns de mâna Ta
Și du-mă către liman,
Să nu mă pierd prin lumea aceasta
Și să ajung la Tine-n veac.
Cristian Diaconița
109. Lacrima
O lacrimă căzută-n taină
Tu, Doamne, o cunoști prea bine,
Căci nimeni nu poate ascunde
Durerea inimii de Tine.
Primește lacrima aceasta
Ca pe-o smerită rugăciune,
Și schimb-o, Doamne, în lumină,
În pace și în înțelepciune.
Cristian Diaconița
110. Credința mea
Credința mea nu este aur,
Nici bogăție trecătoare,
Ci este legătura sfântă
Cu Dumnezeu cel iubitor.
Chiar dacă lumea se schimbă
Și multe lucruri vor pieri,
Credința mea rămâne-n Domnul
Și mă va duce către veșnicii.
Cristian Diaconița
111. Când vine furtuna
Când peste viața mea se-abate
O furtună fără sfârșit,
Eu strig către Iisus,
Cel care m-a iubit.
Și chiar de valurile cresc,
Nu vreau să cad în disperare,
Căci Dumnezeu este cu mine
Și-mi poate da din nou salvare.
Cristian Diaconița
112. Mâna Domnului
Mâna Domnului mă ține
Când picioarele-mi slăbesc,
Și mă ridică din țărână
Când mă întorc și mă smeresc.
Nu sunt singur pe cărare,
Chiar dacă uneori așa pare,
Căci Dumnezeu merge cu mine
Prin fiecare încercare.
Cristian Diaconița
113. O rugă pentru pace
Doamne, adu pace în lume,
Adu pace între oameni,
Stinge ura și mânia
Și apropie inimile.
Fă-ne frați prin iubire sfântă,
Fă-ne oameni milostivi,
Ca să nu mai fie ură
Și să fim cu toții vii în Tine.
Cristian Diaconița
114. Iubirea aproapelui
Să-l iubesc pe cel aproape
Chiar când nu gândește ca mine,
Să-i întind o mână sinceră
Și să-i doresc numai bine.
Căci Hristos ne-a spus să fim
Frați în dragoste și pace,
Iar iubirea pentru oameni
Sufletul din rău îl scoate.
Cristian Diaconița
115. Bunătatea
O faptă bună făcută-n taină
Nu cere laudă de la oameni,
Ea se ridică către ceruri
Ca o rugăciune fără glas.
Doamne, fă-mă bun cu toți,
Cu cei puternici și cu cei slabi,
Ca prin iubire și răbdare
Să fiu aproape de Tine.
Cristian Diaconița
116. Iertarea fratelui
De câte ori fratele meu
Mă rănește printr-un cuvânt,
Ajută-mă să nu răspund
Cu aceeași rană înapoi.
Adu-mi aminte de Hristos,
De Crucea Lui și de iertare,
Și fă-mi din inimă un loc
În care ura să nu moară.
Cristian Diaconița
117. Fapta bună
Nu spune numai că-L iubești
Pe Dumnezeu cu toată viața,
Arată dragostea prin fapte
Și fă lumină dimineața.
Un om flămând, un om bolnav,
Un om căzut pe lângă drum,
Așteaptă poate mâna ta
Să-l ridice din nou acum.
Cristian Diaconița
118. Inima curată
Ferice este omul care
Păstrează inima curată,
Nu judecă și nu urăște,
Ci face bine tuturor.
Doamne, spală-mi orice gând
Care nu este după Tine,
Și fă-mi sufletul asemenea
Luminii care vine.
Cristian Diaconița
119. Rugăciunea nopții
Înainte să închid ochii,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Pentru ziua care trece
Și pentru viața de pe pământ.
Iartă tot ce-am făcut rău,
Păzește casa mea în noapte,
Și dă-mi odihnă până mâine
Sub aripa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
120. O nouă zi
O nouă zi îmi dai, Iisuse,
Un nou început și-un nou drum,
O nouă șansă să fac bine
Și să iubesc mai mult acum.
Ajută-mă să nu risipesc
Darul acestei zile sfinte,
Ci să o umplu de iubire
Și de fapte bune înainte.
Cristian Diaconița
121. Înaintea Crucii
Înaintea Crucii Tale
Îmi plec capul cu smerire,
Căci acolo văd iubirea
Care duce la mântuire.
Crucea nu este doar durere,
Ci și speranță pentru noi,
Căci după Golgota cea grea
Vine Învierea înapoi.
Cristian Diaconița
122. Drumul Golgotei
Pe drumul Golgotei ai mers
Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,
Și-ai primit pentru omenire
Păcatul și rușinea lumii.
Când drumul meu devine greu,
Privesc spre Tine și învăț
Să port cu răbdare crucea mea
Și să nu fug de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
123. Spinii
Spinii cununii Tale sfinte
Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,
De dragostea fără de margini
Ce ne-a chemat din întuneric.
Doamne, ferește-mă de mândrie
Și de dorința de mărire,
Și dă-mi în loc smerenie,
Răbdare și iubire.
Cristian Diaconița
124. Lemnul Crucii
Pe lemnul Crucii ai purtat
Povara lumii noastre, Doamne,
Iar sângele Tău ne-a arătat
Cât de adâncă este iubirea.
Să port și eu cu demnitate
Crucea ce-mi este dată mie,
Cu credință și cu răbdare
Și cu nădejde în veșnicie.
Cristian Diaconița
125. Taina iubirii
Nu pot cuprinde cu mintea
Taina iubirii Tale mari,
Cum Tu, Cel fără de păcat,
Ai primit pentru noi dureri.
Dar pot să-Ți spun cu umilință:
„Iisuse, vreau să Te iubesc”,
Și prin viața mea de fiecare zi
Să-Ți arăt că Te urmez.
Cristian Diaconița
126. Învierea ne cheamă
Învierea ne cheamă iarăși
Să lăsăm păcatul în trecut,
Să fim oameni noi în Hristos,
Cu sufletul curat și renăscut.
Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis un drum spre cer,
De aceea cânt cu bucurie
Și-n El mereu eu sper.
Cristian Diaconița
127. Mormântul gol
Mormântul gol vorbește lumii
Mai tare decât orice glas:
Hristos este viu pentru totdeauna,
Iar moartea nu L-a biruit.
De aceea nu mă tem de moarte,
Ci mă încred în Dumnezeu,
Căci viața adevărată
Este cu Hristos mereu.
Cristian Diaconița
128. Îngerul Învierii
Îngerul de lângă mormânt
A vestit femeilor cu bucurie
Că Cel răstignit nu mai este acolo,
Ci a înviat în slavă.
Vestea aceasta să rămână
În fiecare inimă creștină,
Căci prin Învierea Domnului
Lumea primește iar lumină.
Cristian Diaconița
129. Paștele inimii
Să fie Paști și-n inima mea,
Nu doar o zi de sărbătoare,
Ci o trecere din întuneric
La viață și la lumină.
Să învie-n mine iubirea,
Să învie credința curată,
Să învie dorința de bine
Și să moară răutatea.
Cristian Diaconița
130. Hristos este viu
Hristos este viu și ne cheamă
Să mergem cu El înainte,
Să lăsăm în urmă păcatul
Și să trăim prin cele sfinte.
El este viața și nădejdea,
El este drumul către Tatăl,
El este Lumina veșnică
Ce luminează tot pământul.
Cristian Diaconița
131. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino iarăși
Și luminează mintea mea,
Alungă tot întunericul
Și pune pace-n inima mea.
Dă-mi putere să fac bine,
Să mă feresc de orice rău,
Și să păstrez mereu în suflet
Iubirea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
132. Pogorârea Duhului
La Cincizecime, peste oameni
S-a pogorât Duhul Sfânt,
Și inimile ucenicilor
S-au umplut de har și curaj.
Ei au vestit Evanghelia
În multe limbi și multe țări,
Și au aprins în lume focul
Credinței în Mântuitor.
Cristian Diaconița
133. Biserica lui Hristos
Biserica este casa sfântă
În care ne-adunăm mereu,
Uniți în rugăciune și credință
În numele lui Dumnezeu.
Aici ascult Cuvântul vieții,
Aici primesc îndemn spre bine,
Și plec din nou cu nădejde
Să-L urmez pe Hristos.
Cristian Diaconița
134. Clopotele
Clopotele bat peste sat,
Vestind că ziua se sfințește,
Și sufletul care le ascultă
Spre casa Domnului pornește.
Bateți, clopote, peste lume,
Chemați oamenii la rugăciune,
Să fie pace între frați
Și dragoste în orice casă.
Cristian Diaconița
135. Candela
O candelă arde-n biserică
În liniștea serii târzii,
Și flacăra ei mică spune
Că Dumnezeu este aici.
Așa să ardă și în mine
Credința care nu se stinge,
Oricât ar bate vântul lumii
Și orice teamă m-ar cuprinde.
Cristian Diaconița
136. Tămâia rugăciunii
Tămâia se ridică-n aer
Ca rugăciunea către cer,
Iar sufletele stau smerite
Înaintea lui Dumnezeu.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem noi,
Și pune pace peste lume,
Peste familii și nevoi.
Cristian Diaconița
137. Sfântul Nicolae
Sfinte Nicolae, chip al milei,
Învață-ne să dăruim,
Să nu trecem nepăsători
Pe lângă cei ce suferă.
Să fim și noi mâini pentru bine,
Să ajutăm cu bucurie,
Și prin iubirea către oameni
Să ne apropiem de Hristos.
Cristian Diaconița
138. Sfântul Gheorghe
Sfinte Gheorghe, purtătorule
De biruință prin credință,
Tu ai rămas statornic Domnului
În vreme de mare prigoană.
Ajută-ne și nouă astăzi
Să nu fugim de adevăr,
Ci să păstrăm credința vie
În Dumnezeu cel veșnic.
Cristian Diaconița
139. Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au plecat
Să ducă lumii Evanghelia,
Fără avere și fără teamă,
Cu Hristos în inima lor.
Doamne, ajută-ne și nouă
Să fim mărturisitori ai binelui,
Prin cuvinte și prin fapte
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
140. Sfântul Andrei
Sfinte Andrei, Apostole,
Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,
Ajută-ne să ținem vie
Credința moștenită de la sfinți.
Roagă-te pentru neamul nostru,
Pentru pace și credință,
Și pentru toți cei care caută
Lumina adevărului.
Cristian Diaconița
141. Sfântul Ioan
Sfinte Ioane, Apostol iubit,
Tu ai rămas aproape de Hristos,
Și-ai mărturisit cu dragoste
Cuvântul Său cel luminos.
Învață-ne să iubim
Fără ură și fără teamă,
Și să păstrăm în suflete
Lumina dragostei creștine.
Cristian Diaconița
142. Sfântul Pavel
Sfinte Pavel, Apostole,
Cu râvnă ai vestit pe Hristos,
Ai trecut prin multe încercări
Și n-ai lăsat credința jos.
Ajută-ne să fim puternici
Când viața ne pune la încercare,
Și să nu ne lepădăm vreodată
De adevărul Evangheliei.
Cristian Diaconița
143. Sfinții mucenici
Mucenicii au mers spre moarte
Cu numele lui Hristos pe buze,
Și n-au schimbat credința sfântă
Pentru plăceri sau bogății.
Doamne, dă-ne și nouă putere
Să fim statornici în credință,
Chiar când lumea ne încearcă
Și ne cheamă spre rătăcire.
Cristian Diaconița
144. Mănăstirea
În liniștea unei mănăstiri
Se aud doar clopote și rugăciuni,
Iar sufletul uită pentru-o clipă
Zgomotul lumii trecătoare.
Acolo omul caută pacea
Prin post, smerenie și rugăciune,
Și își ridică inima
Către veșnica Împărăție.
Cristian Diaconița
145. Călugărul
Un călugăr merge-n tăcere
Pe drumul rugăciunii sfinte,
Lăsând în urmă multe lucruri
Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să fim mai simpli și smeriți,
Să nu fim robi ai lumii
Și să rămânem credincioși.
