8  

LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT

I. Cetatea

 

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

 

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

 

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

 

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

 

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

 

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

 

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

 

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

 

Cetatea devenise bogată.

 

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

 

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

 

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

 

Avea paisprezece ani.

 

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

 

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

 

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

 

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

 

Matei nu înțelegea întotdeauna.

 

Dar își amintea cuvintele.

 

II. Bătrânul

 

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

 

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

 

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

 

Matei se opri.

 

— Nu ți-e frig?

 

Bătrânul ridică ochii.

 

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

 

Matei zâmbi.

 

Își scoase mantia.

 

Era singura lui haină groasă.

 

— Ia-o.

 

— Și tu?

 

— Eu alerg până acasă.

 

Bătrânul îl privi cu atenție.

 

— Cum te cheamă?

 

— Matei.

 

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

 

— Ce?

 

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

 

Matei nu răspunse.

 

Bătrânul strânse mantia la piept.

 

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

 

Matei porni spre casă.

 

După câțiva pași se întoarse.

 

Bătrânul dispăruse.

 

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

 

III. Omul cu hambarele pline

 

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

 

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

 

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

 

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

 

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

 

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

 

Nu pentru că avea nevoie de el.

 

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

 

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

 

— Domnule Dimitrie!

 

Negustorul ieși.

 

— Ce vrei?

 

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

 

Dimitrie privi copilul.

 

Apoi privi hambarele.

 

— Du-te la biserică.

 

— Am fost.

 

— Atunci du-te în altă parte.

 

— Nu mai avem unde.

 

Dimitrie închise poarta.

 

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

 

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

 

IV. Visul

 

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

 

Se făcea că mergea prin propria casă.

 

Dar casa era goală.

 

Cuferele erau deschise.

 

Hambarele erau fără grâu.

 

Pivnițele erau pustii.

 

Alergă spre curtea lui.

 

Nici caii nu mai erau.

 

— Unde sunt toate? strigă el.

 

Nimeni nu-i răspunse.

 

În fața lui apăru biserica.

 

Ușile erau deschise.

 

Dimitrie intră.

 

Era întuneric.

 

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

 

Se apropie.

 

Atunci auzi o voce:

 

— Dimitrie.

 

Se uită în jur.

 

Nu era nimeni.

 

— Ce ai strâns?

 

— Aur, răspunse el.

 

— Pentru cine?

 

Dimitrie tăcu.

 

— Și ce ai lăsat în urmă?

 

Atunci se trezi.

 

Era dimineață.

 

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

 

Se gândi la copil.

 

V. Poarta deschisă

 

Dimitrie îl căută.

 

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

 

Mama copilului era întinsă pe un pat.

 

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

 

Femeia îl privi.

 

— De ce?

 

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

 

— Pentru că ieri am închis poarta.

 

Apoi plecă.

 

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

 

Nu mereu.

 

Dar destul de des încât oamenii să observe.

 

VI. Vara fără ploaie

 

Vara veni cu o căldură cumplită.

 

Pământul se crăpă.

 

Fântânile scăzură.

 

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

 

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

 

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

 

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

 

Oamenii se adunară în piață.

 

Preotul le vorbi:

 

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

 

Nimeni nu răspunse.

 

Atunci Matei făcu un pas înainte.

 

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

 

Oamenii se uitară la el.

 

Dimitrie ieși din mulțime.

 

— Hambarele mele se deschid.

 

Și se deschiseră.

 

În acea zi, grâul fu împărțit.

 

Nu a fost destul pentru toată lumea.

 

Dar nimeni nu plecă flămând.

 

VII. Noaptea furtunii

 

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

 

Un vânt rece coborî dintre munți.

 

Norii se strânseră deasupra cetății.

 

Apoi începu ploaia.

 

La început oamenii se bucurară.

 

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

 

Vântul smulse acoperișuri.

 

Porțile se izbiră de ziduri.

 

Un turn se prăbuși.

 

Oamenii alergară spre biserică.

 

Matei ieși din casă.

 

Mama lui îl strigă:

 

— Unde mergi?

 

— Sunt oameni prinși lângă zid.

 

— Nu te duce!

 

Matei se opri.

 

O clipă se uită spre întuneric.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl întâlni pe drum.

 

— Singur?

 

— Nu.

 

— Atunci mergem.

 

VIII. Printre ruine

 

Apa le ajungea până la genunchi.

 

Pietrele cădeau din zid.

 

În întuneric se auzeau strigăte.

 

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

 

Dimitrie ridică lemnul.

 

— Mai mult!

 

Matei trase.

 

Femeia fu eliberată.

 

Mai departe găsiră doi copii.

 

Apoi un bătrân.

 

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

 

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

 

Omul era rănit.

 

Dimitrie îl ridică.

 

— Ține-te de mine.

 

— De ce mă ajuți?

 

Dimitrie răspunse:

 

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

 

Au mers până dimineața.

 

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

 

O parte din ziduri dispăruse.

 

Casele erau distruse.

 

Dar oamenii fuseseră salvați.

 

IX. Candela

 

În biserică, preotul intră încet.

 

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

 

Dar candela încă ardea.

 

Flacăra ei era mică.

 

Foarte mică.

 

Dar nu se stinsese.

 

Matei se apropie.

 

Dimitrie rămase în spatele lui.

 

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

 

Preotul zâmbi.

 

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

 

Dimitrie privi flacăra.

 

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

 

X. Cetatea se ridică

 

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

 

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

 

Femeile pregăteau hrană.

 

Copiii aduceau apă.

 

Meșteșugarii reparau casele.

 

Negustorii ofereau materiale.

 

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

 

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

 

Zilele treceau.

 

O piatră.

 

Încă una.

 

Un lemn.

 

Un acoperiș.

 

O ușă.

 

Cetatea se ridica.

 

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

 

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

 

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

 

Matei îl privi.

 

— Nu i-ai salvat tu.

 

— Atunci cine?

 

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

 

Dimitrie zâmbi.

 

— Ai devenit înțelept.

 

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

 

XI. Clopotul

 

Clopotul bisericii fusese crăpat.

 

Nu mai putea suna.

 

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

 

Dar un bătrân fierar spuse:

 

— Putem încerca să-l reparăm.

 

Au muncit săptămâni întregi.

 

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

 

Toată cetatea aștepta.

 

Preotul făcu semnul crucii.

 

Clopotul bătu.

 

DONG!

 

Sunetul trecu peste ziduri.

 

DONG!

 

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

 

DONG!

 

Matei privi spre cer.

 

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

 

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

 

XII. Ani

 

Au trecut anii.

 

Matei deveni bărbat.

 

Dimitrie îmbătrâni.

 

Cetatea crescu din nou.

 

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

 

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

 

Nu pentru sărbătoare.

 

Ci pentru a-și aminti.

 

Copiii întrebau:

 

— De ce?

 

Bătrânii răspundeau:

 

— Pentru că omul uită repede.

 

— Ce trebuie să-și amintească?

 

— Că nu trăiește singur.

 

XIII. Ultima întâlnire

 

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

 

Era exact ca în ziua aceea.

 

Aceeași privire.

 

Aceeași liniște.

 

Matei se apropie.

 

— Te-am recunoscut.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai întârziat.

 

— Te-am căutat.

 

— Nu trebuia.

 

— Cine ești?

 

Bătrânul privi către icoană.

 

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

 

Matei înțelese.

 

— Atunci ai avut nevoie de mine?

 

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

 

Matei rămase tăcut.

 

Bătrânul continuă:

 

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

 

Apoi plecă.

 

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

 

Știa că nu trebuia.

 

XIV. Sfârșitul drumului

 

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

 

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

 

Nu mai putea merge repede.

 

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

 

Candela ardea.

 

Flacăra era mică.

 

Aceeași flacără.

 

Aceeași lumină.

 

Matei îngenunche.

 

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Apoi rămase în tăcere.

 

Afară începu să ningă.

 

Clopotul bătu o dată.

 

Matei zâmbi.

 

A doua oară.

 

Închise ochii.

 

A treia oară.

 

În biserică era liniște.

 

Candela continua să ardă.

 

XV. Răsăritul

 

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

 

Lumina se așeză pe cupole.

 

Crucea bisericii străluci.

 

Oamenii veniră să se roage.

 

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

 

Matei murise acum.

 

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

 

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

 

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

 

Copilul se opri.

 

Își scoase mantia.

 

Și i-o întinse.

 

Bătrânul îl privi.

 

— Cum te cheamă?

 

Copilul zâmbi.

 

— Matei.

 

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG...

 

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

 

Iar candela din biserică ardea mai departe.

 

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

 

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

 

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

 

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

 

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

 

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

 

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

 

Lumina lui Hristos.

 

Sfârșit.

Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița poezii.online LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT

Data postării: 5 septembrie

Timp de citire: ~21 min.

Vizualizări: 341

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

500 de Poezii Creștine 151–200

151. Cuvântul lui Hristos

 

Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,

Îmi este pâine pentru suflet,

Când lumea-mi pare fără pace

Și gândul meu devine tulbure.

 

Păstrează-l viu în inima mea,

Să nu-l pierd în lumea trecătoare,

Ci să-l urmez cu credință

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

152. Glasul Evangheliei

 

Se-aude glasul Evangheliei

Ca o lumină peste lume,

Chemând pe omul rătăcit

Să se întoarcă la Hristos.

 

Ferice de cel ce ascultă

Și pune Cuvântul în faptă,

Căci viața lui va deveni

O mărturie luminată.

 

Cristian Diaconița

 

153. Evanghelia

 

Evanghelia ne vestește

Că Dumnezeu ne-a cercetat,

Că Fiul Său, Iisus Hristos,

Pentru noi S-a întrupat.

 

A venit să vindece rana

Păcatului din omenire

Și să ne cheme către Tatăl

Prin adevăr și prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

154. Fericiți cei blânzi

 

Fericiți cei blânzi la suflet,

Cei ce nu răspund cu rău,

Căci în inima lor se naște

Pacea sfântă de la Dumnezeu.

 

Să nu fiu aspru cu aproapele,

Nici plin de mânie și ură,

Ci să păstrez în orice clipă

Blândețea ce spre cer mă urcă.

