ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 15 octombrie 2023
Vizualizări: 964
Poezii din aceiaşi categorie
Moștenire în islandeză
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Erfðir
Í dag verður fjallað um hlut, hlut sem er okkur kær, okkur sem enn geymum hluti í geymslu á risi hússins, nánar tiltekið filthatt. Bæverskur hattur, hattur sem hefur óneitanlega sögulegt mikilvægi, náði fimm skírnum, tveimur útskriftum, nokkrum brúðkaupum og það er um það bil. Húfa sem nokkrar kynslóðir áttu bara, en til að vera með, ég held að þeir hafi ekki verið með hann, hann er ekki lengur hægt að nota í langan tíma. Eins og ég nefndi áðan, þá er hann þreifaður, hann er blár (rafblár eða konungsblár) og hann er með fjöður á hliðinni.
Langamma Ceciliu krafðist þess að henni yrði haldið við bestu mögulegu aðstæður. Eitthvað sem gerðist, aðeins tíminn hefur haft sitt að segja, hann er ekki lengur eins og hann var, hann situr ekki lengur eins og hann var. Jafnvel bláa skugginn er ekki lengur líflegur, hann er subbulegur, gamall, rykugur. Það væri frábært fyrir vintage outfit hugmyndir, en annars hafðu það fallegt, bara fyrir safnið.
Það kom Ceciliu ekkert smá á óvart að húfan, sem hingað til hefur verið lýst svo ljóðrænt, felur í sér stóran galla, nánar tiltekið, hann hýsir mölflugufjölskyldu. Svo við skulum horfast í augu við það, þegar einhver erfir hatt, þá fær hann ekki bara hattinn, hann fær líka mölflugurnar til hans.
Fjölskylda myndi búa í hattinum. Fjölskylda?, svo mörg?, ættarveldi kannski, það hefur líka konung og konung og nokkurn veginn allt sem það þarf til að vera fullgild konungsveldi. En hvernig getur maður líkað svona? Hversu lengi hefur hann verið frá mölflugu?, síðan hvenær hefur Pronto verið notaður til meindýraeyðingar? Reiðin og brjáluð Cecilia spyr sjálfa sig þessara spurninga stöðugt. Hvernig með allri þeirri aðgát sem allir hafa sýnt að hatturinn endar með því að sundrast á þessum hraða. Ef þessi langamma vissi og væri á lífi, þá yrði hún mjög reið. Cecilia situr og situr og hugsar um lausn til að endurheimta dýrð sína í annað sinn.
Hann fann það, hann veit hvað hann á að gera, hann mun koma með lausn sem drepur þá, eftir að þeir deyja mun hann taka og skera út þann hluta efnisins sem vill fjarlægja.
Haltu áfram eins og ég lýsti. Aðeins með því að leika og dýpka klippta hlutann meira og meira nær hann hinum megin á efninu með skærunum. Gott fólk, þú hefur átt það í fjórar kynslóðir, hvernig veistu hvernig á að sjá um eign sem einhver skildi eftir þig? Hún gaf þér það ekki að leggja ábyrgð á herðar þínar, hún gaf þér það vegna þess að henni fannst það vera gott fyrir þig að hafa eitthvað sem henni líkaði vel. Þú fórst virkilega yfir línu léttúðarinnar! Við fáum að þér er alveg sama um hattinn sjálfan, en er þér ekki sama um langömmuna sem fól þér hann?
Cecilia byrjaði að sauma með þræði af svipuðum lit og hatturinn hefði verið upphaflega. Hver er tilgangurinn? Fullkomið samheiti er ekki til, hvorki í litum né orðum, því miður var liturinn einstakur, hann var óbætanlegur. Cecilia, á +1,75 díoptri, heldur að það hafi verið í sama lit. Við vitum ekki hvað við eigum að segja meira... ætlunin var góð... að „gefa aftur dýrðina í annað sinn“, en vegna of mikillar ákefðar var útkoman svolítið slök. Cecilia, við kunnum að meta hugsa um þig þú varst með hann, sótthreinsaðir hann, þrifinn hann, sá um hann, sem er alltaf vel þegið, en ef þú hafðir ekki skemmt þér svona vel við að klippa, þá var það samt mjög gott, það er alltaf ráðlegt að hafa jafnvægi í öllu . Hvers vegna er gott að mæla gjörðir okkar, ákvarðanir? Vegna þess að við skulum segja að við séum að keyra og við verðum að beygja, við eigum beygju framundan, við verðum að mæla hraða okkar (því of mikið gæti tekið okkur út af veginum, víkur frá leið okkar), löngunin sem við viljum fara framhjá kúrfunni, það skiptir ekki máli hversu langan tíma það myndi taka, hversu hratt, hversu sérfræðingur, hvað ég veit ekki hvað.. það sem skiptir máli er hversu samræmd og hversu örugg við erum vita hvernig á að komast í gegnum allt.Það er enginn að klappa okkur, við erum bara við sjálf og þurfum ekkert klapp.