Cristian Diaconița
146. Post și rugăciune
Postul împreună cu rugăciunea
Curăță sufletul încet,
Când omul lasă răutatea
Și caută chipul lui Hristos.
Nu este doar abținere, Doamne,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale spre curățirea inimii
Și apropierea de Tine.
Cristian Diaconița
147. Milostenia
Dacă ai două pâini, frate,
Împarte una celui flămând,
Căci binele făcut cu dragoste
Nu se pierde niciodată.
Dumnezeu vede mâna întinsă,
Vede inima care dă,
Și binecuvântează sufletul
Care trăiește prin iubire.
Cristian Diaconița
148. Slujirea
Nu vreau să fiu mare-n lume,
Ci vreau să pot sluji smerit,
Să fiu aproape de cel care
Are nevoie de ajutor.
Hristos ne-a arătat prin viață
Că slujirea este iubire,
Și cel ce slujește cu smerenie
Găsește adevărata mărire.
Cristian Diaconița
149. Sufletul meu
Sufletul meu Te caută, Doamne,
În fiecare zi din viață,
Și chiar când mă abat de Tine,
Tu mă întorci către lumină.
Nu mă lăsa să uit vreodată
Că fără Tine sunt sărac,
Ci fă-mi inima plină de Tine
Și drumul meu să fie curat.
Cristian Diaconița
150. Slavă Ție
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce ne-ai dăruit,
Pentru viață și lumină,
Pentru Fiul Tău iubit.
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Acum și pururea și-n vecii,
În ceruri și pe acest pământ.
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.
Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.
Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.
The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.
Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.
Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.
Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.
The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.
After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.
Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.
During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.
For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.
Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.
The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]
TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA
PROLOG
Scrisoarea din nord
Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.
Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.
Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.
Sotirescu era cu totul altfel.
El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.
Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.
Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.
Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.
Deodată, se auzi o bătaie în ușă.
Tihircă se ridică.
— Cine să fie la ora asta?
Deschise.
Poștașul îi întinse o scrisoare.
— A venit de departe.
Tihircă privi plicul.
Pe el era scris numele său.
Se întoarse în cameră.
— Din Finlanda.
Sotirescu lăsă ceașca jos.
— Finlanda?
Georgiana se ridică și ea.
— De la cine?
Tihircă deschise plicul.
Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.
Tihircă începu să citească.
„Dragă Tihircă,
Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.
Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.
Acum încercăm să o redeschidem.
Am nevoie de oameni care să ajute.
Dacă poți, vino.
Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.
Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.
Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.
Dumnezeu să vă lumineze.”
Tihircă termină de citit.
În cameră se făcu liniște.
— Ei bine? întrebă Sotirescu.
Tihircă ridică privirea.
— Eu plec.
Sotirescu se uită la Georgiana.
Georgiana zâmbi.
— Și eu.
Sotirescu oftă.
— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.
— De ce? întrebă Tihircă.
— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.
Toți trei izbucniră în râs.
Și astfel începu călătoria.
---
CAPITOLUL I
Pregătirea
În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.
Pe masă erau hărți.
Pe scaune erau haine.
Lângă ușă se aflau bagajele.
Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.
— Haine?
— Da.
— Acte?
— Da.
— Medicamente?
— Da.
— Lanterna?
— Da.
— A doua lanternă?
Tihircă îl privi.
— De ce ai două?
— Pentru că una se poate strica.
— Și dacă se strică și a doua?
Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.
— Atunci aprind lumânarea.
Georgiana râse.
— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.
— Nu se știe niciodată.
Georgiana avea un singur bagaj.
În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.
Tihircă observă.
— Tu ai cel mai puțin.
— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.
Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.
— Ai grijă ce spui.
În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.
Era încă întuneric.
Preotul îi aștepta.
După rugăciune, îi binecuvântă.
— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.
Tihircă întrebă:
— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?
Preotul îl privi.
— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.
---
CAPITOLUL II
Spre nord
Drumul fu lung.
Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.
Priviseră peisaje străine.
Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.
La început, Tihircă era încântat.
Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.
Georgiana îl întrebă:
— Ce ai?
— Mă gândesc.
— La ce?
— Cât mai avem.
Tihircă izbucni în râs.
— Nici nu am ajuns bine.
— Tocmai.
După multe ore, peisajul începu să se schimbe.
Copacii se întindeau în păduri uriașe.
Lacurile apăreau printre dealuri.
Aerul devenea tot mai rece.
Apoi apăru prima zăpadă.
Georgiana privi pe fereastră.
— Finlanda.
Tihircă zâmbi.
Sotirescu își puse încă un fular.
— Nu-mi place începutul.
---
CAPITOLUL III
Țara liniștii
Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.
Totul părea diferit.
Casele erau așezate ordonat.
Drumurile erau liniștite.
Pădurile păreau nesfârșite.
În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.
— Este frumoasă, spuse Georgiana.
Tihircă o aprobă.
Sotirescu se uită la termometru.
— Minus...
Se opri.
— Nu vreau să mai știu.
La gară îi aștepta părintele Andrei.
Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.
— Bine ați venit!
— Părinte! spuse Tihircă.
Se îmbrățișară.
— Mă bucur că ați venit.
Sotirescu îi întinse mâna.
— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.
Părintele începu să râdă.
— Vă veți obișnui.
— Cu frigul?
— Nu.
— Atunci cu ce?
— Cu Dumnezeu.
Sotirescu tăcu.
Părintele continuă:
— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.
---
CAPITOLUL IV
Biserica din pădure
Biserica era mică.
Se afla la marginea unei păduri.
Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.
Icoanele erau pictate în stil bizantin.
Chipurile sfinților păreau liniștite.
Candelele ardeau înaintea icoanelor.
Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.
Părintele Andrei o privi.
— Îți place?
— Da.
— Știi de ce?
— Pentru că este liniște.
— Nu doar pentru asta.
Părintele arătă spre icoane.
— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.
Tihircă privi în jur.
— Câți oameni vin?
— Nu foarte mulți.
— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?
Părintele răspunse:
— Pentru oricine are nevoie de ea.
---
CAPITOLUL V
Mănăstirea uitată
A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.
Drumul era greu.
Mergeau prin zăpadă.
La un moment dat, Sotirescu se opri.
— Cât mai avem?
— O oră.
— De mers?
— Da.
— Și după aceea?
— Mai vedem.
— Asta nu-mi place deloc.
Tihircă râse.
În cele din urmă, ajunseră.
Mănăstirea era veche.
Clădirile aveau nevoie de reparații.
Dar biserica încă stătea în picioare.
Părintele deschise ușa.
Înăuntru era frig.
Praful se așezase peste unele icoane.
Georgiana aprinse o lumânare.
Flacăra lumină încet încăperea.
Toți tăcură.
— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.
Sotirescu privi pereții.
— Și acum?
— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.
Georgiana răspunse:
— O putem aprinde.
---
CAPITOLUL VI
Oamenii din nord
În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.
Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.
Era ortodox și locuia singur.
Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.
Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.
Tihircă îl întrebă:
— De ce nu mai vii?
Petri ridică din umeri.
— Nu știu.
— Nu crezi?
— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.
Tihircă tăcu.
Georgiana interveni:
— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.
Petri o privi.
— Dar dacă nu mai găsesc drumul?
— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.
Petri nu răspunse.
Dar a doua zi veni la mănăstire.
---
CAPITOLUL VII
Furtuna
Într-o seară, vremea se schimbă.
Vântul începu să bată cu putere.
Zăpada cădea fără încetare.
Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.
Avea nevoie de ajutor.
— Trebuie să mergem, spuse el.
Sotirescu îl privi.
— În noaptea asta?
— Da.
— Pe vremea asta?
— Da.
Sotirescu oftă.
— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?
Tihircă îl bătu pe umăr.
— Pentru că atunci ar veni toată lumea.
Porniră.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.
— Sunt bine!
Georgiana îl ajută să se ridice.
— Sigur?
— Da.
Tihircă îl privi.
— Ai zăpadă pe cap.
— Unde?
— Peste tot.
Ajunseră la casă.
Familia era speriată.
Părintele îi liniști.
Georgiana îi ajută.
Tihircă aduse lemne.
Sotirescu aprinse focul.
După câteva ore, toți erau în siguranță.
Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:
— Nu voi uita niciodată.
Părintele răspunse:
— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.
---
CAPITOLUL VIII
Cufărul
Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.
Într-un colț se afla un cufăr.
Îl chemă pe Sotirescu.
— Iar ai găsit ceva?
— Da.
— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.
Georgiana veni și ea.
Cufărul fu deschis.
Nu era aur.
Erau manuscrise.
Cărți.
Scrisori.
Fotografii.
Părintele Andrei le cercetă.
— Sunt documentele vechii comunități.
Georgiana luă o carte.
Pe prima pagină scria:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Citi mai departe.
Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.
Ultima frază era:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Tihircă închise cartea.
— Acum înțeleg.
— Ce? întrebă Sotirescu.
— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.
Georgiana completă:
— Trebuie continuată.
---
CAPITOLUL IX
Georgiana și copiii
Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.
Le citea povești.
Îi învăța rugăciuni.
Le vorbea despre bunătate.
Într-o zi, un copil o întrebă:
— De ce trebuie să ne rugăm?
Georgiana se gândi.
— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.
Copilul o privi.
— Dumnezeu ne vede?
— Da.
— Și când suntem singuri?
— Mai ales atunci.
Copilul zâmbi.
---
CAPITOLUL X
Sotirescu se schimbă
La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.
Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.
Dar încet, ceva se schimba.
Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.
Ningea.
Sotirescu îl ajută să intre.
Bătrânul îi mulțumi.
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Sotirescu răspunse:
— Nu am făcut mare lucru.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.
Sotirescu rămase pe gânduri.
În acea seară, intră singur în biserică.
Se opri în fața unei icoane.
Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.
---
CAPITOLUL XI
Tihircă și întrebarea
Tihircă devenise preocupat de o întrebare.
Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:
— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?
Părintele răspunse:
— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.
— Și călătoria îl ajută?
— Uneori.
— Alteori?
— Alteori îl ajută suferința.
— Și alteori?
— Dragostea.
Tihircă tăcu.
— Iar Dumnezeu?
Părintele zâmbi.
— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.
---
CAPITOLUL XII
Mănăstirea renaște
Lunile trecură.
Mănăstirea se schimba.
Acoperișul fu reparat.
Ferestrele fură schimbate.
Icoanele fură curățate cu grijă.
Curtea fu îngrijită.
Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.
În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.
Români.
Finlandezi.
Greci.
Sârbi.
Bătrâni.
Tineri.
Copii.
Părintele Andrei intră în biserică.
Candelele se aprinseră.
Tihircă stătea în spate.
Georgiana avea ochii umezi.
Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.
Tihircă îl privi.
— Ce faci cu ea?
— Amintire.
— De ce?
— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.
Tihircă zâmbi.
— Și acum?
Sotirescu privi spre altar.
— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.
---
CAPITOLUL XIII
Vestea întoarcerii
Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:
— Trebuie să vă întoarceți acasă.
Tihircă fu surprins.
— De ce?
— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.
Georgiana privi biserica.
— Dar abia acum începe.
— Tocmai.
Sotirescu se uită la bagaje.
— În sfârșit!
Georgiana râse.
— Îți era dor de România?
— Da.
— De ce?
— De vreme.
---
CAPITOLUL XIV
Ultima seară
În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.
Era liniște.
Zăpada strălucea sub lumina lunii.
În biserică ardea o singură candelă.
Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.
Tihircă se rugă.
Sotirescu stătea în tăcere.
După câteva minute, spuse:
— O să-mi fie dor.
Tihircă se întoarse.
— De ce?
— De locul acesta.
Georgiana zâmbi.
— Atunci nu l-ai pierdut.
— Cum?
— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.
---
CAPITOLUL XV
Înapoi în România
Când ajunseră acasă, primăvara începuse.