 

Cristian Diaconița

 

155. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci mila lor nu se va pierde,

Ci va rămâne înaintea

Lui Dumnezeu ca o lumină.

 

Ajută-mă să fiu milostiv,

Să văd pe cel ce suferă,

Și să-i întind o mână bună

Când lumea îl uită.

 

Cristian Diaconița

 

156. Fericiți cei curați

 

Fericit este omul care

Păstrează inima curată,

Nu hrănește gânduri rele

Și nu dorește răul altuia.

 

Doamne, curăță-mi gândul,

Curăță-mi ochii și cuvântul,

Ca să pot vedea lumina

Și frumusețea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

157. Făcătorii de pace

 

Fericiți sunt cei ce caută

Să împace oameni certați,

Cei ce sting focul mâniei

Și aduc pace între frați.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace,

Nu pricină de ceartă-n lume,

Ci să duc în orice casă

Iubirea sfântă în al Tău nume.

 

Cristian Diaconița

 

158. Lumina din întuneric

 

Când noaptea cade peste suflet

Și speranța pare să dispară,

Hristos aprinde o lumină

Și întunericul se destramă.

 

Nu există noapte atât de grea

Pe care El să n-o străbată,

Căci Domnul este Lumina

Ce nu se stinge niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

159. Rugăciunea inimii

 

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-mă pe mine,

Când mă abat de la calea Ta

Și mă îndepărtez de Tine.

 

Această rugăciune simplă

Să-mi fie mereu în inimă,

Ca un izvor de pace sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

160. Numele lui Iisus

 

Numele Tău, Iisuse Sfinte,

Este lumină și alinare,

Este nădejde pentru omul

Ce trece prin încercare.

 

Când rostesc numele Tău sfânt,

Sufletul meu găsește pace,

Și simt că nu sunt singur

În tot ceea ce viața-mi face.

 

Cristian Diaconița

 

161. Doamne, ajută-mă

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Un om mai bun în fiecare zi,

Să nu rănesc prin vorba mea

Și să știu mereu a iubi.

 

Când cad, ridică-mă din nou,

Când greșesc, îndreaptă-mă,

Iar când mă pierd printre ispite,

Arată-mi calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

162. Calea adevărului

 

Adevărul nu se schimbă

După voia oamenilor,

El rămâne veșnic și curat

În Cuvântul Mântuitorului.

 

Doamne, păzește-mă de minciună,

De înșelare și de rătăcire,

Și fă-mă să iubesc adevărul

Cu întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

163. Hristos, Adevărul

 

Tu ești Calea și Adevărul,

Viața sufletului meu,

Și cine vine către Tine

Se apropie de Dumnezeu.

 

Nu vreau să caut alte drumuri

Care duc spre rătăcire,

Ci să rămân mereu cu Tine

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

164. Păstorul cel bun

 

Păstorul cel bun își caută oaia

Când aceasta se rătăcește,

Și nu se odihnește până când

Din nou în turmă o găsește.

 

Așa și Tu, Iisuse Doamne,

M-ai căutat când am plecat,

Și prin iubirea Ta cea mare

Spre Tine iar m-ai îndreptat.

 

Cristian Diaconița

 

165. Oaia pierdută

 

M-am rătăcit prin multe locuri

Și am uitat de glasul Tău,

Dar Bunul Păstor m-a găsit

Și m-a întors spre Dumnezeu.

 

Acum vreau să rămân cu Tine,

Să nu mai plec de lângă turmă,

Ci să urmez glasul Tău sfânt

Pe calea care duce-acasă.

 

Cristian Diaconița

 

166. Talanții

 

Doamne, nu vreau să îngrop

Darul pe care mi l-ai dat,

Ci vreau să-l folosesc cu grijă

Și să-l întorc înmiit curat.

 

Dă-mi înțelepciune să lucrez

Cu darurile primite,

Spre folosul celor din jur

Și spre slava Ta, Părinte.

 

Cristian Diaconița

 

167. Vameșul

 

Un vameș stătea în templu

Și nu îndrăznea să privească sus,

Ci spunea cu inimă smerită:

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

 

Doamne, învață-mă smerenia,

Să nu mă laud cu ce sunt,

Ci să-mi văd greșelile înainte

Și să cer mila Ta mereu.

 

Cristian Diaconița

 

168. Fariseul

 

Cel care se laudă singur

Nu vede cât de slab poate fi,

Dar omul care se smerește

Își vede sufletul cu adevărat.

 

Ferește-mă, Doamne, de mândrie,

De judecarea altora,

Și dă-mi să caut îndreptarea

În propria mea inimă.

 

Cristian Diaconița

 

169. Zaheu

 

Zaheu L-a dorit pe Hristos

Și s-a urcat într-un copac,

Ca să-L vadă când trecea

Prin mulțimea din acel loc.

 

Iar Domnul l-a chemat pe nume

Și i-a adus în casă mântuire,

Arătând că orice om se poate

Întoarce către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

170. Vindecarea

 

Hristos a vindecat bolnavi

Și le-a redat nădejdea vieții,

Atingând inimile oamenilor

Cu mila și iubirea Sa.

 

Doamne, vindecă în mine

Tot ce este rupt și greu,

Și fă-mi sufletul din nou întreg

În lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

171. Orbului i s-au deschis ochii

 

Un om orb a strigat către Domnul

Cu credință și cu dor,

Iar Hristos i-a redat lumina

Și bucuria ochilor.

 

Deschide-mi și mie, Doamne,

Ochii sufletului meu,

Ca să văd adevărul

Și să Te urmez mereu.

 

Cristian Diaconița

 

172. Leprosul

 

Zece oameni au fost vindecați,

Dar unul s-a întors la Domnul

Să-I mulțumească pentru darul

Pe care l-a primit prin credință.

 

Doamne, fă-mă recunoscător,

Să nu uit binele primit,

Ci să mă întorc mereu la Tine

Cu sufletul mulțumit.

 

Cristian Diaconița

 

173. Fiica lui Iair

 

Când toți credeau că totul s-a sfârșit,

Hristos a spus să nu se teamă,

Ci să creadă cu nădejde

În puterea lui Dumnezeu.

 

Doamne, când speranța mea moare,

Aprinde-o iar în sufletul meu,

Ca să cred chiar și atunci

Când nu mai văd niciun drum.

 

Cristian Diaconița

 

174. Lazăr

 

La mormântul lui Lazăr

Hristos a venit cu iubire,

Și prin puterea Sa dumnezeiască

A arătat biruința vieții.

 

Doamne, scoate-mă și pe mine

Din mormântul păcatului greu,

Și dă-mi o viață nouă

În lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

175. Femeia cananeeancă

 

O femeie a venit la Domnul

Cu credință și smerenie,

Cerând milă pentru copilul ei

Și n-a plecat fără nădejde.

 

Învață-mă, Doamne, stăruința,

Să nu renunț când este greu,

Ci să mă rog cu credință

Și să mă încred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

176. Furtuna de pe mare

 

Pe mare, valurile creșteau

Și ucenicii se temeau,

Dar Hristos le-a adus pace

Și furtuna s-a liniștit.

 

Când viața mea este furtună,

Iisuse, fii cu mine,

Și spune inimii mele:

„Nu te teme, Eu sunt aici.”

 

Cristian Diaconița

 

177. Pâinile și peștii

 

Cu puține pâini și câțiva pești

Hristos a hrănit mulțimea,

Arătând că în mâna Domnului

Puținul devine îndestulare.

 

Doamne, binecuvântează puținul

Pe care îl primesc în viață

Și învață-mă să-l împart

Cu cel ce are nevoie.

 

Cristian Diaconița

 

178. Marea Galileei

 

Pe malul mării Galileei

Hristos și-a chemat ucenicii,

Iar ei au lăsat totul în urmă

Și au pornit după El.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Dă-mi curaj să Te urmez,

Să las ceea ce mă ține

Departe de adevărul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

179. Muntele Schimbării la Față

 

Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,

Iar slava Lui s-a arătat,

Și ucenicii au văzut

Lumina Sa dumnezeiască.

 

Doamne, luminează-mi sufletul

Cu harul Tău cel minunat,

Ca să Te iubesc mai mult

Și să rămân credincios.

 

Cristian Diaconița

 

180. Moise și Ilie

 

Moise și Ilie au apărut

În slava Schimbării la Față,

Iar ucenicii au înțeles

Mai mult din taina lui Hristos.

 

Doamne, unește în mine

Credința, nădejdea și iubirea,

Ca să pot urma calea Ta

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

181. Rugăciunea din Ghetsimani

 

În Ghetsimani, Iisuse Doamne,

Te-ai rugat în noaptea grea,

Și ai primit voia Tatălui

Pentru mântuirea lumii.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să spun cu inimă smerită:

„Facă-se voia Ta în toate”,

Chiar când calea este grea.

 

Cristian Diaconița

 

182. Ucenicii

 

Ucenicii au mers cu Domnul

Prin sate, cetăți și pustiu,

Ascultând cuvântul Său sfânt

Și văzând minunile Lui.

 

Doamne, fă-mă și pe mine

Ucenic al iubirii Tale,

Să învăț din Evanghelie

Și să trăiesc după ea.

 

Cristian Diaconița

 

183. Iuda

 

Iuda L-a vândut pe Domnul

Pentru arginți și interes,

Dar fapta lui rămâne-n lume

Ca avertisment pentru noi.

 

Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,

De iubirea banului deșart,

Și fă-mi comoara în ceruri

Și nu în lucrurile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

184. Lepădarea lui Petru

 

Petru s-a lepădat de Domnul

În ceasul fricii și-al durerii,

Dar după aceea a plâns amar

Și s-a întors cu pocăință.

 

Doamne, când slăbesc în credință,

Nu mă lăsa să pier,

Ci dă-mi putere să mă întorc

Și să Te iubesc din nou.

 

Cristian Diaconița

 

185. Cocoșul

 

Cocoșul a cântat în noapte

Și Petru și-a amintit cuvântul,

Iar lacrimile pocăinței

I-au curățat sufletul.

 

Și eu, când greșesc, Iisuse,

Ajută-mă să mă opresc,

Să-mi văd păcatul cu smerenie

Și să mă întorc la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

186. Crucea

 

Crucea stă înaintea lumii

Ca semn al iubirii lui Hristos,

Și cine privește către ea

Găsește nădejde și folos.