Sömuleiðis í þessu tilfelli hefði erfðahúfan getað haldist ósnortinn, það hefði ekki þurft inngrip, viðgerðir, endurskreytingar, lagfæringar, ef okkar kæra Cecilia hefði ekki viljað bæta hann alveg. Það er líka þess virði að íhuga að hlutir þurfa oft ekki róttæka breytingu til að virka, bara að hluta eða bara fjórðungur myndi hjálpa alveg eins mikið.
Cecilia...Cecilia...annaðhvort varstu ekki með örugga hönd eða hugsaði of mikið um hattinn.
Moștenire în olandeză
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Erfenis
Vandaag zullen we een speciaal object bespreken, een object dat ons dierbaar is, degenen onder ons die nog steeds dingen op de zolder van het huis bewaren, meer bepaald een vilten hoed. De Beierse hoed, een hoed van onmiskenbaar historisch belang, heeft vijf doopfeesten, twee diploma-uitreikingen, verschillende bruiloften gekend en dat is het dan ook. Hoed die meerdere generaties alleen maar hadden, maar om te dragen, ik denk niet dat ze hem droegen, hij is al lang geleden niet meer draagbaar. Zoals ik al eerder zei, het is van vilt, het is blauw (elektrisch blauw of koningsblauw) en er zit een veer aan de zijkant.
Cecilia's overgrootmoeder stond erop dat ze in de best mogelijke omstandigheden zou worden gehouden. Er is iets gebeurd, alleen het verstrijken van de tijd heeft zijn zegje gedaan, het is niet meer wat het was, het zit niet meer zoals het was. Zelfs de tint blauw is niet meer levendig, maar meer armoedig, oud en stoffig. Het zou geweldig zijn voor vintage outfitideeën, maar houd het verder mooi, alleen voor de collectie.
Het was voor Cecilia geen kleine verrassing toen ze ontdekte dat de hoed, die tot nu toe zo poëtisch is beschreven, een groot gebrek verbergt, meer precies: er zit een familie motten in. Dus laten we eerlijk zijn: als iemand een hoed erft, krijgt hij niet alleen de hoed, maar ook de motten.
In de hoed zou een gezin wonen. Familie?, zo talrijk?, dynastie misschien, het heeft ook een koning en een monarch en vrijwel alles wat nodig is om een volwaardige monarchie te zijn. Maar hoe kan iemand zoiets doen? Hoe lang heeft hij geen mottenballen meer? Sinds wanneer wordt Pronto gebruikt voor ongediertebestrijding? Een boze en sombere Cecilia stelt zichzelf voortdurend deze vragen. Hoe met alle schijnbare zorg die iedereen heeft besteed, de hoed uiteindelijk in dit tempo uiteenvalt. Als die overgrootmoeder het wist en nog leefde, zou ze heel boos zijn. Cecilia zit en zit en bedenkt een oplossing om haar glorie een andere keer te herstellen.
Hij heeft het gevonden, hij weet wat hij moet doen, hij zal een oplossing bedenken die ze zal doden, nadat ze dood zijn, zal hij het deel van het materiaal dat verwijderd wil worden, pakken en eruit knippen.
Ga verder zoals ik heb beschreven. Alleen door het uitgesneden deel steeds meer te spelen en te verdiepen, bereikt hij met de schaar de andere kant van het materiaal. Beste mensen, jullie hebben het al vier generaties, hoe weet je hoe je moet zorgen voor een bezit dat iemand je heeft nagelaten? Ze heeft het je niet gegeven om een verantwoordelijkheid op je schouders te leggen, ze heeft het je gegeven omdat ze dacht dat het fijn voor je zou zijn om iets te hebben wat ze heel leuk vond. Je hebt echt de grens van frivoliteit overschreden! We begrijpen dat je niet echt om de hoed zelf geeft, maar geef je ook niet om de overgrootmoeder die hem aan je heeft toevertrouwd?
Cecilia begon te naaien met draad van een soortgelijke kleur als de hoed oorspronkelijk zou zijn geweest. Wat is het nut? Perfecte synoniemen bestaan niet, noch in kleuren, noch in woorden, helaas was de kleur uniek, onvervangbaar. Cecilia denkt bij haar +1,75 dioptrie dat het dezelfde kleur was. We weten niet wat we verder moeten zeggen... de bedoeling was goed... om "een andere keer zijn glorie terug te geven", maar door te veel overdaad aan ijver viel het resultaat een beetje tegen. Cecilia, we waarderen de je hebt hem gedragen, ontsmet, schoongemaakt, verzorgd, dat wordt altijd gewaardeerd, maar als je niet zoveel plezier had gehad met knippen, was het nog steeds erg goed. Het is altijd raadzaam om in alles evenwicht te hebben. Waarom is het goed om onze acties en beslissingen te meten? Want laten we zeggen dat we aan het rijden zijn en we moeten afslaan, we hebben een bocht voor ons, we moeten onze snelheid meten (omdat te veel ons van de weg kan halen, afwijkt van ons pad), het verlangen waarmee we die bocht willen passeren, het maakt niet uit hoe lang het zou duren, hoe snel, hoe deskundig, wat ik weet niet wat.. waar het om gaat is hoe harmonieus en hoe veilig we zijn We weten hoe we overal doorheen moeten komen. Niemand applaudisseert voor ons, we zijn gewoon onszelf en we hebben geen applaus nodig.