Era cu totul altă lume.
Soarele era mai cald.
Copacii înfloreau.
Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.
Tihircă se opri.
Ascultă.
— Ce este?
Sotirescu îl privi.
— Clopotul.
— Știu.
— Atunci?
Tihircă zâmbi.
— Nu l-am mai auzit niciodată așa.
Georgiana înțelese.
— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.
---
CAPITOLUL XVI
Povestea spusă mai departe
În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.
Tihircă povestea despre Finlanda.
Sotirescu vorbea despre frig.
Georgiana vorbea despre oameni.
Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.
Nu distanța îi schimbase.
Ci oamenii.
O familie pe care o ajutaseră.
Un bătrân singur.
Un copil care învățase să se roage.
Un tânăr care se întorsese la biserică.
O mănăstire care fusese redeschisă.
Și o lumină care nu se stinsese.
---
CAPITOLUL XVII
A doua scrisoare
După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.
Părintele Andrei scria:
„Dragii mei,
Mănăstirea este plină.
Vin oameni.
Copiii cresc.
Tinerii au început să ajute.
Biserica este vie.
Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.
Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.
Dumnezeu a lucrat prin voi.”
Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.
Sotirescu zâmbi.
Georgiana își făcu semnul crucii.
---
CAPITOLUL XVIII
O nouă generație
Au trecut anii.
Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.
Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.
Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.
Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.
Într-o zi, un copil întrebă:
— Cine a reparat-o?
Petri răspunse:
— Mulți oameni.
— Cine a început?
Petri zâmbi.
— Trei călători.
— Cine?
— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.
---
CAPITOLUL XIX
Ultima întâlnire
După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.
Erau mai bătrâni.
Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.
Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.
Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.
Tihircă îl recunoscu.
Era Petri.
— Tu?
Petri zâmbi.
— V-am spus că nu voi uita.
Georgiana îl îmbrățișă.
Sotirescu se uită în jur.
— Și lanterna mea?
Petri izbucni în râs.
— Este într-un muzeu.
— Ce?
— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.
Toți râseră.
---
EPILOG
Lumina care nu se stinge
În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.
Soarele cobora încet.
Cerul nordic era luminat.
Pădurea era liniștită.
Tihircă privi în depărtare.
— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.
Georgiana zâmbi.
— Și ce ai văzut?
— Oamenii.
Sotirescu adăugă:
— Și multă zăpadă.
Tihircă râse.
— Da. Și multă zăpadă.
Apoi se făcu liniște.
Din biserică se auziră clopotele.
Georgiana își făcu semnul crucii.
Tihircă privi spre luminile bisericii.
Sotirescu își scoase căciula.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.
În fața lor se afla mănăstirea.
Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.
Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.
Dar acum ferestrele erau luminate.
Oamenii se rugau.
Copiii alergau prin curte.
Bătrânii vorbeau.
Tinerii ajutau.
Viața se întorsese.
Tihircă spuse încet:
— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.
Georgiana îl privi.
— „Nu lăsați lumina să se stingă.”
— Da.
Sotirescu privi către biserică.
— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.
Georgiana răspunse:
— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.
Părintele Andrei ieși din biserică.
— Vă așteaptă.
Cei trei se ridicară.
Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.
Se gândi la ziua în care plecase din România.
Atunci fusese curios.
Acum era recunoscător.
Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.
Poți trece peste granițe.
Poți vedea țări străine.
Poți traversa păduri și mări.
Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.
Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.
Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.
Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.
Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.
Ușa se închise încet în urma lor.
Candelele ardeau.
Icoanele străluceau în lumina lor.
Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.
Pe prima pagină era aceeași frază:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Iar pe ultima pagină:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Lumina continuă să ardă.
Nu numai în biserică.
Nu numai în Finlanda.
Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.
Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.
Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.
Prin copiii pe care i-au învățat.
Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.
Prin fiecare rugăciune rostită acolo.
Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.
Căci omul poate pleca.
Omul poate îmbătrâni.
Omul poate dispărea din această lume.
Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.
Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.
Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.
Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.
Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.
O lumină mică.
Dar nebiruită.
Sfârșit.
MAREA CÂNTARE A SFINȚILOR
1
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește cântarea mea smerită,
Că Tu ești Lumina lumii,
Și Viața cea nemărginită.
2
Pe Cruce Te-ai răstignit,
Pentru a noastră mântuire,
Iar moartea ai biruit-o,
Prin slăvita Ta Înviere.
3
Din mormânt ai înviat,
Cu puterea dumnezeiască,
Și ai deschis oamenilor
Calea spre viața cerească.
4
Apostolii Tăi au plecat,
Evanghelia propovăduind,
Și Numele Tău cel sfânt
Pretutindeni mărturisind.
5
Petru, Apostolul Tău,
Te-a mărturisit cu credință,
Iar după a sa lepădare
S-a întărit prin pocăință.
6
Pavel, chemat de Tine, Doamne,
Din prigonitor, Apostol s-a făcut,
Și Evanghelia cu râvnă
Până la marginile lumii a vestit.
7
Andrei, Apostolul cel sfânt,
A venit și-n țara noastră,
Vestind pe Hristos oamenilor
Și lumina Evangheliei cerești.
8
Ioan, Apostolul iubirii,
Pe Hristos L-a mărturisit,
Și prin cuvântul său cel sfânt
Pe credincioși i-a întărit.
9
Iacov, Apostolul Domnului,
A primit cununa mucenicească,
Pentru Numele lui Hristos
Și pentru credința apostolească.
10
Filip, Apostolul cel sfânt,
Evanghelia a vestit,
Și prin credință și răbdare
Pe Hristos L-a mărturisit.
11
Bartolomeu, Apostol ales,
Cu râvnă Domnului I-a slujit,
Și până la sfârșitul vieții
Credința și-a mărturisit.
12
Toma, după Învierea Ta,
Cu uimire Te-a privit,
Și, văzându-Te, a strigat:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
13
Matei, vameșul chemat,
A lăsat cele pământești,
Și, urmând chemarea Ta,
A vestit tainele cerești.
14
Iacov, fiul lui Alfeu,
A rămas Apostol credincios,
Și a vestit cu smerenie
Evanghelia lui Hristos.
15
Simon, numit și Zelotul,
A urmat pe Domnul său,
Și cu râvnă a mărturisit
Credința în Dumnezeu.
16
Iuda, Apostolul Domnului,
A propovăduit cuvântul sfânt,
Și a întărit pe cei credincioși
În adevărul lui Hristos.
17
Matia, ales Apostol,
În ceata celor doisprezece,
A vestit pe Hristos cu râvnă
Și credința nu și-a pierdut.
18
O, Sfinți Apostoli ai Domnului,
Rugați-vă lui Dumnezeu,
Ca să păstrăm dreapta credință
Și iubirea în suflet mereu.
19
Ștefane, întâiul Mucenic,
Cu fața către cer priveai,
Și în ceasul pătimirii tale
Pe Hristos Îl mărturiseai.
20
Sub pietre ai rămas statornic,
Fără să te lepezi de Domnul,
Și te-ai rugat pentru cei
Care te loveau fără milă.
21
Cu ochii ridicați spre cer,
Ai văzut slava lui Dumnezeu,
Iar sufletul tău, plin de credință,
S-a încredințat Domnului său.
22
Sfinți Mucenici ai lui Hristos,
Cu sângele vostru ați mărturisit
Că nimic nu poate despărți
Pe cel ce-L iubește pe Domnul.
23
Nici focul, nici sabia,
Nici lanțurile cele grele
Nu v-au făcut să vă lepădați
De credința voastră în Hristos.
24
În temnițe ați stat rugându-vă,
În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,
Și ați păstrat în inimă
Numele lui Hristos mereu.
25
Ați primit cununa vieții,
Ca dar de la Dumnezeu,
Pentru credința mărturisită
Și pentru dragostea către El.
26
Sfinți Mărturisitori ai credinței,
Care adevărul l-ați păzit,
Rugați-vă pentru Biserică
Și pentru omul rătăcit.
27
Cuvioșii din pustie
În post și rugăciune au stat,
Și prin viața lor ascetică
Pe Dumnezeu L-au preamărit.
28
Au fugit de slava lumii,
De bogăție și deșertăciune,
Și au ales în locul lor
Rugăciunea și pocăința.
29
În liniștea pustiei sfinte
Au căutat pe Dumnezeu,
Curățindu-și inima
Prin nevoință și rugăciune.
30
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Luminători ai Bisericii,
Rugați-vă pentru noi,
Pe calea sfintei credințe.
31
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Maica Domnului Iisus Hristos,
Roagă-te Fiului tău pentru noi,
Cu suflet smerit și luminos.
32
Prin ascultarea ta smerită
Ai primit voia lui Dumnezeu,
Și ai născut după trup pe Fiul,
Pe Mântuitorul lumii.
33
O, Preasfântă Născătoare,
Roagă-te Fiului tău,
Să ne dăruiască pocăință
Și milă de la Dumnezeu.
34
Îngerii în ceruri cântă
Slavă Dumnezeului Sfânt,
Iar împreună cu Sfinții
Îl laudă neîncetat.
35
Biserica de pe pământ
Cu Biserica din cer se unește
Într-o singură laudă sfântă
Adusă Dumnezeului celui veșnic.
36
Sfinții nu iau locul Domnului,
Ci ne îndreaptă către El,
Prin viața lor cea luminată
Ne cheamă spre Dumnezeu.
37
Îi cinstim cu bucurie
Pentru credința lor curată,
Și-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru viețile lor sfinte.
38
Harul lui Dumnezeu i-a întărit
În necazuri și-n încercare,
Și prin puterea Lui au rămas
Credincioși până la moarte.
39
Când prigoana s-a ridicat,
Ei n-au părăsit adevărul,
Ci au rămas lângă Hristos
Cu nădejde și răbdare.
40
Au suferit pentru credință,
Dar sufletul nu și l-au vândut,
Ci au rămas lângă Hristos
Până la sfârșitul vieții.
41
O, Mucenici cu suflet tare,
Rugați-vă pentru cei slabi,
Ca Dumnezeu să ne întărească
În ceasurile cele grele.
42
Când ispita ne cuprinde,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să privim spre Crucea sfântă
Și să păstrăm a noastră credință.
43
Crucea lui Hristos ne este
Semnul jertfei Sale sfinte,
Prin ea vedem iubirea Domnului
Și puterea mântuitoare.
44
Învierea Ta, Hristoase,
Este nădejdea tuturor,
Căci Tu ai biruit moartea
Și ești al nostru Mântuitor.
45
Sfinții au mărturisit aceasta
Prin viața lor cea luminată,
Privind spre Împărăția Ta
Cu nădejde adevărată.
46
Nu s-au temut de moarte,
Căci Te-au iubit pe Tine,
Și au nădăjduit în viața
Cea veșnică împreună cu Tine.
47
O, Doamne, dă-ne și nouă
O inimă curată și smerită,
Ca să urmăm Evanghelia Ta
Și calea Ta cea sfântă.
48
Să iubim pe aproapele nostru,
Să iertăm din inimă mereu,
Să facem bine celui în nevoie
După porunca Ta, Doamne.
49
Să nu răspundem răului cu rău,
Ci binele să-l săvârșim,
Și prin iubire și răbdare
Pe Tine să Te mărturisim.
50
Să fim milostivi cu toții,
Să nu uităm pe cel sărac,
Căci iubirea față de aproapele
Este porunca Ta, Hristoase.
51
Sfinții ne-au arătat prin viață
Că drumul nu este ușor,
Dar cel ce rămâne cu Hristos
Primește harul ajutător.
52
În suferință au avut răbdare,
În lipsuri nu s-au lepădat,
În singurătate și durere
Pe Dumnezeu L-au chemat.
53
În noaptea cea întunecată
Credința le-a fost făclie,
Iar rugăciunea către Domnul
Le-a fost putere și tărie.