 

Doamne, să port crucea mea

Cu credință și răbdare,

Și să nu uit niciodată

Că după Cruce vine Învierea.

 

Cristian Diaconița

 

187. Iertarea de pe Cruce

 

Pe Cruce, în mijlocul durerii,

Hristos a arătat iertare,

Și ne-a învățat că iubirea

Este mai mare decât ura.

 

Doamne, dă-mi aceeași inimă,

Să pot ierta când sunt rănit,

Și să nu las răutatea

Să-mi stăpânească sufletul.

 

Cristian Diaconița

 

188. Tâlharul pocăit

 

Un tâlhar, în ultima clipă,

S-a întors cu credință la Hristos,

Și a primit făgăduința

Vieții împreună cu Domnul.

 

Această minune ne arată

Că pocăința poate veni oricând,

Dar să nu așteptăm sfârșitul,

Ci să ne întoarcem astăzi.

 

Cristian Diaconița

 

189. Mormântul

 

Mormântul a primit trupul Domnului,

Dar nu L-a putut ține veșnic,

Căci puterea Învierii

A biruit moartea.

 

Doamne, când mă gândesc la moarte,

Dă-mi credință și nădejde,

Ca să privesc către viață

Și către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

190. Îngerii

 

Îngerii slujesc înaintea

Lui Dumnezeu cel Preasfânt,

Și ne amintesc că lumea

Nu este numai acest pământ.

 

Doamne, păzește-ne prin îngerii

Pe care ni i-ai rânduit,

Și ajută-ne să mergem

Pe drumul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

191. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Și Te rugăm să fii aproape

De cei ce către Tine venim.

 

Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,

Pentru cei slabi și întristați,

Și acoperă-ne cu iubire

Pe noi, cei greu încercați.

 

Cristian Diaconița

 

192. Acatistul

 

Cuvintele unui acatist

Se ridică spre cer în cântare,

Iar inima care se roagă

Primește pace și alinare.

 

Doamne, primește rugăciunea

Pe care Ți-o aduc cu smerenie,

Și fă din sufletul meu

O casă pentru sfânta iubire.

 

Cristian Diaconița

 

193. Paraclisul

 

În ceasul greu, când sufletul plânge,

Mă apropii cu credință

De rugăciunea către Maica Domnului,

Cerând ajutor și nădejde.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru noi înaintea Fiului,

Și du-ne către Hristos

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

194. Sfinții

 

Sfinții nu au trăit fără lupte,

Dar au rămas statornici în credință,

Și au transformat încercarea

În prilej de sfințire.

 

Ajută-ne și pe noi, Doamne,

Să învățăm de la ei iubirea,

Răbdarea, rugăciunea,

Smerenia și credința.

 

Cristian Diaconița

 

195. Mucenicii

 

Mucenicii au mărturisit

Numele lui Hristos cu putere,

Și nici chinurile nu i-au făcut

Să renunțe la credință.

 

Doamne, dă-ne și nouă curaj

Să nu ne rușinăm de Tine,

Ci să păstrăm credința sfântă

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

196. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales tăcerea,

Postul și rugăciunea sfântă,

Și-au căutat în fiecare zi

Împărăția lui Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să iubim liniștea și rugăciunea,

Să ne curățăm de patimi

Și să căutăm sfințirea.

 

Cristian Diaconița

 

197. Mănăstirea

 

În mănăstire clopotul bate

Și cheamă sufletul la rugă,

Iar liniștea dintre ziduri

Îndeamnă inima spre Dumnezeu.

 

Doamne, binecuvântează locurile

În care oamenii se roagă,

Și fă ca rugăciunea lor

Să fie lumină pentru lume.

 

Cristian Diaconița

 

198. Calea sfințeniei

 

Sfințenia nu este mândrie,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale lungă de răbdare

Și de iubire pentru aproapele.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe această cale cu smerenie,

Și să nu caut slava lumii,

Ci slava Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

199. Nădejdea

 

Când totul pare fără speranță,

Ridic privirea către cer,

Căci știu că Dumnezeu mă vede

Și în iubirea Lui eu sper.

 

Nădejdea mea este Hristos,

Nădejdea mea este iubirea,

Nădejdea mea este credința

Și drumul către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

200. Credința veșnică

 

Două sute de cântări s-au strâns

În această carte de credință,

Dar rugăciunea merge mai departe

Ca o lumină către veșnicie.

 

Doamne, primește fiecare vers

Ca pe-o jertfă mică și smerită,

Și fă ca toate aceste poezii

Să ducă inimile către Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 201–250

 

201. Rugăciune către Dumnezeu

 

Doamne, primește rugăciunea

Ce o aduc înaintea Ta,

Nu pentru vrednicia mea,

Ci pentru mila Ta cea mare.

 

Păzește-mi sufletul de rău,

Și dă-mi putere să iubesc,

Să merg pe calea Ta cea dreaptă

Și niciodată să nu mă lepăd.

 

Cristian Diaconița

 

202. Încrederea

 

Când nu mai știu ce să aleg

Și toate drumurile-s grele,

Îmi pun nădejdea în Hristos

Și las în mâna Lui problemele.

 

El știe drumul meu mai bine

Și vede ce eu nu pot vedea,

De aceea vreau cu credință

Să-mi pun viața-n mâna Sa.

 

Cristian Diaconița

 

203. Dumnezeu vede

 

Chiar dacă nimeni nu mă vede

Când fac un bine în tăcere,

Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea

Și o primești cu mângâiere.

 

Nu vreau răsplată de la oameni,

Nici laudă și nici mărire,

Ci vreau să fac binele în taină

Din dragoste și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

204. Glasul conștiinței

 

În liniștea din miez de noapte

Aud un glas în mine spunând:

„Întoarce-te spre Dumnezeu

Și lasă răul în urmă.”

 

Conștiința este o lumină

Ce poate arăta greșeala,

Dar numai Domnul poate vindeca

Și poate îndrepta cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

205. Pocăința

 

Pocăința nu este numai

O lacrimă ce cade jos,

Ci schimbarea vieții mele

Și întoarcerea la Hristos.

 

Să las păcatul în urmă

Și să încep un drum curat,

Cu rugăciune și iubire

Spre Dumnezeu, Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

206. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă de pocăință

Poate vorbi fără cuvinte,

Când omul își recunoaște vina

Și caută iarăși cele sfinte.

 

Doamne, primește lacrima mea

Și spală sufletul meu greu,

Ca să pot începe din nou

În lumina Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

207. Spovedania

 

Când îmi mărturisesc păcatul

Cu inimă sinceră și smerită,

Încep să văd din nou lumina

Și calea mea către Hristos.

 

Doamne, dă-mi curaj să recunosc

Tot ceea ce am făcut greșit,

Și ajută-mă să mă schimb

Cu sufletul cu adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

208. Curățirea sufletului

 

Nu aurul mă face curat,

Nici hainele frumoase ale lumii,

Ci inima care se pocăiește

Și caută mila lui Dumnezeu.

 

Curăță, Doamne, tot ce este rău

Din gândul și din sufletul meu,

Și fă din mine un om nou

Prin harul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

209. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă slăbiciune,

Ci puterea de a recunoaște

Că tot ce avem este un dar

Și că Dumnezeu ne iubește.

 

Ferește-mă de mândrie, Doamne,

De dorința de a fi mai sus,

Și învață-mă să slujesc

Așa cum ne-a învățat Iisus.

 

Cristian Diaconița

 

210. Mândria

 

Mândria ridică ziduri

Între om și Dumnezeu,

Îl face să uite de ceilalți

Și să se creadă mai presus.

 

Doamne, smerește-mi inima

Când începe să se înalțe,

Și pune în locul mândriei

Iubire și bunătate.

 

Cristian Diaconița

 

211. Ascultarea

 

Ascultarea de Dumnezeu

Este calea către lumină,

Când omul lasă voia sa

Și caută voia cea divină.

 

Doamne, ajută-mă să ascult

Cuvântul Tău cu credință,

Și să nu aleg după dorințe

Ce mă îndepărtează de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

212. Poruncile Domnului

 

Poruncile Tale sunt lumină

Pentru sufletul rătăcit,

Ele ne arată calea

Pe care trebuie să mergem.

 

Ajută-mă să le păstrez

Nu doar în minte, ci în faptă,

Ca viața mea să fie mereu

O mărturie curată.

 

Cristian Diaconița

 

213. Iubește-L pe Dumnezeu

 

Să-L iubesc pe Dumnezeu

Cu toată inima mea,

Cu sufletul și cugetul

Și cu întreaga viață a mea.

 

Iar dragostea aceasta sfântă

Să nu rămână doar cuvânt,

Ci să se vadă prin iubirea

Pe care-o port către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

214. Iubește-ți aproapele

 

Aproapele meu este fratele

Pe care Dumnezeu mi l-a dat,

Și chiar dacă uneori mă doare,

Trebuie să-l iubesc cu adevărat.

 

Să nu răspund cu răutate,

Să nu păstrez în mine ură,

Ci să aleg mereu iertarea

Și dragostea cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

215. Nu judeca

 

Nu judeca pe cel ce cade,

Căci poate mâine vei cădea,

Și numai Dumnezeu cunoaște

Adâncul inimii cuiva.

 

Mai bine roagă-te pentru dânsul

Și întinde-i mâna când îi este greu,

Căci dragostea aproapelui

Este porunca lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

216. Iertarea

 

Când cineva mă rănește, Doamne,

Ajută-mă să pot ierta,

Să nu păstrez în suflet ură

Și să nu răspund cu răutate.

 

Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce

Ce înseamnă adevărata iubire:

Să ierți chiar și atunci când doare

Și să alegi mereu pacea.

 

Cristian Diaconița

 

217. Dragostea

 

Dragostea adevărată rabdă,

Nu caută răul nimănui,

Nu se laudă și nu se umflă,

Ci caută binele aproapelui.

 

Doamne, să am această dragoste

În fiecare zi din viața mea,

Ca prin ea să Te pot vedea

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

218. Bunătatea inimii

 

O inimă bună nu întreabă

„Ce primesc dacă ajut?”,

Ci vede omul care suferă

Și se apropie fără teamă.