54
Sfinții sunt pilde pentru noi
Ale vieții în Dumnezeu,
Nu pentru slava lor omenească,
Ci spre slava Domnului.
55
Prin ei vedem lucrarea harului
În oameni slabi și încercați,
Căci Dumnezeu îi întărește
Pe cei ce rămân credincioși.
56
O, Hristoase, Păstorul nostru,
Păzește turma Ta cea sfântă,
Și fă ca inimile noastre
Spre Tine pururea să cânte.
57
Dă-ne credință în încercare,
Nădejde când suntem căzuți,
Iubire când suntem răniți
Și pace când suntem temători.
58
Să nu iubim deșertăciunea,
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să căutăm Împărăția
Și voia Ta cea mântuitoare.
59
Că viața noastră este floare
Care se veștejește curând,
Dar Cuvântul Tău rămâne
În veacul veacului.
60
Sfinții au înțeles aceasta
Și au ales ceea ce este sfânt,
Punând iubirea pentru Tine
Mai presus de cele pământești.
61
Fericiți cei ce plâng acum,
Căci vor primi mângâiere,
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Căci Împărăția Ta este a lor.
62
Fericiți cei ce iubesc pacea
Și dreptatea o doresc,
Fericiți cei prigoniți pentru Tine,
Căci Împărăția Ta o moștenesc.
63
Așa ai spus în Evanghelie,
Iar Sfinții Tăi au ascultat,
Punând în lucrare Cuvântul
Pe care Tu ni l-ai lăsat.
64
Evanghelia este lumină
Pentru sufletul omenesc,
Ea ne arată calea dreaptă
Și drumul către Dumnezeu.
65
Prin Apostoli ai vestit-o,
Prin Mucenici ai mărturisit-o,
Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,
Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.
66
O, Sfinți ai lui Hristos,
Voi care ați rămas credincioși,
Învățați-ne și pe noi
Să fim smeriți și curajoși.
67
Să nu ne temem de oameni
Când trebuie adevărul spus,
Ci să rămânem cu credință
În Domnul nostru Iisus.
68
Dar să vorbim întotdeauna
Cu dragoste și bunătate,
Căci adevărul se vestește
Cu blândețe și dreptate.
69
Sfinții au avut milă
Chiar și față de vrăjmași,
Și s-au rugat lui Dumnezeu
Pentru cei ce-i prigoneau.
70
Aceasta este biruința
Pe care Domnul ne-a lăsat-o:
Să răspundem urii cu iubire
Și răului cu bunătate.
71
O, Mucenici ai lui Hristos,
Ce-ați primit cununa sfântă,
Rugați-vă pentru Biserică,
Ca în adevăr să rămână.
72
Pentru păstori și pentru popor,
Pentru copii și pentru bătrâni,
Pentru cei ce caută credința
Și pentru cei ce sunt străini.
73
Pentru cei ce plâng în taină,
Pentru cei singuri și săraci,
Pentru cei bolnavi și încercați,
Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.
74
Pentru cei care s-au rătăcit
Și nu mai știu drumul spre casă,
Ca Dumnezeu să-i lumineze
Și să le dea inimă curată.
75
Pentru cei ce se pocăiesc
Cu lacrimi și cu smerenie,
Ca Domnul să le dăruiască
Iertare și îndreptare.
76
O, Sfinților, rugați-vă
Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,
Cei slabi și păcătoși,
În toate zilele vieții noastre.
77
Dar noi să nu uităm nicicând
Că Domnul este Mântuitorul,
Și numai El dăruiește
Iertarea și mântuirea.
78
Cinstim pe Sfinți cu bucurie
Și pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci toate darurile sfinte
De la El le primim.
79
Slavă Tatălui din ceruri,
Slavă Fiului preaiubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
80
Treimea cea Sfântă și veșnică
O lăudăm cu glas smerit,
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
Un singur Dumnezeu preamărit.
81
Sfinții din toate popoarele
Au mărturisit același Domn,
Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,
Și au urmat al Său cuvânt.
82
Unii în pustie s-au nevoit,
Alții în lume au slujit,
Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt
Cu inimă L-au preamărit.
83
Unii au fost împărați și regi,
Dar au rămas smeriți înaintea Ta,
Alții au fost oameni simpli,
Dar bogați în credință.
84
Unii au fost păstori de turme,
Alții au fost învățători,
Dar toți au devenit lumină
Prin harul Domnului Hristos.
85
Unele Sfinte au fost mame,
Altele fecioare curate,
Și toate au slujit lui Dumnezeu
Cu dragoste și credință.
86
Mucenițe și Cuvioase,
Femei cu suflet luminat,
Au rămas în credință tare
Și pe Hristos L-au mărturisit.
87
Sfinte femei, mame și fecioare,
Care pe Domnul L-ați iubit,
Rugați-vă pentru familii
Și pentru omul rătăcit.
88
Sfinții Părinți și Dascăli,
Credința ne-ați păstrat-o curată,
Prin cuvânt și prin viață sfântă
Ați apărat dreapta învățătură.
89
Sfinții Ierarhi ai Bisericii,
Păstori ai turmei lui Hristos,
Ați învățat poporul credința
Și drumul cel luminos.
90
Cu dragoste ați slujit Bisericii,
Cu rugăciune și smerenie,
Păstrând învățătura cea dreaptă
În adevăr și iubire.
91
Sfinte Nicolae, Părinte,
Pildă de milă ai fost,
Prin iubirea față de aproapele
Ai slujit lui Iisus Hristos.
92
Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,
Cu credință ai mărturisit,
Și pentru Numele lui Hristos
Până la moarte ai pătimit.
93
Sfinte Dimitrie, Mucenice,
Cu tărie ai mărturisit
Pe Hristos, Mântuitorul,
Și credința ți-ai păzit.
94
Sfinte Mina, Mucenice,
Cu inimă neînfricată,
Ai mărturisit pe Hristos
În lumea cea tulburată.
95
Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,
Ai slujit celor bolnavi,
Iar pentru credința în Hristos
Ai răbdat chinuri și ocări.
96
Sfinte Ioane Botezătorule,
Prooroc și Înaintemergător,
Ai pregătit calea Domnului
Și ai fost mare mărturisitor.
97
Ai chemat lumea la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu,
Și ai arătat spre Hristos,
Mielul lui Dumnezeu.
98
Sfinții Prooroci ai Domnului
Au vestit voia lui Dumnezeu
Și au chemat poporul mereu
La pocăință și credință.
99
Prin glasul lor Dumnezeu
A chemat oamenii la dreptate,
La credință și ascultare,
La întoarcerea din păcate.
100
O, Sfinți ai Vechiului Legământ,
Care pe Domnul L-ați slujit,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței fără sfârșit.
101
Avraam a crezut în Dumnezeu
Și a mers pe calea credinței,
Punându-și nădejdea în Domnul
În toate zilele vieții.
102
Moise a primit Legea sfântă
Și poporul l-a călăuzit,
Prin pustiu și încercări,
Spre pământul făgăduit.
103
Ilie, Proorocul cel sfânt,
Cu râvnă pe Domnul L-a slujit
Și împotriva idolatriei
Cu tărie s-a împotrivit.
104
Daniel în groapa leilor
Nu și-a pierdut credința sa,
Ci s-a rugat lui Dumnezeu
Și Domnul l-a păzit.
105
Tinerii cei trei în cuptor
Au rămas credincioși lui Dumnezeu,
Nu s-au închinat idolului,
Ci au nădăjduit în Domnul.
106
O, Sfinți din vremurile vechi,
Păstrători ai credinței sfinte,
Învățați-ne să fim statornici
În al Domnului cuvânt.
107
Când lumea ne îndeamnă la rău,
Să alegem calea cea dreaptă
Și să păstrăm în inima noastră
Credința curată și înțeleaptă.
108
Să nu ne închinăm idolilor,
Nici lucrurilor trecătoare,
Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,
Creatorul tuturor.
109
Să nu schimbăm adevărul
Pentru plăceri și slavă deșartă,
Ci să păstrăm Evanghelia
Ca pe o comoară neprețuită.
110
Sfinții au păzit credința
În vremuri bune și în rele
Și au rămas cu Dumnezeu
Prin toate încercările grele.
111
O, Doamne, dă-ne înțelepciune
Să deosebim binele de rău
Și să urmăm Cuvântul Tău
În fiecare zi a vieții.
112
Dă-ne inimă iubitoare
Și minte luminată,
Să nu judecăm pe aproapele,
Ci să-l ajutăm cu bunătate.
113
Să ne rugăm pentru vrăjmași,
Așa cum Tu ne-ai învățat,
Și să iertăm din inimă
Pe cel ce ne-a supărat.
114
Sfinții au iertat adesea
Pe cei ce i-au prigonit,
Căci iubirea lui Hristos
În inimile lor a locuit.
115
Aceasta este calea sfântă
A iubirii adevărate:
Să biruim ura și mânia
Prin pace și bunătate.
116
Când suntem loviți de necazuri,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să cerem ajutor Domnului
Cu credință și cu nădejde.
117
Când sufletul este întristat
Și ochii varsă lacrimi grele,
Hristos rămâne lângă noi
În toate clipele acelea.
118
Sfinții au trecut prin durere,
Dar nu au fost părăsiți,
Căci Dumnezeu i-a întărit
Și i-a păzit până la sfârșit.
119
O, Doamne, fii cu noi mereu
În bucurie și-n necaz
Și luminează-ne cărarea
În fiecare nou popas.
120
Să mergem după Tine, Doamne,
Pe calea Crucii Tale sfinte
Și să păstrăm în suflet
Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.
121
Când dimineața se arată,
Să-Ți mulțumim pentru lumină,
Iar când se lasă seara,
Să ne rugăm cu inimă senină.
122
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru familie și prieteni,
Pentru toate darurile Tale.
123
Pentru cei care ne iubesc
Și pentru cei care ne rănesc,
Îți cerem pace și iertare
Și puterea de a-i iubi.
124
Sfinții ne învață rugăciunea
Ca pe un drum către Dumnezeu
Și ne îndeamnă la smerenie
În fiecare ceas.
125
Rugăciunea este ridicarea
Inimii către Dumnezeu,
Cu credință și smerenie,
Cu nădejde în mila Sa.
126
Când ne rugăm în taină,
Domnul vede inima noastră
Și ne cheamă la pocăință
Pe calea cea luminoasă.
127
O, Sfinți ai rugăciunii,
Voi care ați privegheat,
Învățați-ne să-L căutăm
Pe Domnul cel adevărat.
128
Să nu căutăm semne deșarte
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să avem credință vie
Și dragoste lucrătoare.
129
Hristos este Calea noastră,
Adevărul și Viața Sa;
În El găsim nădejdea
Și pacea inimii noastre.
130
Așa au trăit și Sfinții
În credință și iubire
Și-au mers către Împărăție
Prin rugăciune și smerenie.
131
Sfinților Apostoli, rugați-vă
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ca Evanghelia să rămână
În sufletele noastre roditoare.
132
Sfinților Mucenici, rugați-vă
Pentru cei aflați în încercare,
Ca Domnul să le dea putere
Și pace în orice stare.
133
Sfinților Cuvioși, rugați-vă
Pentru cei ce se nevoiesc,
Ca Dumnezeu să le dăruiască
Putere spre pocăință.
134
Sfinților Ierarhi, rugați-vă
Pentru Biserica lui Hristos,
Ca să păstreze adevărul
Și să-l vestească luminos.
135
Sfinților Prooroci, rugați-vă
Pentru cei care caută lumină,
Ca Domnul să le arate calea
Și să-i călăuzească spre credință.
136
Sfinților Mărturisitori,
Voi care adevărul ați păstrat,
Ajutați-ne prin rugăciune
Să fim statornici în credință.
137
Sfinților Drepți și Patriarhi,
Care în Domnul ați nădăjduit,
Rugați-vă pentru noi
Ca să rămânem neclintiți.