 

Doamne, pune în mine bunătate,

Să nu trec nepăsător,

Ci să fiu pentru cei din jur

Un semn al iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

219. Milostenia ascunsă

 

Când dai celui sărac în taină

Și nimeni nu te vede-n lume,

Cerul cunoaște fapta bună

Și Dumnezeu îi știe numele.

 

Nu căuta aplauze sau slavă,

Ci fă milostenia curat,

Din dragoste pentru aproapele

Și pentru Domnul Preaînalt.

 

Cristian Diaconița

 

220. Darul

 

Tot ceea ce primesc în viață

Este un dar de la Dumnezeu,

Și vreau să fiu recunoscător

Pentru fiecare lucru bun.

 

Să nu spun: „Eu am făcut totul”,

Uitând de Cel ce m-a ajutat,

Ci să spun cu inimă smerită:

„Slavă Ție pentru toate!”

 

Cristian Diaconița

 

221. Mulțumirea

 

Mulțumesc pentru pâinea zilnică,

Pentru apă și pentru lumină,

Pentru oamenii pe care-i iubesc

Și pentru fiecare zi senină.

 

Mulțumesc și pentru încercări,

Căci m-au făcut să înțeleg

Că fără Tine, Doamne Sfinte,

Pe drumul vieții nu pot merge.

 

Cristian Diaconița

 

222. Bucuria

 

Bucuria adevărată

Nu se cumpără cu bani,

Ea vine din inima care

Își pune nădejdea în Dumnezeu.

 

Chiar și-n ziua cea mai grea

Pot găsi un strop de lumină,

Când știu că Hristos este cu mine

Și iubirea Lui mă ține.

 

Cristian Diaconița

 

223. Pace

 

Dă-mi, Doamne, pace în suflet,

Când în jur este tulburare,

Și fă-mi inima asemenea

Unui lac liniștit sub soare.

 

Să nu răspund la rău cu rău,

Să nu aprind focul mâniei,

Ci să aduc în orice loc

Pacea sfântă a iubirii.

 

Cristian Diaconița

 

224. Răbdarea creștinului

 

Creștinul nu renunță ușor

Când drumul devine greu,

Ci se roagă și merge înainte

Cu nădejde în Dumnezeu.

 

Răbdarea este o virtute

Ce crește încet în suflet,

Prin încercări și prin rugăciune

Și prin iubire către Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

225. Nădejdea

 

Când nu mai văd nicio ieșire

Și lumea pare fără drum,

Ridic ochii către cer

Și spun: „Hristos este cu mine.”

 

Nădejdea nu mă lasă singur,

Nici când sufletul meu plânge,

Căci Dumnezeu poate deschide

O ușă chiar și când nu văd.

 

Cristian Diaconița

 

226. Curaj

 

Dă-mi, Doamne, curaj să spun

Când ceva nu este bine,

Să nu mă tem de oameni

Mai mult decât mă tem de Tine.

 

Curajul creștin nu este ură,

Ci puterea de a sta drept,

Cu adevărul în inimă

Și cu iubire pentru toți.

 

Cristian Diaconița

 

227. Adevărul

 

Adevărul poate uneori

Să doară, dar el vindecă,

Pe când minciuna pare dulce

Și sufletul îl înșală.

 

Doamne, păstrează-mă în adevăr

Și ferește-mă de minciună,

Ca vorba mea să fie curată

Și inima mea să fie bună.

 

Cristian Diaconița

 

228. Cuvântul și fapta

 

Nu este suficient să spun

Că Îl iubesc pe Dumnezeu,

Dacă în viața mea de fiecare zi

Nu fac ceea ce este bun.

 

Cuvântul trebuie să devină faptă,

Iar credința să rodească,

Ca viața mea să mărturisească

Iubirea Domnului ceresc.

 

Cristian Diaconița

 

229. Roadele credinței

 

Credința adevărată rodește

Iubire, pace și răbdare,

Bunătate și blândețe

Și o inimă milostivă.

 

Doamne, fă să crească-n mine

Roade bune zi de zi,

Ca oamenii să vadă-n viața mea

Lumina Ta cea vie.

 

Cristian Diaconița

 

230. Pomul bun

 

Pomul bun se cunoaște

După roadele pe care le dă,

Iar omul se cunoaște-n lume

După faptele din viața sa.

 

Doamne, fă-mă pom roditor,

Cu roade bune și curate,

Ca să aduc folos celor din jur

Și slavă numelui Tău sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

231. Grâul

 

Ca grâul care crește-n câmp

Sub ploaie, soare și furtună,

Așa să crească și credința

În inima mea cea bună.

 

Și când va veni vremea roadelor,

Să nu fie sufletul meu gol,

Ci plin de fapte bune

Și de iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

232. Vița

 

Hristos este vița cea adevărată,

Iar noi suntem mlădițele Lui,

Și fără El nu putem face

Nimic folositor în viață.

 

Doamne, ține-mă aproape de Tine,

Ca să pot aduce rod bogat,

Și să nu mă usuc departe

De izvorul Tău curat.

 

Cristian Diaconița

 

233. Viața

 

Viața mea este un dar

Pe care Tu mi l-ai oferit,

Și vreau să o trăiesc cu rost,

Cu sufletul către cer privit.

 

Nu știu cât timp îmi este dat,

De aceea vreau în fiecare zi

Să fac un bine și să iubesc

Și să mă apropii de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

234. Timpul

 

Timpul trece ca un râu

Și nu se întoarce niciodată,

De aceea fiecare clipă

Trebuie trăită cu folos.

 

Doamne, nu mă lăsa să pierd

Anii în lucruri trecătoare,

Ci ajută-mă să strâng în cer

Comori care nu pier.

 

Cristian Diaconița

 

235. Comoara din cer

 

Nu vreau să strâng comori pe pământ

Care ruginesc și pier,

Ci vreau să am o inimă bogată

În fapte bune înaintea Ta.

 

Căci adevărata comoară

Nu este aurul din lume,

Ci iubirea, credința și mila

Păstrate în numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

236. Casa sufletului

 

Casa sufletului meu, Doamne,

Vreau să fie curată mereu,

Să nu intre gânduri rele

Și să rămâi Tu în ea.

 

Curăță fiecare încăpere

A inimii mele slabe,

Și fă din ea un loc de pace

În care numele Tău să fie.

 

Cristian Diaconița

 

237. Veghea

 

Vegheați, spune Evanghelia,

Căci nu știm ziua și ceasul,

De aceea vreau să fiu mereu

Cu sufletul pregătit.

 

Nu vreau să dorm în nepăsare

Și să uit de Dumnezeu,

Ci să păstrez candela aprinsă

În inima mea mereu.

 

Cristian Diaconița

 

238. Candela inimii

 

Candela inimii mele

Să nu se stingă niciodată,

Ci să ardă prin credință

În orice zi din viață.

 

Dacă vântul lumii bate,

Apără-mi flacăra, Iisuse,

Și fă ca lumina ei să arate

Calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

239. Ușa

 

„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,

Și prin Tine intrăm la viață,

Iar sufletul care Te caută

Găsește adevăr și pace.

 

Deschide-mi, Doamne, ușa inimii

Când vin spre Tine cu smerenie,

Și ajută-mă să rămân

În casa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

240. Pâinea zilnică

 

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,

Căci toate darurile vieții

Vin din mâna Ta.

 

Învață-mă să nu risipesc

Și să împart cu cel flămând,

Ca pâinea mea să fie binecuvântată

Prin dragostea către aproapele.

 

Cristian Diaconița

 

241. Apa

 

Apa curge limpede din izvor

Și dă viață pământului,

Așa să curgă și iubirea

Din inima creștinului.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

Și fă-l limpede ca un izvor,

Ca fiecare om să găsească

În mine un cuvânt bun.

 

Cristian Diaconița

 

242. Izvorul

 

La Tine este izvorul vieții,

La Tine este lumina mea,

Și când sufletul îmi este însetat,

Mă apropii iar de Tine.

 

Nu mă lăsa să caut apa

În izvoare care seacă,

Ci condu-mă spre izvorul

Care nu seacă niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

243. Ploaia

 

Ploaia cade peste câmpuri

Și le dă putere să rodească,

Așa și harul Tău, Iisuse,

Poate sufletul să-l înnoiască.

 

Trimite ploaia Ta de har

Peste inima mea uscată,

Ca să răsară iar credința

Și dragostea cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

244. Floarea

 

O floare mică de pe câmp

Îmi amintește de Creator,

Căci frumusețea ei modestă

Vorbește despre Dumnezeu.

 

Dacă Tu îmbraci și florile

Cu frumusețe și lumină,

Cu atât mai mult vei avea grijă

De omul care Te caută.

 

Cristian Diaconița

 

245. Cerul

 

Privesc spre cerul plin de stele

Și mă gândesc la Creator,

La măreția Ta cea mare

Și la iubirea Ta pentru om.

 

Cât de minunată este lumea

Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!

Și cât de mic sunt eu înaintea

Măreției Tale fără margini.

 

Cristian Diaconița

 

246. Stelele

 

Stelele strălucesc în noapte

Ca niște lumini pe cer,

Și fiecare parcă spune:

„Slavă lui Dumnezeu!”

 

Când le privesc, îmi amintesc

Că lumea nu este întâmplare,

Ci poartă urma Creatorului

Și a puterii Sale mari.

 

Cristian Diaconița

 

247. Răsăritul

 

La răsăritul dimineții

Lumina se revarsă peste lume,

Și sufletul meu spune încet:

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

 

Fiecare zi este un dar,

O nouă șansă de iubire,

De aceea vreau să merg cu Tine

Pe calea către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

248. Apusul

 

Când soarele apune încet

Și cerul se umple de culoare,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și pentru iubirea Ta cea mare.

 

Iar când noaptea va veni,

Să-mi dai odihnă și pace,

Și să mă trezești cu bucurie

Într-o nouă zi de har.

 

Cristian Diaconița

 

249. Călătoria vieții

 

Viața este o călătorie

Pe un drum necunoscut,

Dar știu că la capătul ei

Mă așteaptă Dumnezeu.

 

De aceea merg fără teamă,

Cu credință și nădejde,

Căci Hristos este Călăuza

Ce mă conduce către cer.

 

Cristian Diaconița

 

250. Drumul spre Împărăție

 

Drumul spre Împărăția Cerurilor

Este drumul credinței vii,

Al iubirii și-al pocăinței,

Al rugăciunii zi de zi.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Fără să mă abat din cale,

Până când voi ajunge, prin mila Ta,

La lumina Împărăției Tale.                                                                                  

Mai mult...

LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

 

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

 

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

 

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

 

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

 

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

 

— De ce ai venit, fiule?

 

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

 

— Și care este întrebarea?

 

Ilie privi spre turla bisericii.

 

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

 

Apoi îl conduse în biserică.

 

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

 

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

 

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

 

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

 

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

 

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

 

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

 

Tânărul privi spre sat.

 

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

 

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

 

Atunci Ilie înțelese ceva important:

 

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

 

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

 

— Păstreaz-o.

 

— De ce?

 

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

 

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

 

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

 

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

 

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

 

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

 

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

 

Ilie zâmbi.

 

— Da, mamă.

 

— Și care este?

 

Tânărul privi crucea din mâna lui.

 

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

 

Mama îl binecuvântă.

 

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

 

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

 

Era și o chemare la păstrarea binelui.

 

La credință.

 

La iubire.

 

La amintirea strămoșilor.

 

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

 

Morala

 

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

 

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

Mai mult...

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

 

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

 

Așa era și Lex Luthor.

 

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

 

Era curios.

 

Întreba mereu „de ce?”.

 

De ce se mișcă lucrurile?

 

De ce cad obiectele?

 

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

 

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

 

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

 

De ce nu mă simt iubit?

 

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

 

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

 

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

 

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

 

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

 

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

 

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

 

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

 

— Tată, ești mândru de mine?

 

Bărbatul îl privi câteva clipe.

 

— Ai făcut bine, răspunse el.

 

Atât.

 

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

 

Lex coborî privirea.

 

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

 

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

 

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

 

Anii trecură.

 

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

 

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

 

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

 

Unii îi erau folositori.

 

Alții îi erau inutili.

 

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

 

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

 

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

 

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

 

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

 

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

 

Pe masă se afla un ceas.

 

Tic.

 

Tac.

 

Tic.

 

Tac.

 

Lex se uită la el.

 

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

 

Se ridică și se apropie de fereastră.

 

Orașul era frumos.

 

Dar în sufletul său era întuneric.

 

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

 

Apoi făcu o pauză.

 

— Și de ce sunt atât de singur?

 

Întrebarea rămase fără răspuns.

 

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

 

Își aminti de copilul care fusese.

 

Își aminti de dorința de a fi iubit.

 

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

 

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

 

Un zid foarte înalt.

 

Îl construise din avere.

 

Din orgoliu.

 

Din teamă.

 

Din neîncredere.

 

Din dorința de control.

 

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

 

A doua zi începu să caute răspunsuri.

 

Citi despre credință.

 

Citi despre creștinism.

 

Citi despre sfinți.

 

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

 

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

 

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

 

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

 

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

 

Înseamnă întoarcere.

 

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

 

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

 

Apoi șopti:

 

— Poate că asta caut.

 

Și porni la drum.

 

Drumul său îl purtă până în România.

 

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

 

Era o zi liniștită.

 

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

 

Aici nu existau clădiri uriașe.

 

Nu existau oameni care să alerge după bani.

 

Era doar liniște.

 

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

 

Se opri.

 

Privi spre turla bisericii.

 

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

 

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

 

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

 

Coborî din mașină.

 

Merse încet spre poartă.

 

O deschise.

 

Păși în curtea bisericii.

 

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

 

— Pace și bine ai venit!

 

Lex îl privi surprins.

 

— Bună ziua.

 

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

 

Lex ezită.

 

— Da.

 

Omul zâmbi.

 

— Atunci intră. Nu te teme.

 

Lex îl privi.

 

— Nu știți cine sunt.

 

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

 

Cuvintele îl tulburară.

 

Lex păși în biserică.

 

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

 

Lex nu știa toate rânduielile.

 

Nu știa unde să stea.

 

Nu știa ce să facă.

 

Dar știa că trebuia să rămână.

 

Se apropie de icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

 

Își plecă fruntea.

 

— Doamne...

 

Se opri.

 

Vocea îi tremura.

 

— Dacă mă mai poți primi...

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Primește-mă.

 

În biserică era liniște.

 

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

 

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

 

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

 

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

 

Preotul îl primi și îl ascultă.

 

Lex povesti despre copilăria sa.

 

Despre singurătate.

 

Despre tatăl său.

 

Despre dorința de a fi respectat.

 

Despre averea sa.

 

Despre mândrie.

 

Despre oamenii pe care îi rănise.

 

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

 

Când termină, preotul îi spuse:

 

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

 

Lex ridică ochii.

 

— Și dacă am greșit prea mult?

 

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

 

Lex rămase tăcut.

 

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

 

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

 

Învăța.

 

Se ruga.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

 

Nu peste noapte.

 

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

 

Ci prin pași mici.

 

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

 

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

 

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

 

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

 

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

 

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

 

Casa lui deveni mai simplă.

 

Viața lui deveni mai liniștită.

 

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

 

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

 

Privi icoanele și spuse:

 

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

 

Preotul se apropie.

 

— Ce ai în inimă?

 

Lex răspunse:

 

— Vreau un nume nou.

 

— Ce nume?

 

Lex privi către icoana Mântuitorului.

 

— Alexandru.

 

Apoi adăugă:

 

— Alexandru cel Bun.

 

Preotul zâmbi.

 

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

 

Alexandru își plecă fruntea.

 

— Voi încerca.

 

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

 

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

 

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

 

Dar el nu se considera bun.

 

Când cineva îl lăuda, răspundea:

 

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

 

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

 

Un copil se apropie de el.

 

— Domnule Alexandru?

 

— Da?

 

— Pot să te întreb ceva?

 

— Sigur.

 

— De ce ai venit tocmai aici?

 

Alexandru zâmbi.

 

— Pentru că eram pierdut.

 

— Și acum?

 

Alexandru privi către biserică.

 

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

 

Copilul se gândi puțin.

 

— Și unde este drumul?

 

Alexandru răspunse:

 

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

 

Copilul zâmbi și plecă.

 

Alexandru rămase singur.

 

Clopotul începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi încă o dată.

 

Sunetul se răspândi peste casele satului.

 

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

 

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

 

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

 

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

 

Era Alexandru.

 

Un om care învățase să se roage.

 

Un om care învățase să ceară iertare.

 

Un om care învățase să ajute.

 

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

 

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

 

Se opri.

 

Apoi adăugă:

 

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

 

Apoi se ridică.

 

Ieși din biserică.

 

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

 

Alexandru privi către el și zâmbi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

 

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

 

Unele taine trebuiau doar primite.

 

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

 

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

 

Și în ziua următoare.

 

Și după aceea.

 

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

 

Dar acum știa ce să facă.

 

Se oprea.

 

Se ruga.

 

Și își amintea de cuvintele preotului:

 

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

 

Așa trecură anii.

 

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

 

Copiii îl salutau.

 

Bătrânii îi vorbeau.

 

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

 

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

 

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

 

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

 

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

 

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

 

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

 

Alexandru cel Bun.

 

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

 

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

 

Nu mai întreba:

 

„Cât de puternic pot deveni?”

 

Ci întreba:

 

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

 

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

 

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

 

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

 

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

 

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

 

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

 

Atunci abia a început.

 

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

 

A unui om care a învățat să ierte.

 

A unui om care a învățat să fie smerit.

 

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

 

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

 

credința, nădejdea și iubirea.

 

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

 

Și fiecare bătaie părea să spună:

 

„Întoarce-te.”

 

„Nu este prea târziu.”

 

„Ridică-te.”

 

„Mergi înainte.”

 

Iar Alexandru cel Bun mergea.

 

Cu pași liniștiți.

 

Cu inima smerită.

 

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

Mai mult...

ȘCOALA TĂCERII

I. ȘCOALA TĂCERII

 

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

 

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

 

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

 

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

 

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

 

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

 

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

 

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

 

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

 

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

 

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

 

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

 

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

 

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

 

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

 

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

 

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

 

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

 

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

 

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

 

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

 

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

 

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

 

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

 

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

 

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

 

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

 

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

 

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

 

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

 

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

 

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

 

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

 

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

 

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

 

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

 

„Le-am spus să se oprească.”

 

Dar dacă nu s-au oprit?

 

„I-am avertizat.”

 

Dar dacă au continuat?

 

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

 

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

 

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

 

Întrebarea trebuie să fie:

 

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

 

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

 

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

 

Ea rămâne.

 

Și uneori crește.

 

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

 

Aceasta este școala tăcerii:

 

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

 

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

 

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

 

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

 

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

 

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

 

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

 

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

 

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

 

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

 

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

 

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

 

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

 

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

 

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

 

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

 

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

 

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

 

III. FINAL

 

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

 

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

 

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

 

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

 

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

 

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

 

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

 

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

 

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

 

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

 

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

 

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

 

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

 

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

 

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

 

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

 

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

Mai mult...