138
Sfinților din toate țările,
Din neamuri și din veacuri multe,
O singură credință ați mărturisit:
Pe Hristos, Domnul cel veșnic.
139
Din Răsărit și din Apus,
Din miazănoapte și miazăzi,
Toți Sfinții lui Dumnezeu
Pe Hristos Îl laudă.
140
În cer nu este dezbinare,
Ci laudă și pace sfântă,
Iar ceata Sfinților cu îngerii
Lui Dumnezeu Îi cântă.
141
O, Doamne, unește inimile
Celora ce Te mărturisesc,
Ca ura să se stingă din lume
Și oamenii să se iubească.
142
Să fie pace între popoare
Și milă între oameni,
Să înceteze ura și războiul
Și să domnească pacea.
143
Pentru cei ce suferă în lume
Ridicăm rugăciune către Tine:
Dă-le putere și mângâiere
Și zile mai senine.
144
Pentru copii ne rugăm
Să crească în adevăr și pace,
Să cunoască iubirea Ta
Și binele să-l săvârșească.
145
Pentru tineri ne rugăm
Să nu se piardă în ispite,
Ci să găsească drumul sfânt
Și inimile lor să fie curate.
146
Pentru părinți ne rugăm
Să aibă răbdare și iubire,
Să-și crească pruncii în credință
Cu pace și bunăvoire.
147
Pentru bătrânii încercați
Dă-le, Doamne, mângâiere
Și fă-le anii vieții
Plini de pace și putere.
148
Pentru cei singuri ne rugăm
Să simtă iubirea Ta cea mare
Și să găsească oameni buni
În vremea lor de încercare.
149
Pentru cei fără adăpost
Dă-le, Doamne, loc și pâine
Și trimite oameni milostivi
Să-i ajute azi și mâine.
150
Pentru cei flămânzi și goi
Dă-ne nouă milă sfântă,
Ca să împărțim cu dânșii
Din ceea ce Tu ne-ai dat.
151
Sfinții au slujit săracilor
Și celor aflați în nevoi,
Arătând iubirea lui Hristos
Prin fapte de milostenie.
152
Nu doar cu vorbe au iubit,
Ci prin fapte de iubire,
Și au făcut din viața lor
O slujire către Dumnezeu.
153
O, Doamne, învață-ne și pe noi
Să facem bine fără laudă,
Să nu căutăm răsplată omenească,
Ci să slujim cu inimă curată.
154
Când facem bine celui slab,
Să nu trâmbițăm în lume,
Ci să păstrăm smerenia
Și să slăvim al Tău Nume.
155
Sfinții au fost smeriți,
Deși au fost mari înaintea Ta,
Căci au știut că orice dar
Vine de la Dumnezeu.
156
Nimic nu este al nostru
Fără binecuvântarea Ta:
Viața, iubirea și lumina
Sunt daruri de la Dumnezeu.
157
De aceea Te lăudăm
Și Îți mulțumim mereu
Pentru toate câte ne dai,
Bunule Dumnezeu.
158
Slavă Ție pentru Sfinți,
Pentru viața lor curată,
Pentru jertfa mărturisirii
Și pentru credința adevărată.
159
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru propovăduirea lor,
Pentru Evanghelia vestită
În lume și între popoare.
160
Slavă Ție pentru Mucenici,
Pentru mărturia lor sfântă,
Pentru credința statornică
Și dragostea lor neînfrântă.
161
Slavă Ție pentru Cuvioși,
Pentru post și priveghere,
Pentru lacrimile rugăciunii
Și pentru sfânta lor tăcere.
162
Slavă Ție pentru Ierarhi,
Pentru învățătura curată,
Pentru păstorirea Bisericii
Și pentru slujirea lor smerită.
163
Slavă Ție pentru Sfintele Femei,
Pentru mamele credincioase,
Pentru fecioarele curate
Și pentru toate Sfintele Tale.
164
Slavă Ție pentru Drepți,
Pentru toți cei ce Te-au iubit,
Pentru cei ce prin viața lor
Pe Tine Te-au mărturisit.
165
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru ceata Sfinților Tăi,
Care ne arată calea
Spre Împărăția Ta cea sfântă.
166
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Stele ale Bisericii,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței și iubirii.
167
Nu prin voi înșivă străluciți,
Ci prin harul lui Hristos,
Ca luna ce primește lumină
De la soarele luminos.
168
Așa și Sfinții în Biserică
Arată către Hristos mereu
Și prin viața lor ne cheamă
Să ne apropiem de Dumnezeu.
169
O, Hristoase, Soarele dreptății,
Lumina sufletelor noastre,
Alungă întunericul păcatului
Și fă inimile curate.
170
Curăță-ne de răutate,
De mândrie și de ură,
Și pune în noi iubire,
Pace, răbdare și măsură.
171
Sfinții au fugit de mândrie
Și au căutat smerenia,
Știind că înaintea Ta
Smerenia este calea.
172
Cine se smerește înaintea Ta
Primește har și mângâiere,
Iar cel ce se înalță singur
Se poate pierde în mândrie.
173
Învață-ne să fim smeriți
Și să nu ne lăudăm,
Ci pentru orice lucru bun
Lui Dumnezeu să-I mulțumim.
174
Când primim cinste de la oameni
Să nu ne înălțăm cu ea,
Ci să ne aducem aminte
Că tot darul vine de la Tine.
175
Sfinții au fugit de slava
Care vine de la oameni
Și au căutat mai presus
Împărăția lui Dumnezeu.
176
O, Doamne, fă-ne curați
În cuget, în faptă și-n cuvânt,
Ca să fim mărturisitori
Ai iubirii pe acest pământ.
177
Să nu mințim pe aproapele,
Să nu furăm și să nu rănim,
Ci poruncile Tale sfinte
Cu inimă să le păzim.
178
Să cinstim pe tatăl și pe mama,
Să iubim familia noastră
Și să păstrăm pacea în casă
Prin dragostea cea creștinească.
179
Să fim credincioși în iubire
Și curați în gând și faptă,
Ca viața noastră întreagă
Să fie către Tine îndreptată.
180
Sfinții sunt pilde pentru noi
În virtuțile creștinești,
Prin viața lor ne luminează
Și ne îndeamnă spre sfințenie.
181
Sfinte Ioane Gură de Aur,
Dascăl al cuvântului sfânt,
Ai învățat poporul credința
Și milostenia pe pământ.
182
Sfinte Vasile cel Mare,
Părinte iubitor și blând,
Ai slujit celor săraci
Cu inimă și cuget curat.
183
Sfinte Grigorie Teologul,
Ai apărat credința curată
Și ai vestit taina Treimii
Cu inimă luminată.
184
Sfinte Atanasie cel Mare,
Stâlp al credinței ai fost,
Apărând adevărul despre
Domnul nostru Iisus Hristos.
185
Sfinte Maxim Mărturisitorul,
Cu răbdare ai mărturisit
Adevărul credinței Bisericii
Și pentru el ai pătimit.
186
Sfinte Ioane de la Rila,
Pildă de nevoință ai fost,
În liniștea pustiei căutând
Pe Domnul Iisus Hristos.
187
Sfinte Serafim de Sarov,
Cu blândețe ai mărturisit
Lucrarea Duhului Sfânt
În viața omului smerit.
188
Sfinte Paisie cel Mare,
Părinte al pustiei sfinte,
Ai rămas în rugăciune
Și în iubirea cea fierbinte.
189
Sfinților Părinți ai pustiei,
Nevoitori și rugători,
Rugați-vă pentru noi,
Cei slabi și păcătoși.
190
Ați trăit în peșteri și pustie,
În post și priveghere,
Și ați căutat pe Domnul
Cu inimă plină de putere.
191
Ați învățat tăcerea sfântă
Și rugăciunea neîncetată,
Ca mintea să se întoarcă
Spre Dumnezeu cu inimă curată.
192
Sfinții Mucenici ai lumii,
Din Răsărit și din Apus,
Ați mărturisit cu tărie
Pe Domnul nostru Iisus.
193
Din vechile cetăți și sate,
Din țări și neamuri felurite,
Ați purtat aceeași credință
Și nădejde în cele sfinte.
194
Numele unora sunt cunoscute
De Biserica lui Dumnezeu,
Iar alții numai de Tine,
Doamne, sunt cunoscuți.
195
Și pentru Sfinții necunoscuți
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru toți cei ce Te-au iubit
În taina vieții lor smerite.
196
Pentru cei care au făcut bine
Fără să fie cunoscuți,
Pentru cei ce-au slujit în taină
Și au rămas smeriți.
197
Tu singur le cunoști viața
Și inimile lor curate;
Primește-i în lumina Ta,
După voia Ta cea dreaptă.
198
O, Doamne, numără-ne pașii
Pe calea pocăinței,
Și dă-ne putere să alegem
Calea cea dreaptă a credinței.
199
Să ajungem la sfârșitul vieții
Cu sufletul împăcat,
Rămânând până la sfârșit
În credința ce ne-ai dat.
200
Când va veni ceasul plecării,
Nu ne lăsa fără de Tine,
Ci primește-ne cu milă
În lumina Ta cea veșnică.
201
Nu pentru faptele noastre
Ne punem nădejdea în noi,
Ci în mila Ta cea mare
Și în iubirea Ta pentru noi.
202
Sfinții au nădăjduit în Tine
Până în ultima lor clipă
Și au păstrat credința vie
În inima lor neclintită.
203
Dă-ne și nouă aceeași pace
În ceasul încercării grele,
Ca să privim către Tine
Și să nu ne pierdem nădejdea.
204
O, Hristoase, Mântuitorule,
Tu ești nădejdea tuturor,
Primește rugăciunea noastră
Și fii al nostru ajutor.
205
Când ne ridicăm din cădere,
Să nu uităm mila Ta,
Ci să mergem iar înainte
Pe calea cea adevărată.
206
Pocăința este întoarcerea
Din întuneric spre lumină,
Din păcat către Dumnezeu,
Cu inimă sinceră și smerită.
207
Sfinții au plâns pentru păcate
Și au căutat curățirea,
Nu pentru lauda oamenilor,
Ci pentru apropierea de Dumnezeu.
208
Învață-ne, Doamne, pocăința
Și lacrima cea curată,
Ca inima să se întoarcă
Spre iubirea Ta adevărată.
209
Să nu rămânem în păcat
Nici în nepăsare rece,
Ci să ne ridicăm mereu
Prin mila Ta, când cădem.
210
O, Sfinți, purtați rugăciunea
Noastră înaintea Domnului
Și cereți pentru noi lumină
Pe calea adevărului.
211
Căci suntem slabi și trecători
Și adesea ne clătinăm,
Dar cu ajutorul lui Hristos
Putem din nou să ne ridicăm.
212
Să nu ne pierdem nădejdea
Când sufletul este încercat,
Căci Dumnezeu este aproape
De omul cel întristat.
213
El vede lacrima ascunsă
Și suspinul nerostit
Și poate ridica din nou
Pe omul care a căzut.
214
Sfinții ne dau mărturie
Că harul poate întări
Pe omul slab și păcătos
Și-l poate către Domnul călăuzi.
215
O, Hristoase, dă-ne harul
Să trăim în adevăr
Și să păstrăm în noi iubirea
Ca pe un sfânt și viu tezaur.
216
Să nu uităm că Evanghelia
Este vestea mântuirii
Și să o păstrăm în inimă
Cu puterea iubirii.
217
Cuvântul Tău să fie pâine
Pentru sufletul flămând
Și apă vie pentru omul
Care Te caută plângând.
218
Fericit este omul
Care ascultă Cuvântul Tău
Și îl împlinește cu iubire
În viața sa, Dumnezeule.
219
Apostolii au mers prin lume
Și au vestit Evanghelia,
Iar noi primim astăzi vestea
Prin Biserica Ta cea sfântă.
220
Sfinții au păstrat comoara
Și ne-au dat-o mai departe,
Ca lumina lui Hristos
Să nu se stingă niciodată.
221
Din generație în generație
Credința sfântă s-a transmis
Prin rugăciune și prin viață
Și prin mărturisirea lui Hristos.
222
Biserica este casa
În care Domnul este slăvit,
Iar poporul credincios
Se roagă Celui răstignit.
223
În sfintele locașuri cântăm
Cu glas și inimă smerită
Și aducem lui Dumnezeu
Lauda noastră cea curată.
224
Cântările bisericești răsună
Ca o rugăciune către cer,
Iar inimile se ridică
Spre Domnul nostru Dumnezeu.
225
Cu strană, tămâie și rugăciune
Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,
Iar glasul Sfinților ne cheamă
Spre cer și spre al Său Cuvânt.
226
O, Hristoase, primește cântarea
Pe care Ți-o aducem smerit
Și fă din inimile noastre
Loc al rugăciunii curate.
227
Să cântăm cu bucurie
Nu pentru slava oamenilor,
Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt
Și pentru iubirea Lui.
228
Sfinții cântă în Împărăție
Împreună cu îngerii sfinți,
Iar noi pe pământ ne rugăm
Cu sufletele către cer.
229
O, ceată sfântă și măreață
A celor care L-au iubit,
Rugați-vă lui Dumnezeu
Pentru poporul Său smerit.
230
Când vine vremea de ispită
Să ne amintim de Sfinți,
De cei ce-au rămas statornici
Cu ochii ridicați spre cer.
231
Când lumea ne promite slavă
Să nu uităm de Dumnezeu,
Căci toate cele pământești
Trec ca un vis.
232
Când bogăția ne îndeamnă
Să uităm de cel sărac,
Să ne amintim de Sfinții
Care au împărțit cu milă.
233
Când mândria ne cuprinde,
Să privim la cei smeriți,
La Cuvioșii care-n taină
Au fost credincioși lui Hristos.
234
Când mânia ne aprinde,
Să ne amintim de Hristos,
Care ne cheamă la iubire
Și la un suflet luminos.
235
Când ura ne îndeamnă
Să răspundem cu răzbunare,
Să alegem calea Sfinților,
A iertării și iubirii.
236
Când tristețea ne apasă,
Să ridicăm ochii spre cer
Și să cerem de la Domnul
Mângâiere și putere.
237
Când singurătatea ne cuprinde,
Să știm că Domnul este aproape
Și că rugăciunea ne unește
Cu Biserica Sa.
238
O, Doamne, fă-ne vrednici
De numele de creștini,
Nu doar prin vorbe frumoase,
Ci prin fapte și credință.
239
Să fim lumină pentru oameni
Fără mândrie și fățărnicie,
Și prin viața noastră simplă
Să vestim a Ta Împărăție.
240
Sfinții n-au căutat puterea,
Ci au căutat voia Ta
Și și-au pus întreaga viață
În mâna lui Dumnezeu.
241
De aceea au fost biruitori,
Nu prin arme sau putere,
Ci prin credință și iubire,
Prin răbdare și smerenie.
242
Mucenicii au biruit
Prin credința în Hristos
Și au rămas în adevăr
Cu sufletul curajos.
243
Cuvioșii au biruit
Prin post și rugăciune
Și și-au făcut din viață
O jertfă de slujire.
244
Apostolii au biruit
Prin vestirea Evangheliei
Și au dus până la margini
Vestea mântuirii.
245
Ierarhii au slujit
Prin învățătură și iubire,
Păstrând credința Bisericii
Cu dragoste și smerenie.
246
Fecioarele au mărturisit
Credința prin viață curată
Și au păstrat în inimă
Nădejdea în Dumnezeu.
247
Drepții au slujit Domnului
Prin viața lor smerită
Și au mers către Dumnezeu
Pe calea cea sfințită.
248
Toți Sfinții au mărturisit
Că Dumnezeu este iubire
Și că viața în Hristos
Este adevărata împlinire.
249
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi
Și îndrumați-ne prin pilda voastră
Spre Hristos, Domnul nostru.
250
Când vom ajunge înaintea
Porții veșniciei sfinte,
Să avem în inimă credință
Și dragostea lui Hristos.
251
Să nu ne fie teamă atunci,
Ci să nădăjduim în Domnul,
Căci El este Viața noastră
Și al nostru Mântuitor.
252
Moartea nu este ultimul cuvânt
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ci nădejdea învierii
Prin Domnul cel luminos.
253
Hristos a înviat din morți
Și moartea a biruit,
De aceea cântăm cu bucurie:
„Hristos a înviat!”
254
O, Sfinților Mucenici,
Ați mers spre Hristos cu credință
Și ați primit cununa vieții
Ca dar al Domnului.
255
În Împărăția lui Dumnezeu
Nu mai este moarte și durere,
Ci viață, pace și lumină
În comuniune cu Dumnezeu.
256
Acolo Sfinții se bucură
În lumina lui Hristos
Și laudă pe Dumnezeu
Cu glasul lor cel luminos.
257
Acolo nu mai este plâns,
Nici suferință, nici durere,
Ci pacea lui Dumnezeu
Și veșnică mângâiere.
258
Acolo nădejdea se împlinește,
Iar credința vede pe Domnul,
Și dragostea rămâne veșnic
În Împărăția lui Dumnezeu.
259
O, Doamne, du-ne spre Împărăție
Pe calea cea îngustă și sfântă
Și fă ca viața noastră întreagă
Să fie o rugăciune.
260
Pentru aceasta Te lăudăm,
Pentru aceasta ne rugăm
Și împreună cu toți Sfinții
Numele Tău Îl înălțăm.
261
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru toate câte ne-ai dat,
Pentru Cruce și Înviere
Și pentru harul Tău bogat.
262
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru Sfinții Mucenici,
Pentru Cuvioși și Ierarhi
Și pentru toți Sfinții Tăi.
263
Slavă Ție pentru Maica
Domnului nostru Iisus,
Pentru ascultarea ei sfântă
Și pentru Fiul ei, Iisus.
264
Slavă Ție pentru îngeri,
Pentru cetele cerești,
Care împreună cu Sfinții
Neîncetat Te preamăresc.
265
Slavă Ție pentru Biserică,
Pentru credința ce ne-ai dat,
Pentru Sfântul Tău Cuvânt
Și pentru harul revărsat.
266
Slavă Ție pentru viață,
Pentru fiecare răsărit,
Pentru fiecare zi primită
Și pentru tot ce ne-ai dăruit.
267
Slavă Ție pentru iubire,
Pentru familie și prieteni,
Pentru cei care ne ajută
Și pentru cei ce ne învață.
268
Slavă Ție pentru iertare
Când ne întoarcem către Tine,
Pentru mila Ta cea mare
Care ne ridică spre bine.
269
Slavă Ție pentru nădejde
Când sufletul este încercat,
Căci nu ne părăsești niciodată
Când către Tine ne-am întors.
270
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Primiți această cântare
Ca pe o floare smerită
Așezată înaintea Domnului.
271
Iar noi prin voi Îl lăudăm
Pe Dumnezeu cel Preasfânt,
Căci El v-a dat putere
Să rămâneți credincioși.
272
Voi ați fost făclii aprinse
În întunericul lumii
Și ați arătat către Hristos
Prin viața și credința voastră.
273
Fie ca pilda voastră sfântă
Să ne îndrepte către Domnul
Și să păstrăm în inimă
Credința, iubirea și adevărul.
274
Să nu uităm niciodată
Pe cei ce-au mărturisit
Pe Hristos înaintea lumii
Și pentru El au pătimit.
275
Să cinstim pe toți Sfinții
Cu dragoste și cu smerenie
Și să-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru a lor mărturie.
276
Să cinstim pe Mucenici
Pentru răbdarea lor cea mare,
Pe Apostoli pentru vestire
Și pe Cuvioși pentru rugăciune.
277
Pe Ierarhi pentru învățătură,
Pe Drepți pentru credință,
Pe Sfintele Femei pentru virtute
Și pe toți pentru mărturisire.
278
Dar mai presus de toți Sfinții
Pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci El este izvorul sfințeniei
Și Lui Îi mulțumim.
279
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea noastră
Și fă-ne părtași cu Sfinții
La Împărăția Ta cerească.
280
Păzește Biserica Ta
Și poporul Tău credincios
Și dă-ne pace pe pământ
Prin iubirea Ta, Hristoase.
281
Păzește pe cei ce Te caută
Și pe cei care Te-au uitat
Și cheamă-i cu iubire
La adevărul Tău curat.
282
Păzește familiile noastre
Și casele celor credincioși,
Dă-le dragoste și pace
Și inimă bună.
283
Păzește-i pe cei în primejdii,
Pe cei ce plâng și sunt străini,
Și dă-le oameni cu iubire
Să-i ajute în nevoi.
284
Păzește-i pe cei prigoniți
Pentru credința lor în Tine
Și dă-le putere și răbdare
În zilele cele mai grele.
285
Păzește Biserica Ta
De ură și de dezbinare
Și dăruiește tuturor
Adevăr, iubire și iertare.
286
O, Hristoase, Lumina lumii,
În Tine ne punem nădejdea,
Cu Sfinții Tăi împreună
Îți înălțăm cântarea.
287
Apostoli, Mucenici și Cuvioși,
Ierarhi și Mărturisitori,
Fecioare, Drepți și toți Sfinții,
Rămâneți rugători pentru noi.
288
Toți Sfinții cunoscuți de oameni
Și cei știuți doar de Dumnezeu,
Într-o singură laudă sfântă
Slăviți pe Domnul împreună.
289
Din veac și până-n veac
Numele Domnului să fie lăudat,
Căci El este Dumnezeul nostru
Și veșnic este Împărat.
290
Cântarea noastră se ridică
Precum tămâia către cer
Și cerem de la Dumnezeu
Milă și pace în veci.
291
Să cânte cerul împreună
Cu Biserica de pe pământ
Și toți Sfinții să mărturisească
Al lui Dumnezeu Cuvânt.
292
Să cânte Apostolii sfinți,
Să cânte Mucenicii toți,
Să cânte Cuvioșii în lumină
Și toți cei credincioși lui Hristos.
293
Să cânte Îngerii din ceruri,
Să cânte toată zidirea,
Iar noi, cu inimă smerită,
Să lăudăm pe Dumnezeu.
294
Slavă Tatălui celui veșnic,
Slavă Fiului cel Înviat,
Slavă Duhului celui Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
295
Acum și pururea și în vecii vecilor
Să fie slava lui Dumnezeu,
Prin rugăciunile Sfinților
Și prin mila Lui cea mare.
296
Hristoase, rămâi cu noi
În fiecare zi și noapte
Și prin rugăciunile Sfinților
Călăuzește-ne spre viață.
297
Primește, Doamne, cântarea
Scrisă cu inimă smerită,
În cinstea tuturor Sfinților
Și spre slava Ta cea sfântă.
298
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi mereu,
Ca împreună să-L slăvim
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
299
Hristoase, Mântuitorule,
Slavă Ție în vecii vecilor,
Cu toți Sfinții și Îngerii
Te lăudăm și Te slăvim.
300
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, Dumnezeu,
Acum și pururea și-n veci,
Amin, în vecii vecilor.
LUMINA ANULUI 2100
PROLOG
Lumea de după două veacuri
Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.
Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.
Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.
Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.
Știința făcuse pași uriași.
Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:
De ce este omul încă neliniștit?
Avea aproape tot ce își putea dori.
Dar nu avea întotdeauna pace.
Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.
Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.
Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.
Avea tăcere.
Pereții erau acoperiți cu icoane.
În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.
Înaintea icoanelor ardeau candele.
Deasupra ușii era scris:
„Lumina luminează în întuneric.”
Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.
În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.
Iar viața lui avea să se schimbe.
---
PARTEA I
COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS
Capitolul 1 – Andrei
Andrei avea șaisprezece ani.
Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.
Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.
În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.
Totul era ordonat.