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

 

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

 

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

 

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

 

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

 

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

 

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

 

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

 

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

 

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

 

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

 

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

 

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

 

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

 

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 51–100

51. Chemarea lui Hristos

 

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

 

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

52. Icoana

 

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

 

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

53. Clopotul Bisericii

 

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

 

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

54. Doamne, miluiește

 

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

 

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

 

Cristian Diaconița

 

55. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

 

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

 

Cristian Diaconița

 

56. Credință neclintită

 

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

 

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

 

Cristian Diaconița

 

57. Pacea sufletului

 

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

 

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

58. Calea îngustă

 

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

 

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

 

Cristian Diaconița

 

59. Păcatul

 

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

 

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

60. Harul

 

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

 

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

61. În numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

 

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

62. Sfântă Treime

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

 

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

 

Cristian Diaconița

 

63. Când plâng

 

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

 

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

64. Bunul Păstor

 

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

 

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

 

Cristian Diaconița

 

65. Oaia pierdută

 

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

 

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

 

Cristian Diaconița

 

66. Fiul risipitor

 

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

 

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

67. Samarineanul milostiv

 

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

 

Cristian Diaconița

 

68. Fericirile

 

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

 

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

 

Cristian Diaconița

 

69. Sămânța bună

 

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

 

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

70. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

 

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

 

Cristian Diaconița

 

71. Sarea pământului

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

 

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

 

Cristian Diaconița

 

72. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

 

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

 

Cristian Diaconița

 

73. Apa cea vie

 

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

 

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

74. Bucuria credinței

 

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

 

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

 

Cristian Diaconița

 

75. Mulțumire

 

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

 

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

 

Cristian Diaconița

 

76. Dimineața

 

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

 

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

77. Seara

 

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

 

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

78. Noaptea

 

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

 

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

79. Încercarea

 

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

 

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

 

Cristian Diaconița

 

80. Răbdarea

 

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

 

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

 

Cristian Diaconița

 

81. Mântuitorul

 

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

 

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

82. Golgota

 

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

 

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

83. Cununa de spini

 

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

 

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

 

Cristian Diaconița

 

84. Pilatul

 

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

 

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

85. Răstignirea

 

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

 

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

86. Învierea lui Hristos

 

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

 

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

 

Cristian Diaconița

 

87. Hristos a înviat

 

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

 

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

 

Cristian Diaconița

 

88. Lumina Paștilor

 

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

 

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

89. Paștele

 

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

 

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

 

Cristian Diaconița

 

90. Bucurie sfântă

 

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

 

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

91. Maica Domnului

 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

 

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

92. Acoperământul

 

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

 

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

 

Cristian Diaconița

 

93. Buna Vestire

 

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

 

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

94. Nașterea

 

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

 

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

 

Cristian Diaconița

 

95. Steaua

 

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

96. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

97. Magii

 

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

 

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

 

Cristian Diaconița

 

98. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

 

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

99. Botezul Domnului

 

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

 

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

100. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

 

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 101–150

 

101. Iubirea lui Hristos

 

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

 

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

 

Cristian Diaconița

 

102. Doamne, luminează-mă

 

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

 

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

 

Cristian Diaconița

 

103. Inima smerită

 

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

 

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

 

Cristian Diaconița

 

104. În casa Domnului

 

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

 

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

 

Cristian Diaconița

 

105. Rugăciunea unui creștin

 

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

 

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

 

Cristian Diaconița

 

106. Sfântul altar

 

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

 

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

107. Cuvântul sfânt

 

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

 

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

 

Cristian Diaconița

 

108. Nu mă lăsa

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

 

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

 

Cristian Diaconița

 

109. Lacrima

 

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

 

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

 

Cristian Diaconița

 

110. Credința mea

 

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

 

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

 

Cristian Diaconița

 

111. Când vine furtuna

 

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

 

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

 

Cristian Diaconița

 

112. Mâna Domnului

 

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

 

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

 

Cristian Diaconița

 

113. O rugă pentru pace

 

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

 

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

 

Cristian Diaconița

 

114. Iubirea aproapelui

 

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

 

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

 

Cristian Diaconița

 

115. Bunătatea

 

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

 

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

116. Iertarea fratelui

 

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

 

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

 

Cristian Diaconița

 

117. Fapta bună

 

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

 

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

 

Cristian Diaconița

 

118. Inima curată

 

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

 

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

 

Cristian Diaconița

 

119. Rugăciunea nopții

 

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

 

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

120. O nouă zi

 

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

 

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

 

Cristian Diaconița

 

121. Înaintea Crucii

 

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

 

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

 

Cristian Diaconița

 

122. Drumul Golgotei

 

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

 

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

123. Spinii

 

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

 

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

124. Lemnul Crucii

 

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

 

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

 

Cristian Diaconița

 

125. Taina iubirii

 

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

 

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

 

Cristian Diaconița

 

126. Învierea ne cheamă

 

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

 

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

 

Cristian Diaconița

 

127. Mormântul gol

 

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

 

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

 

Cristian Diaconița

 

128. Îngerul Învierii

 

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

 

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

 

Cristian Diaconița

 

129. Paștele inimii

 

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

 

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

 

Cristian Diaconița

 

130. Hristos este viu

 

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

 

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

 

Cristian Diaconița

 

131. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

 

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

132. Pogorârea Duhului

 

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

 

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

133. Biserica lui Hristos

 

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

 

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

134. Clopotele

 

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

 

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

 

Cristian Diaconița

 

135. Candela

 

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

 

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

 

Cristian Diaconița

 

136. Tămâia rugăciunii

 

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

 

Cristian Diaconița

 

137. Sfântul Nicolae

 

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

 

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

138. Sfântul Gheorghe

 

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

 

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

 

Cristian Diaconița

 

139. Sfinții Apostoli

 

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

 

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

140. Sfântul Andrei

 

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

 

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

 

Cristian Diaconița

 

141. Sfântul Ioan

 

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

 

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

 

Cristian Diaconița

 

142. Sfântul Pavel

 

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

 

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

 

Cristian Diaconița

 

143. Sfinții mucenici

 

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

 

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

144. Mănăstirea

 

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

 

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

145. Călugărul

 

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

 

Cristian Diaconița

 

146. Post și rugăciune

 

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

 

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

147. Milostenia

 

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

 

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

148. Slujirea

 

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

 

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

 

Cristian Diaconița

 

149. Sufletul meu

 

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

 

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

 

Cristian Diaconița

 

150. Slavă Ție

 

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

Plimbare cu motocicleta în franceză

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Balade en moto

 

Depuis quelques temps, depuis le jour où Cécile a obtenu son permis A, sa vie a pris un tournant intéressant. Elle l'a eu aussi pour les catégories B et C, mais pour A, c'est vraiment une nouvelle expérience pour elle. L'examen était stressant, surtout celui du parcours, mais l'effort était récompensé par la liberté de péter où elle voulait, à tout moment, à toute heure du jour ou de la nuit. Le seul obstacle à sa liberté est le fait que la moto n'a pas d'attelage. Pourquoi Cecilia aurait-elle besoin d'une pièce jointe ? Bonne question... enfin je ne sais pas, peut-être pour porter ses courses du marché, promener son fils dans les champs pour regarder les champs, profiter de l'image des prairies parsemées de pissenlits et bien d'autres paysages bucoliques , pour récupérer son matelas chez Jysk et le mettre (une partie en pièce jointe). Ne vous méprenez pas, Cecilia est une personne pratique, elle voit l'attachement comme une extension de la moto, comme si elle conduisait la voiture et qu'il y avait une banquette arrière, qui pour le moment ressemble à une voiture avec seulement deux des places. Cecilia, voyant les choses en perspective, se rend en moto jusqu'au service automobile le plus proche. Là, elle discute avec les experts, ils lui montrent les options, le prix de chaque modèle d'accessoire. Cecilia s'assoit et examine la liste des modèles d'attachement. Pesant tous les prix, elle choisit l'accessoire qui lui semble le moins cher. L'homme lui demande si elle est sûre que c'est celui qu'elle veut, que plusieurs clients se sont plaints après l'avoir acheté, qu'il fallait le détacher complètement de la moto, qu'ils ne pouvaient pas compter sur lui pour transporter des personnes, des objets, qu'il était juste faisant beaucoup de bruit (tant de bruit pour rien), qu'ils ont regretté de l'avoir acheté, qu'ils ont dû se rendre plusieurs fois au service, comme d'habitude, et ainsi de suite. Cécilia, fermement convaincue que c'était celle qu'elle souhaitait, a déclaré qu'elle avait pris sa décision et que rien ni personne ne pouvait changer sa préférence. Le propriétaire du service automobile était d'accord avec elle et a commandé un modèle similaire à l'accessoire, mais de meilleure qualité. Il a fallu attendre qu'il lui appartienne, car il venait de Hollande. Cecilia n'était pas pressée, elle était super excitée que sa moto ait de toute façon un accessoire. Heureusement, elle était très énergique, elle n'avait plus besoin de vitamines, elle ne dormait pas non plus la nuit, à cause de trop d'extase que peut-être le propriétaire du service automobile l'appellerait pour venir chercher son attaché.

Un mois plus tard, elle reçoit une notification par e-mail du service automobile lui indiquant que la pièce est prête et qu'elle peut venir avec la moto pour la fixer sur les côtés. Cécilia est arrivée avec quelques cernes, elle espérait depuis trop longtemps être prête dans les plus brefs délais. Il devait entrer trois fois dans le champ de maïs. Mais ça va, il n'a rien souffert, il est arrivé sain et sauf au service automobile. Les hommes sur place l'ont installé pour lui, il lui allait bien, il ne vacillait pas, il n'y avait rien à soupçonner. Du moins, Cecilia le pensait à première vue. Mais il n'a même pas conduit une moto équipée d'un accessoire pour voir à quoi ressemble l'expérience elle-même. Il démarra la moto pour rentrer chez lui. Sur le chemin du retour, elle a senti que l'accessoire était un peu difficile à transporter, que la moto devenait plus difficile à manipuler à cause de cela, surtout lorsqu'elle devait tourner, à gauche, à droite, partout où elle en avait besoin. Cependant, cela ne la décourage pas, elle accompagne tout le temps l'attaché, jusqu'à ce qu'un incident assez tragique la fasse changer d'avis.

Par une chaude soirée d’août, il fait ses courses dans l’hypermarché du quartier. Après avoir obtenu tout ce dont il avait besoin pour réaliser les lasagnes, il a mis le sac contenant les produits achetés dans l'accessoire. Elle a quitté le parking du magasin, alors qu'elle marchait sur une route cahoteuse, parce qu'elle habite en périphérie et que les routes sont comme ça, à un moment donné, elle a ressenti quelque chose d'étrange, comme si l'extension qu'elle transportait s'était détachée. Il n'avait pas tort du tout. L'attachée est arrivée dans le champ de maïs, tous ses produits étaient dans la plaine. Comment peut-elle encore préparer les lasagnes du Dr Oetker dans ces conditions ? Cécilia était abasourdie, elle pensait qu'à la place du cartable, ça aurait aussi bien pu être une personne. Elle n'aimait pas les conséquences de son désir téméraire, alors elle a fait de la publicité dans la presse locale, a vendu l'attaché à un prix exorbitant et a acheté une lasagne toute prête avec l'argent.