Totul era rapid.
Totul era automat.
Dar Andrei nu era fericit.
Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:
— Ești bine?
— Da.
— Pari trist.
— Nu sunt trist.
Mama îl privi câteva clipe.
— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?
Andrei nu răspunse.
Privea orașul.
Milioane de oameni se mișcau sub el.
Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.
---
Capitolul 2 – Întrebarea
La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.
— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.
Un elev ridică mâna.
— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?
Profesorul zâmbi.
— Desigur.
— Ce anume?
Profesorul se opri pentru câteva clipe.
— Nu știm încă toate răspunsurile.
Andrei ridică și el mâna.
— Dar știm de ce existăm?
Clasa amuți.
Profesorul îl privi.
— Aceasta este o întrebare filozofică.
— Dar este importantă.
Profesorul nu mai răspunse.
În acea zi, Andrei începu să caute.
Căută în arhive.
Citi cărți.
Ascultă oameni de știință.
Citi filozofi.
Dar întrebarea rămânea:
De ce existăm?
---
PARTEA A II-A
BISERICA
Capitolul 3 – Lumina
Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.
Nu știa unde merge.
Apoi văzu o lumină.
Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.
Andrei se opri.
În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.
Ușa era deschisă.
Intră.
Liniștea îl înconjură.
Nu existau ecrane.
Nu existau reclame.
Nu existau zgomote.
Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.
Andrei privi icoanele.
În fața lui se afla Hristos.
Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.
Din apropiere se auzi o voce:
— Cauți ceva?
Andrei se întoarse.
Era preotul bisericii.
Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.
— Nu știu, răspunse Andrei.
— Atunci ai venit într-un loc bun.
— De ce?
— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.
---
Capitolul 4 – Părintele Gavriil
Andrei se așeză.
— Părinte, pot să vă pun o întrebare?
— Poți.
— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?
Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.
Privi spre icoana lui Hristos.
— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.
— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.
— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.
— Care?
— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.
Andrei tăcu.
Părintele continuă:
— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.
— Pentru cine a venit?
— Pentru oameni.
— Pentru toți?
— Pentru toți.
---
PARTEA A III-A
CARTEA
Capitolul 5 – Biblia
Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.
Pe un raft se afla o Biblie.
Andrei o luă în mâini.
— Este foarte veche.
— Da.
— De ce nu folosiți una digitală?
— Putem folosi și una digitală.
— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?
Părintele zâmbi.
— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.
Andrei deschise cartea.
— De unde să încep?
— De la Evanghelie.
— De ce?
— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.
Andrei începu să citească.
Nu înțelese totul.
Dar ceva îl atrăgea.
Nu era doar o carte despre trecut.
Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.
---
PARTEA A IV-A
ÎNCERCAREA
Capitolul 6 – Orașul
În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.
Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.
Dar nu uită biserica.
Într-o zi, îi spuse părintelui:
— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.
Părintele zâmbi.
— Nu trebuie să fie.
— Atunci de ce oamenii se ceartă?
— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.
Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.
Trebuia căutat cu sinceritate.
---
Capitolul 7 – Iarna
Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.
Rețelele energetice fură afectate.
Sistemele automate se opriră.
Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.
Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.
În jurul bisericii se adunară sute de oameni.
Părintele Gavriil deschise porțile.
— Intrați.
Oamenii intrară.
Unii aveau nevoie de hrană.
Alții de căldură.
Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:
„Nu sunteți singuri.”
Andrei începu să ajute.
Căra apă.
Împărțea mâncare.
Mergea la bătrâni.
Stătea lângă copiii speriați.
Într-o noapte îl întrebă pe părinte:
— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?
Părintele răspunse:
— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.
---
PARTEA A V-A
ÎNTOARCEREA
Capitolul 8 – Alegerea
După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.
Mulți uitară repede ce se întâmplase.
Andrei însă nu uită.
Înțelesese ceva:
Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.
Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:
— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.
— Nu spuneți asta.
— Este firesc.
— Și cine va avea grijă de ea?
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Oamenii.
— Care oameni?
— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.
---
PARTEA A VI-A
ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI
Capitolul 9 – Bătrânul
Anii trecură.
Andrei deveni profesor.
Părintele Gavriil îmbătrâni.
Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.
— Părinte.
— Da?
— Vă este teamă?
Bătrânul zâmbi.
— De ce să-mi fie teamă?
— De moarte.
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.
Apoi adăugă:
— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.
Andrei îi luă mâna.
— Vă mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că m-ați învățat să caut.
— Eu nu te-am învățat să găsești.
— Atunci?
— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.
---
PARTEA A VII-A
LUMINA RĂMÂNE
Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.
Biserica fu plină.
Andrei stătea în fața icoanei.
Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.
Atunci întrebase:
„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”
Acum cunoștea răspunsul.
Da.
Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.
Îi ascultă pentru că sunt oameni.
---
PARTEA A VIII-A
ANDREI
Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.
Orașul se schimbase din nou.
Clădirile vechi dispăruseră.
Alte tehnologii apăruseră.
Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.
Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.
Andrei devenise cel care aprindea candela.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Într-o zi, un copil intră în biserică.
— Domnule, de ce arde lumina aceea?
Andrei îi răspunse:
— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.
— De ce?
— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.
— Ce să nu uite?
Andrei privi spre icoana lui Hristos.
— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.
Copilul privi icoana.
— Cine este?
Andrei zâmbi.
— Iisus Hristos.
— Și ce a făcut?
Andrei se așeză lângă el.
— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.
Copilul îl privi.
— Și povestea Lui s-a terminat?
Andrei clătină din cap.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.
— Atunci ce este?
— Începutul nădejdii.
---
EPILOG
PENTRU TOȚI OAMENII
În acea seară, biserica era goală.
Andrei aprinse candela.
Apoi se opri în fața icoanei.
Lumina tremura pe chipul lui Hristos.
Afară, orașul era plin de lumini artificiale.
Dar în biserică exista o altă lumină.
Una pe care niciun om nu o putea fabrica.
Andrei închise ochii.
Își aminti de toate generațiile care trecuseră.
De oamenii care iubiseră.
De cei care greșiseră.
De cei care se pocăiseră.
De cei care ajutaseră.
De cei care se rugaseră.
De cei care păstraseră credința.
Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.
Fusese povestea omului.
Omul care avea nevoie de Dumnezeu.
Omul care căuta adevărul.
Omul care putea să cadă și să se ridice.
Omul care putea să uite și să-și amintească.
Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.
Andrei privi pentru ultima dată candela.
Și șopti:
— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.
Apoi ieși din biserică.
În urma lui rămase candela.
Flacăra ei era mică.
Dar nu se stingea.
Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.
Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:
Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.
Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:
Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?
Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.
Pentru că fiecare viață este o poveste.
Fiecare om primește libertatea de a o scrie.
Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.
Sfârșit.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
Iubirea
Ce e iubirea? Și de ce este atât de esențială, de ce ca sa simt un gram de iubire trebuie sa ma pierd pe mine. Ce e iubirea, de ce doare așa, de ce nu putem fii Fericiți, pur și simplu de ce…? cum pot sa devin un monstru care nu simte nimic, ce rost ar mai avea viața ca eu sa nu simt ca trăiesc și sa ofer ceea ce iubesc.
Dintr-un colț de suflet sa născut un sentiment de iubire ce nici universul nu va avea sa știe ca otrava iubiri va persista pe pielea care cândva încălzită de un sărut și o mângâiere a început a tremura in absenta ta.
Precum un copil mic, când îi dai o jucărie, așa mam bucurat când ai apărut in viața mea, o bucurie ce nici stelele nu o pot descrie, o raza de lumina in colțul ochiului ma făcut sa simt ca pot cuceri lumea întreaga.
Eram tineri și nu știam ce e dragostea, nu știam cât o sa doară, cât amar se va scurge pe buzele noastre arse de un sărut otrăvitor al cărui antidot se ascunde adânc in sufletul tău pustiu și întunecat unde am crezut ca voi găsi iubire, și mam rătăcit in negura inimii tale in speranța ca voi fi cea care să te sărute luminând-ți sufletul.
Tot aceleași buze sărutate cu pasiune, m-au înțepat și tăiat adânc in suflet, mâinile tale ce îmi cuprindeau soldul ușor relaxat in prezenta ta, atunci am realizat ca tot aceiași durere provocată de atingerea ta, ma face dependentă de mai mult.
Împânzită de dorința de a te mai vedea o data, ma uit la tine și nu-ți pot spune nimic, crezând ca tăcerea va spune multe, întru cât el sa simtă ce mult arde atingerea lui pe sufletul meu și fără o destinație fixa, fără săi pese de tot ce arde in jurul lui….. tăcerea este rupta in cele din urma de tot aceleași buze a cărui amar îl mai aveam in colțul guri, el ridica privirea la mine și îmi spune ,,nu simt nimic pentru tine”.
Moment in care o briza de are rece ma lovește in creștetul capului și corpul începe a tremura, pierzându-și ușor echilibrul.
Deasupra mea norii se aduna și dorința enorma de a face inima sa tacă, a cărui urlet ar putea muta și munții, al care-i sângerări ar umple un ocean de durere, știu ca nu pot schimba nimic, știu ca durerea o va lua doar timpul.
Așa ca strâng ușor din dinți și îmi ma pierd pe tărâmuri necunoscute, acolo unde nu ma vede și nu ma aude nimeni, locul unde ne-am cunoscut prima data, da este pictura imprimată adânc in mintea mea, ma întorc acolo in trecut unde te-am văzut prima data, eu cu spatele la tine, copil inocent nu știa ce avea sa urmeze, ca doua priviri va avea sa schimbe totul in viața lor…..ma întorc ușor cu fata, curioasa sa văd cine îmi striga numele, și tot ce aud in timp ce-ți privesc chipul zâmbitor este un ,,Hello”.
Fără sa realizez vreo secunda, după ce mia pus un zâmbet pe fața răvășită de oboseala emoțională și cu sete de priviri incendiare, brusc observ ca lângă mine un trandafir alb, ce petale, ce savoare de miros, ce m-au făcut sa ma întorc pe dos.
Trec zile și zile fără ca eu să-l mai fii văzut, așa cum mama a-și așteaptă pruncii de scoala, așa îmi așteptam dragostea, sa vina la mine obosita precum lacrima de pe obraz, rănită in mii de bucăți, ca eu sa le lipesc la loc, săi fiu ghid in a iubi și a merge împreuna in necunoscut, dar nimic din cei frumos nu durează mult.
După atâtea uite la ce sa ajuns, noi chiar nu mai avem nimic de spus….doar in amintiri mai suntem milionari.
Vreau să-mi amintesc de tine așa cum te știam, omul de care m-am îndrăgostit și îl iubeam, și nu am încotro ma doare sufletul tare ca am crezut in noi încă de la prima îmbrățișare.
Ana Maria Heghes
Îngheață islandeză
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Liniștea din casă
E liniște în toată casa. Din când în când, în sobă, se aude trosnind, parcă blestemând, câte-un buștean înghițit de flăcări jucăușe și nepăsătoare... Mâța își toarce domol visul șoricesc la picioarele mele, mulțămită că i-am permis să-și lăfăie lenea pe cuvertura de macat a patului. Un ceas ticăie sacadat anunțându-și timpul, în timp ce la ferestre, viforul nebun își urlă din toți rărunchii neputința de a intra în casă și de a rupe această liniște înaltă și sacră de biserică...
Într-un colț de odaie, sub o icoană veche înnegrită de timp, arde palid o cădelniță... chipul sfântului nu se mai vede, s-a pierdut de mult, i-a rămas doar haloul... Pe o policioară stă deschis ceaslovul arătându-și zadărnicia în chirilicele lui slavone... nimeni nu-i mai știe astăzi cuvântul, poate doar bunicul, iar literele-i strâmbe stau martor tăcut în fața timpului.