Mai mult...

Începutul contează în olandeză

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

Het begin is belangrijk

 

Het begin, even moeilijk als opwindend. Je draagt in je hart een breed scala aan ervaringen, emoties, stemmingen en sensaties. Velen van hen zijn misschien te onhandig weergegeven, uitgedrukt, zo is het nu. Het is een periode van vaardighedenvorming, zoeken, ontdekkingen, onthullingen, leren van fouten en mislukkingen, momenten waarop je meer test, je bent er niet van overtuigd dat je door wilt gaan met waar je aan begonnen bent. Andere keren weten we dat er een nieuwe levensfase aanbreekt, waar we naar op zoek zijn, zowel voor onszelf als voor de mensen om ons heen.

Hoe het ook zij, het begin telt, stel je een goede atleet voor, die aan verschillende competities zou hebben deelgenomen en ik weet niet wat, zou hij daar nog komen als hij geen steun had, als hij niet de geluk om de coach te vinden die past bij zijn leerstijl en zijn behoeften? Nee, absoluut niet.

Op dezelfde manier kunnen we ons misschien een merknaam voorstellen: zou deze succesvol zijn geweest, zouden zoveel mensen daar iets hebben gekocht als er geen ondersteuning, advertenties en promoties waren geweest op ik weet niet hoeveel sociale mediakanalen? Nee, natuurlijk niet, de wereld zou niet eens weten dat dat merk bestond.

Het begin duidt op de onthechting van wat voorheen was. Het kan van tevoren gepland of ongepland zijn, het hangt af van waar we mee willen beginnen. Als we ons bijvoorbeeld willen inschrijven voor balletlessen, ja, dan kunnen we het begin plannen, ook dan is het niet echt planbaar als de instructeur niet op de afgesproken datum terugkomt uit zwangerschapsverlof. Als we met zwangerschapsverlof zijn kan de bevalling niet ingepland worden, kunnen we niet kiezen in welke maand we gaan bevallen, laat staan de dag, het tijdstip. Het gebeurt even. Dan hebben wij en het kind een begin, een nieuw pad dat we samen gaan bewandelen. Het maakt uit hoe we willen dat het kind zijn leven begint. Als ouders kunnen we kiezen wat we willen dat het kind krijgt. We uiten onze liefde alleen door hem geld en pakjes te sturen van ik weet niet welk speelgoed uit het land waarin we werken, maar ondertussen zorgt een vreemde voor ons kind? Laten we later niet verbaasd zijn dat er barrières en beperkingen zullen zijn tussen ons en het kind. Het gebrek aan nabijheid tot het kind en de communicatie met hem heeft invloed op zijn ontwikkeling, omdat hij zich door hen nooit gewenst zou hebben gevoeld. Hij zal zich alleen zijn biologische ouders herinneren, maar hij zal ze niet herkennen als ouders in de ware zin van het woord.

Aan de andere kant staan de ouders die ervoor kiezen om in het land te blijven. Morgen brengt onzekerheden voort. Deze stress die wordt gegenereerd door de onzekerheden die we ons voorstellen, vloeit over naar het kind, als we niet weten hoe we onszelf moeten beheersen en het kunnen laten doen wat het wil. Dan worden de ouders opvliegend en praten ze onzin, feitelijk onzin, tegen het kind, uit het niets. We besteden veel aandacht aan het kind in de eerste kinderjaren, omdat zijn geest als een spons is. Absorbeer alles, elk woord, gebaar, toon van de stem. Onwillig zal hij zich dat begin toe-eigenen. Het zal stemmingen, gedachten, indrukken en houdingen overnemen. Het zou zonde zijn als dit zou gebeuren. Hij moet vanuit alle gezichtspunten prachtig opgroeien, omdat zijn ouders hem langs de beste scholen zouden hebben gebracht, via de beste middelbare scholen, de veel gedroomde universiteit en ik weet niet waar, het zou tevergeefs zijn dat hij zou een lengte van 1,90 bereiken, goed ontwikkeld, atletisch en ik weet niet hoe, als we van binnen een mengeling van trauma's vinden, in onszelf bewaard, niet op tijd gerealiseerd, niet uitgedrukt, niet genezen. Aan de buitenkant zou het er goed uitzien, maar aan de binnenkant zou je zien dat er geen ziel in zijn groei werd gestoken, omdat het zeker zou ontbreken wat het meest waardevol zou zijn: mededogen en menselijkheid. Welke familie zal hij op zijn beurt vinden? Welke generaties zullen uit die familie voortkomen, enzovoort.

Hij heeft de warmte van de ziel nodig, net als de boom. Wanneer we hem planten, zorgen we er niet alleen voor dat hij water krijgt, maar ook dat hij recht en dik groeit. Hij heeft ook de warmte van de zon nodig om zich in alle opzichten goed te ontwikkelen.

Soms kan het begin betekenen dat je gaat sporten, fietsen, nieuwe recepten leert koken, enzovoort. Wees echter voorzichtig, als je ervoor kiest iets te leren dat je niet kunt leren door alleen maar video's op YouTube te bekijken en dat is alles, je hebt instructeurs of leraren nodig voor die baan, probeer dan iemand te zoeken die op zijn minst de minimale bereidheid heeft om te willen om je verlangen te begrijpen om die vaardigheid te leren, je intrinsieke motivatie om vanuit dat standpunt onafhankelijker te worden, je angsten, om je te ondersteunen waar het niet helemaal lukt, om samen dat obstakel te overwinnen. Anders zul je ook lijden, zul je ook vervuld zijn van frustraties, zenuwen die je voor die cursus hebt betaald en de instructeur heeft geen tijd voor je, hij heeft altijd anderen, hij geeft ze altijd voorrang boven jou, met alles wat je ook hebt betaald hetzelfde bedrag als de begunstigden.

Net als in schoolklassen bestaat er de theorie van meervoudige intelligenties, volgens welke er 9 soorten intelligentie zijn. Ik weet niet waarom sommige docenten nog steeds denken dat hun leerlingen goed moeten zijn in hun vak. Als hij ervoor kiest hem publiekelijk voor de klas te vernederen vanwege zijn weinig wiskunde, dan zou het eerlijk zijn als hij hem na die les zou financieren, hem geld zou geven om naar therapiesessies te gaan, om van zijn angst te genezen. van falen, angst die leidt tot bloedneuzen, misselijkheid, duizeligheid, slaap- en hartritmestoornissen. Als hij niet goed is in wiskunde, is dat absoluut geen probleem, misschien is hij expressiever, beter in schilderen, percussie, talen, sport, andere vakken. Het zou absoluut niet eerlijk zijn om hem te bestempelen met het etiket dat hij niets kan doen, dat hij het toch niet zou weten en niet zou begrijpen, dat er niets voor hem en met hem gedaan kan worden, dat niets iets oplevert in het leven. en allerlei van dit soort scenario's. Iedere man is uniek, hij heeft zijn eigen kwaliteiten die geoefend, bewerkt en aangescherpt moeten worden. Dat is wat ouders en leraren die het achterhaalde idee hebben dat als hij geen wiskunde kan leren, hij ook niets kan doen, zouden moeten doen. Uit nieuwsgierigheid voelen de afgestudeerden van de wiskundefaculteit zich tevreden nadat ze deze hebben afgerond. Hoevelen gaan uiteindelijk wiskunde onderwijzen als de weg om te worden wat ze wilden bij elke stap bezaaid is met obstakels, en zelfs verdiensten en kennis er niet meer toe doen? Toen hij uit een lijst van tien criteria niet aan slechts één criteria voldeed, anders voldeed hij aan alle criteria en werd hij nooit aangenomen? Wat voor zin heeft het om hen te dwingen een pad te volgen dat zelfs degenen die van wiskunde houden niet zouden volgen? Laat kinderen, leerlingen, allerlei soorten leerlingen hun eigen pad kiezen, hoe veel of hoe weinig het hen ook uitkomt! Plaats uzelf niet in de schoenen van andere mensen, denkend dat u hen beter kent, dat u intuïtief begrijpt wat zij willen, waar zij naar streven. Fouten die u zelf maakt, zijn veel gemakkelijker te corrigeren dan fouten die u maakt omdat anderen u hebben geadviseerd een fout te maken.

Het hangt van het geval af: als hij een volgzamer kind is, zal hij de situatie accepteren en proberen ermee om te gaan, hoewel hij depressief zal zijn, geen vrede met zichzelf zal hebben, vol woede zal zijn en verborgen frustraties zal ophopen. Maar als we het hebben over een natuur die niet gehoorzaamt, die onafhankelijk wil zijn in zijn eigen beslissingen en voorkeuren, lopen we het risico dat er steeds meer schooluitval komt. Hij zou bedenken waarom hij naar die mate-info-klas zou gaan, als hij toch nergens in voorkomt wat daar wordt besproken, niets op hem van toepassing is en niet bij hem past. Daarom wordt aanbevolen dat ouders hun kinderen begrijpen en hen in elke belangrijke levensfase ondersteunen.

Ook al concentreerde ik me op de minder prettige aspecten, ze maken deel uit van de realiteit van elk begin, het begin is tenslotte het meest ingewikkeld. Gaandeweg worden de dingen eenvoudiger en vloeiender, en wordt alles een ervaring die veel waardiger is om geleefd, ervaren en gevoeld te worden. Natuurlijk hebben de mensen die je in elke fase van het leven van een jongere tegenkomt, hun verdiensten.

Dus laten we onze ouders bedanken die ons zoveel mogelijk steunden, tot een bepaalde leeftijd gaven ze ons kansen, kleding, accessoires, gadgets en dergelijke, ze voedden ons, zowel met voedsel als met positieve gevoelens, dat ze ons een pil, dat ze onze wonden na elke val verbonden, dat ze onze depressie verzachtten toen we dachten dat het nutteloos was, dat ze het geduld hadden om ons te bestuderen, ons te analyseren en ons te vertellen wat het beste bij ons zou passen in de meeste situaties, dat ze met ons uitliepen door parken, naar kunstgalerijen, gelateria's en banketbakkerijen, dat ze een bepaalde smaak in muziek en beeldende kunst cultiveerden, dat ze ons de eerste instructies gaven, de eerste handleiding van het leven.