În rola sobei, se coace încet o pâne... iar pe plită vreo două gutui umplu cu miros proaspăt toate odăile casei, împletindu-și fuiorul cu cel al busuiocului uscat de la capul icoanei. Este seară și faldurile nopții vor să-și coboare din clipă-n clipă cortina de catifea zdrențuită din loc în loc de mici diamante scânteietoare. Frigul de-afară învins de căldura din casă, își scârțâia în zadar nevolnicia sub pași fantomatici.
Deodată, bunicul intră zgomotos în odaie, parcă împins de la spate de necruțătorul vifor, frângând în cioburi tăioase liniștea casei, boncăluind greu, scuturându-se de omătul nins de pe umeri și trosnind brațul de lemne grele în fața gurei flămânde a sobei: Brrr, da' frig îi...
Mă zgâiam la el, la mâinile lui cu degete fine, prelungi, cu pielea subțire, creponată de riduri fine, pătată din loc în loc de pistrui mari, așa după cum sunt caisele vara... Stătea pe un scăuieș în fața sobei, stârnind focul cu vătraiul, agitându-l și vrăjindu-l, iar în mintea mea de copil, parcă și auzeam în șoapte divine, incantațiile cu care bunicul blagoslovea focul... Bre, da' stai locului!, îi zicea el vreunui buștean mai nărăvaș care nu vroia nici în ruptul capului să-și găsească patul de moarte în cenușă.
Și-apoi, liniștea se așternea din nou, fiecare rămânând cu gândurile lui, toată suflarea cădea iarăși în acea dulce amorțeală, părea că însuși timpul se împiedica din curgerea lui eternă, oferindu-mi o clipă, un crâmpei de semi-întuneric în care un nepot și un bunic își scriau, în gând, veșnicia unul altuia...
Mai pot spune doar că astăzi, deși soba s-a stins, mâța nu-și mai toarce demult visul, iar macatul patului stă neatins și rece, focul acela pentru mine nu s-a stins niciodată, fiindcă a încăput și a rămas pentru totdeauna în adâncul inimii mele de copil și arde încă tăcut, cu aceeași flacără jucăușă, vegheat de mâinile calde ale bunicului meu.
Felinare de hârtie
Nu-mi amintesc câți ani aveai pe-atunci, erai mică, cred că vreo patru-cinci ani, când în oraș, într-o seară friguroasă de noiembrie, ne-am hotărât să participăm la "noaptea felinarelor de hârtie"...
Ne-am îmbrăcat bine și la ora stabilită, ne-am făcut loc prin marea de oameni care participau cu toții la acest eveniment, căutând un loc mai bun, ferit de vântul tăios, care își făcea din când în când simțită prezența, prin rafale scurte și reci...
Încântați de idee, am cumpărat la rândul nostru vreo două lampioane de hârtie, știți de care, dintre acelea roșii, dotate cu pastile de parafină, care odată aprinse, umflau aerul cald în interiorul de hârtie al lampionului, făcându-l să se înalțe către cer...
Nu erau prea multe lumini pe vremea aceea pe platoul din fața casei de cultură, așa că cerul întunecat, luminat ici și colo de steluțe palide, era decorul perfect pentru a lansa lampioanele colorate. Tu, ca de obicei, erai veselă ca o vrăbiuță, cu obrăjorii aprinși de frig, nerăbdătoare să lansăm lampionul și bineînțeles să ne punem câte o dorință!
În jurul nostru, părinți și copii deopotrivă, așteptau semnalul mult dorit, lampioanele luminau deja fețele noastre, iar aburul iscat de răsuflările noastre, făceau să le tremure jucăuș flăcăruile... Am început să numărăm: 10... 9..., 8..., iar tu aplaudai încântată de marea de luminițe, zburdând în jurul meu ca un licurici roz atras de lumină... 3..., 2..., 1..., și!
Apoi cu toții am dat drumul lampioanelor, care încet-încet, au început să se înalțe înspre cer, evadând din mâinile noastre și purtând spre împlinire, dorințele a câtorva sute de oameni, câți ne aflam la acel moment în piață. Urmăream cu ochii mijiți lampionele care dansau hipnotic, când iată, brusc cerul nu mai era atât de greu, străluminat de sute de puncte colorate care se îndepărtau încet de noi, nu aveam voie să ne spunem cu glas tare dorințele, doar în gând, căci numai așa puteam spera să se împlinească...
Lampioanele strălucitoare îmbrățișau cerul fiind purtate de vânt, încet, răbdătoare la strigătele de încântare ale copiilor și ale adulților deopotrivă de emoționați, fiindcă toți, până la unul, cumva în adâncul nostru, ne doream ca lampionul care ne purta dorințele să nu cadă înapoi pe pământ, făcându-ne astfel dovada că dorințele nu vor putea fi împlinite...
Dar lampionul nostru, atât cât am putut să-l urmărim cu privirile și să-l osebim printre altele, prinsese curaj și se înălța hotărât să ne facă pe plac, iar tu plină de bucurie mă întrebai dacă-l mai zăresc, iar eu te mințeam cu seninătate spunându-ți că lampionul nostru zboară printre primele, dacă nu chiar primul...
Nici în ziua de astăzi, nu știu ce dorință ți-ai pus, nu te-am întrebat respectând protocolul. Dar eu încă îmi amintesc bine ce mi-am dorit, acum pot s-o rostesc fiindcă dorința mea s-a împlinit: mi-am dorit să ajung să te văd mare. Pesemne lampionul nostru a călătorit departe și acolo sus, s-a prefăcut într-o stea care n-a încetat niciodată să lumineze...
Peste ani, ai crescut mare și-ai plecat departe urmându-ți calea, luând cu tine pe lângă dorința pe care ți-ai șoptit-o atunci în gând și o parte din noi. Am rămas în urmă-ți cu dor și nostalgia timpului petrecut împreună, amintindu-mi din când în când, de o noapte friguroasă de noiembrie, în care pe un cer sticlos și neîndurător, mi-am pus o dorință care mai târziu chiar avea să se împlinească prin trupul luminos al unui felinar de hârtie colorată...
Amintire cu-n bunic, un măr, și-un nepot
Să-ți fii tu însuți propria-ți insulă de Robinson Crusoe. Să găsești întotdeauna acel colț paradisiac și să-l păstrezi întotdeauna numai pentru tine. Numai aici vei fi doar tu însăți, fără ocolișuri. Sincer. Etern.
De aceea, am ales să-mi protejez "insula" de invadatori și să-mi aduc aminte, sau, uneori, să uit de... oameni și de poveștile lor. Zilele-acestea prefer, mai degrabă să-mi aduc aminte decât să uit, fiindcă, știi, găsesc că este mai ușor să uiți, să ștergi cu buretele, decât să-ți aduci aminte, să scoți la lumină, oamenii, locurile, faptele, sau vremurile trăite.
O amintire se întrupează mai greu în mintea mea, câteodată stăruind asupra unor amănunte în aparență importante, ca mai apoi să decid că nu-i așa și să reiau acest proces la nesfârșit în mintea mea, iar și rar, până când obosesc și în cele din urmă adorm... și visez la...
... o dimineață de toamnă, călduță și senină, în care cerul albastru se izea dindărătul frunzelor roșii de arțari și stejari ruginii, iar eu țopăiam ca un fluturaș nerăbdător, fiindcă bunicul meu vroia să mă scoată la "aer", până la piață și înapoi.
Bunicul venise în vizită la noi tocmai din Obcini, încărcat cu tot felul de bunătăți, le cărase, săracul, cu spinarea, hăt!, tocmai de departe și nu mai avusese loc în desagi și pentru niscaiva mere și nuci pentru nepoți.
-Așa câ, nipoati, îmi zise el, hai sâ merjem sâ văd șî io cum îi piața pi la voi!
Aveam, cred, vreo patru-cinci anișori, eram crud și neștiutor ca o gâză, da' nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, că un adult, - bunicul -, îmi acorda atâta atenție și fiind băgat în seamă, dădeam zor cu îmbrăcatu', pieptănatu' și încălțatu' ca un om mare (Da' pi ochi te-ai spălat, măi? Spălat! Da' pi după urechi? Ș-acolo!, mințeam eu cu nerăbdarea și nerușinarea specifice... vârstei!)
În sfârșit, bunicul își ia toiagul de lemn lustruit din carpen, își pune pălăria de postav, șmecherește, așa, pe-o sprânceană, mă ia de-o aripă și haidam fuguța la piață, până nu dă căldura.
Bunicu', de când îl știam eu, se îmbrăca mai întotdeauna cu cămeșă albă scrobită, costum de postav, negru, simplu, cu vestă brăzdată de lănțicul auriu al ceasului primit la pensionare de la "chefereu" și pantofi negri cu șnur înnodat de două ori, să nu se "disfacâ"...
Eu purtam, - Doamne, cum de îmi aduc și-acum aminte de asta? -, pantalonași scurți verzulii, tricou alb, pulovăraș roșu cu model alb și negru, aveam și glugă pe care o trăgeam până peste ochi să nu se vadă părul blond și ciufulit, șosete galbene (de la purtat, cândva albe) și sandale maro.
Ajunși la piață, bunicu' îmi cumpără de la tarabe, - după ce se tocmi îndelung și pătimaș de argumentativ cu o țărancă certăreață -, un măr mare, roșu și dolofan, în care îmi înfing dințișorii cu poftă, dar ce să vezi, mărul, deși zemos, este acru, iar eu îl arunc în tufe disprețuindu-l cu totul.
Bunicu' mă vede, și mustăcind, culege din tufe mărul abia mușcat, îl scutură de praf și spălându-l la cișmea, mă mustră cu dojană:
-Da'-poi nu-i păcat mari de la 'Mnezău, măi nipoati, sâ arunci așe bunătăti di măr la furniși?
-Bunicule, da' măru'-i acru!, zic eu cu revoltă în glas.
Atunci, bunicu', scoate din buzunările brăcinarilor brișca de la '44, taie o felie și o vîră-n gură, pe sub musteațile sure îngălbenite de tutun:
-Las' câ-i bun așe acru pentru mini!, mai zice el molfăind mărul printre dinții rari, zâmbindu-mi cu bunătatea simplă a țăranului de la sat. Măru' aista-i sudoari și multâ muncâ!
Rușinat, plec privirea în pământ, prefăcându-mă că mă uit cu interes la doi croitori roșii care mișunau nepăsători pe caldarâmul scăldat în soarele după-amiezii. Mă uit cu coada ochiului la bunicu', și mă gandesc la fapta mea reprobabilă, la cât de nesimțitor am fost, aruncând aiurea un măr bun de mâncat, irosind sudoarea și munca celui care l-a crescut și cules.
Și-mi mai amintesc și astăzi de brațele îngăduitoare ale bunicului în care mi-am regăsit liniștea, de batista curată cu care bunicu' îmi ștergea năsucul și lacrimile mele de pici răzgâiat de la oraș, încercând să mă consoleze, promițându-mi că mâine durerea aceasta va trece...
Bunicu' a avut dreptate. Durerea aceea a trecut a doua zi, uitând cu totul de mărul cel acru, dar eu, peste ani, ca om mare, de fiecare dată când se instalează toamna, îmi place să merg la piață, să iau de pe tarabă un măr roșu și să-l adulmec, întrebându-mă în gând: bunicule, ce zici, mărul ăsta va fi dulce sau acru?
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 octombrie
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 octombrie
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 octombrie
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!
Caut un om
anca_nistor
22 octombrie
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Poem
Deea
21 octombrie
Mulțumesc
Sunt singur
anca_nistor
21 octombrie
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Catastrofa din mine
Monica P
20 octombrie
Profund și frumos,felicitări!!!💌
Un lup printre oi
Irina Alexandra
18 octombrie
Superb!!!
Nu mă asculta, inimă
Lacrimi de dor
17 octombrie
Iubirea este pe vecie!
Nu mă asculta, inimă
Lacrimi de dor
17 octombrie
Felicitări, frumoase versuri, felicitări pentru tot!