We danken ook de docenten, docenten en professoren, omdat zij ook een groot deel van de tijd bij ons hebben doorgebracht en zij misschien hebben ervaren wat wij hebben meegemaakt; de emoties van de examens waren niet alleen de onze, maar ook die van hen. We waarderen elke goede gedachte, elke keer dat ze ons de klas lieten verlaten als we ons niet lekker voelden, als ze ons corrigeerden, als ze ons dwongen ik weet niet welke concurrentie, als ze het ons uitlegden, als we spelden, lazen met hen, toen ze ons nieuwe dingen leerden, toen ze ons lot veranderden, toen ze betekenis aan ons leven gaven, toen ze ons hielpen onze tijd beter te beheren, om niet langer zo verstrooid te zijn als wij.

Dank uit de grond van ons hart aan iedereen die ons heeft geholpen te evolueren, nuttige veranderingen heeft doorgemaakt en ons onder hun beschermende vleugel heeft genomen.

Mai mult...

Viața

Se spune că înainte să te naști, Dumnezeu ți-a arătat o viață întreagă și ai ales să o trăiești fiindcă ai văzut ceva care te-a făcut să o vrei. Eu te-am văzut pe tine. Erai acolo, în mijlocul unui haos pe care doar ochii tăi reușeau să-l domolească. O lumină blândă te înconjura, iar zâmbetul tău — simplu, dar atât de sincer — mi-a făcut inima să tresară. În acel moment, am știut că, indiferent cât de grea sau nedreaptă avea să fie viața, vreau să o trăiesc, doar pentru a te întâlni.

 

Nu știam când sau cum te voi găsi. Nu știam dacă va fi într-o dimineață obișnuită, când soarele abia se strecoară pe fereastră, sau într-o noapte rece, sub luminile palide ale străzii. Dar te-am recunoscut. În felul în care vorbești, în gesturile mici și nesigure, în privirea care pare să ascundă mai mult decât vrei să arăți. Te-am recunoscut pentru că, înainte ca orice să existe, inima mea te știa deja.

 

Și acum, când ești aici, real și viu, nu pot decât să mulțumesc că am ales această viață. Fiindcă în toate frânturile ei, bune sau rele, ești tu. Și asta e de ajuns.

 

Și totuși, a fost greu. Înainte să te găsesc, am rătăcit printr-o lume care uneori părea lipsită de sens. Am simțit durere, am cunoscut pierderea, am îndurat singurătatea. De multe ori, m-am întrebat dacă nu am greșit, dacă nu cumva visul acela, acea imagine cu tine, a fost doar o iluzie pe care mi-am dorit-o atât de mult, încât am transformat-o în adevăr. Dar cumva, chiar și în cele mai întunecate momente, ceva m-a împins înainte. Poate că a fost credința că undeva, cumva, tu existai și mă așteptai la fel cum te așteptam și eu.

 

Îți amintești ziua în care drumurile noastre s-au intersectat? Poate că pentru tine a fost doar o zi ca oricare alta, dar pentru mine a fost începutul. În momentul în care te-am văzut, am știut. Nu dintr-un motiv anume, nu pentru că ai spus sau ai făcut ceva special, ci pentru că în prezența ta, totul s-a așezat în loc. Ca un puzzle care, după ani de haos, a găsit în sfârșit piesa lipsă.

 

Erai acolo, la câțiva pași de mine, iar lumea parcă s-a oprit. Nu mai conta zgomotul din jur, nu mai conta nimic din ce fusese înainte. Doar tu. Modul în care priveai, în care respirai, în care existența ta părea să lumineze totul în jur. Și, fără să-mi dau seama, am început să sper din nou. Să visez. Să cred că poate viața aceasta, cu toate greutățile ei, avea un scop mai mare decât puteam înțelege.

 

Fiecare zi petrecută alături de tine mi-a dovedit că am ales bine. Am învățat ce înseamnă să trăiesc cu adevărat, să râd din toată inima, să iubesc fără frică. Chiar și în tăcere, prezența ta mi-a fost refugiu. Chiar și în momentele când nu înțelegeai ce însemni pentru mine, eu știam. Știam că tu ești răspunsul la toate întrebările mele. Tu ești motivul pentru care, acolo, înainte de toate, am spus “da” acestei vieți.

 

Iar acum, când te-am cunoscut și viața mea s-a sfârșit, nu pot decât să-ți mulțumesc că m-ai convins să o aleg.

Mai mult...

Moștenire în franceză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Héritage

 

Aujourd'hui, nous allons parler d'un objet spécial, un objet qui nous est cher, à ceux d'entre nous qui gardent encore des choses entreposées dans le grenier de la maison, plus précisément un chapeau de feutre. Le chapeau bavarois, chapeau d'une importance historique indéniable, a enregistré cinq baptêmes, deux remises de diplômes, plusieurs mariages et c'est tout. Chapeau que plusieurs générations seulement avaient, mais pour le porter, je ne pense pas qu'ils le portaient, il n'est plus portable il y a longtemps. Comme je l'ai mentionné plus tôt, c'est du feutre, c'est bleu (un bleu électrique ou bleu royal) et il y a une plume attachée sur le côté.

L'arrière-grand-mère de Cécilia a insisté pour qu'elle soit gardée dans les meilleures conditions possibles. Quelque chose qui s'est produit, seul le passage du temps a eu son mot à dire, ce n'est plus ce qu'il était, ce n'est plus comme avant. Même la nuance de bleu n'est plus vibrante, elle est plus défraîchie, vieille, poussiéreuse. Ce serait génial pour des idées de tenues vintage, mais sinon gardez-le joli, juste pour la collection.

Ce n'était pas une petite surprise pour Cecilia de constater que le chapeau, décrit jusqu'à présent de manière si poétique, cache un gros défaut, plus précisément, il abrite une famille de papillons de nuit. Alors soyons réalistes, quand quelqu'un hérite d'un chapeau, il ne se contente pas de recevoir le chapeau, il attire également les papillons de nuit.

Une famille vivrait dans le chapeau. Famille ?, si nombreuse ?, dynastie peut-être, elle a aussi un roi et un monarque et à peu près tout ce dont elle a besoin pour être une monarchie à part entière. Mais comment peut-on aimer ça ? Depuis combien de temps n'a-t-il plus de boules à naphtaline ? Depuis quand Pronto est-il utilisé pour lutter contre les nuisibles ? Cecilia, en colère et maussade, se pose constamment ces questions. Comment avec tout le soin apparent que chacun y a apporté, le chapeau finit par se désintégrer à ce rythme-là. Si cette arrière-grand-mère le savait et était en vie, elle serait extrêmement en colère. Cecilia s'assoit et s'assoit, réfléchissant à une solution pour lui redonner sa gloire une autre fois.

Il l'a trouvé, il sait quoi faire, il trouvera une solution qui les tuera, après leur mort, il prendra et découpera la partie du matériau qui veut être enlevée.

Procédez comme je l'ai décrit. Ce n'est qu'en jouant et en approfondissant de plus en plus la partie coupée qu'il atteint l'autre côté du matériau avec les ciseaux. Bonnes gens, vous l'avez depuis quatre générations, comment savez-vous comment prendre soin d'un bien que quelqu'un vous a légué ? Elle ne vous l'a pas donné pour mettre une responsabilité sur vos épaules, elle vous l'a donné parce qu'elle pensait que ce serait bien pour vous d'avoir quelque chose qu'elle aimait beaucoup. Vous avez vraiment dépassé les limites de la frivolité ! On comprend que vous ne vous souciez pas vraiment du chapeau en lui-même, mais ne vous souciez-vous pas aussi de l'arrière-grand-mère qui vous l'a confié ?

Cecilia a commencé à coudre en utilisant du fil d'une couleur similaire à celle du chapeau à l'origine. Dans quel but? La synonymie parfaite n'existe pas, ni dans les couleurs ni dans les mots, malheureusement la couleur était unique, elle était irremplaçable. Cecilia, à sa dioptrie de +1,75 pense que c'était la même couleur. On ne sait que dire d'autre... l'intention était bonne... de "redonner sa gloire une autre fois", mais à cause d'un trop grand excès de zèle, le résultat a été un peu faux. Cécilia, nous apprécions le vous l'avez porté, désinfecté, nettoyé, soigné, ce qui est toujours apprécié, mais si vous ne vous étiez pas autant amusé à le découper, c'était quand même très bien. Il est toujours conseillé d'avoir un équilibre dans Pourquoi est-il bon de mesurer nos actions, nos décisions ? Parce que, disons que nous conduisons et que nous devons tourner, nous avons un virage devant nous, nous devons mesurer notre vitesse (car trop pourrait nous faire dérailler la route, s'écarte de notre chemin), le désir avec lequel nous voulons franchir ce virage, peu importe le temps que cela prendrait, à quelle vitesse, avec quelle expertise, ce que je ne sais pas quoi.. ce qui compte c'est comment harmonieux et à quel point nous savons comment traverser tout en toute sécurité. Personne ne nous applaudit, nous sommes juste nous-mêmes et nous n'avons pas besoin d'applaudissements.

De même dans le cas présent, le chapeau hérité aurait pu rester intact, il n'aurait pas nécessité d'interventions, de réparations, de redécoration, de retouches, si notre chère Cécilia n'avait pas voulu si ardemment l'améliorer entièrement. Il convient également de considérer que les choses ne nécessitent souvent pas de changement radical pour fonctionner, un simple changement partiel ou juste un quart serait tout aussi utile.

Cecilia... Cecilia... soit tu n'avais pas la main sûre, soit tu tenais trop au chapeau.

Mai mult...

La prisacă

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Mai mult...

Negustor de speranță

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

 

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

 

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

 

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

 

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

 

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

 

Îi dau borcanul.

 

Și rămân, din nou, cu nimic.

 

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

 

Eu rămân.

 

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

 

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

 

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

 

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

 

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

 

 

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

 

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

 

 

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

 

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

 

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

 

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

 

Nu mai vând nimic.

 

Acum, învăț să păstrez.

 

 

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

 

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

 

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

 

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

 

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: Justina Butaroiu