Op dezelfde manier had in het onderhavige geval de geërfde hoed intact kunnen blijven; er zouden geen interventies, reparaties, herversieringen of retouches nodig zijn geweest als onze lieve Cecilia hem niet zo vurig volledig had willen verbeteren. Het is ook de moeite waard om te overwegen dat dingen vaak geen radicale verandering vereisen om te kunnen werken; een deel ervan of slechts een kwart zou net zo veel helpen.
Cecilia... Cecilia... je had geen vaste hand, of je gafte veel om de hoed.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează
3. Morții nu plâng. Lăcrimează
O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.
Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:
— Nu pune mâna!
Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.
— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.
— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.
În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.
— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!
Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.
— Încarcă!
Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:
— 120!
Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.
— Încarcă!
Un nou moment de liniște care cerea un bis.
— 120!
Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.
— Ritm sinusal! Puls 65.
Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.
— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.
Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.
— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?
Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.
Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.
Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.
— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.
— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.
Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.
— Nu acum. Nu poți muri încă.
Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca săi deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.
— De unde sunteți, doctore?
— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.
— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.
Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.
— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.
Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?
— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?
Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
— Nimic.
Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.
— Care dintre asistente ți-a fost alături?
Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.
— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.
Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.
— Cea tânără sau cealaltă?
— Cea tânără.
În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:
— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!
Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.
Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.
Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.
— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!
Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.
— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!
Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.
— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!
Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.
O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.
— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!
Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.
— De ce pacienta din micul salon este izolată?
— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.
Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.
— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.
— De aici, pansamentul?
— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.
— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.
— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.
— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.
— Violată?
— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.
— Vreau să o văd!
— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.
— Merg chiar acum.
— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.
Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.
Pește preistoric în suedeză
O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ.
Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?
Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt.
Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii.
Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.
Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural.
Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți.
Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.
Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.
Förhistorisk fisk
Ett team av australiensiska forskare och rymdutforskare har vågat delta i ett uppdrag som de aldrig hört talas om förut, nämligen att ta en tur med den nya raketen Kepler 170. Raketen är egentligen en prototyp, fortfarande i utvecklingsfas testning, men var lovade att de skulle belönas för deras tapperhet om de återvände säkert till jorden.
Genom att ta riskerna de utsätts för, inse att de kanske inte ser dagens ljus igen, antog de utmaningen, tog allt de behövde, fick två typer av utrustning (en för att sitta i raketen och en annan för när den ska måna och de kommer att behöva gå till ytan av Jupiters måne Europa). Deras uppdrag syftar till att utforska och analysera himlakroppen Europa, om vilken fler teorier har hörts, men inget konkret i huvudsak. Mysteriet är desto större att det fick detta namn "Europa", ett mycket generiskt namn, eftersom det finns Europas kontinent och bildandet av Europa FM, men jag ser något bekant i detta namn, tyder det inte på något sätt tanken att det skulle kunna lova existensen av livsformer, vare sig det till och med är mikroorganismer? Och om det är sant, då: Hur skulle en dag på Europa se ut?, Hur många timmar har en dag där?, Vad skulle medeltemperaturen vara? , Är himlen någon speciell färg där, som hur ser vi på jorden?, Har de årstider eller är det evig vinter?, Med tanke på att det är en vattnig planet, finns det ebb och flod?
Våra modiga forskare kommer att ge oss svar på alla frågor. Kontrolltornet ser till att alla nödvändiga kontroller görs för att lyfta och motorerna startar, propellrarna snurrar snabbare och snabbare, de är avstängda. De går igenom alla lager av atmosfären på planeten Jorden, de skakar så gott de kan, de kan inte ens hålla ögonen öppna längre och de har lämnat atmosfären. Nu rör sig raketen fortfarande mot Europa, men i en långsammare takt, som om den flyter, vilket är vad den faktiskt gör.
DANIEL PART. 5
Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din
sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.
Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?
Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?
Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea
câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau
pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac
acum cu ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum
gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la
asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.
Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul Horincea că se
clatină când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală până la noi acasă ,ca să nu mai
fim nevoiți să scoatem cu greu cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa
mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș construi un spital micuț ,
sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii din sat ,deoarece nu avem nici doctor nici farmacie.
O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.
Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !
Ce bine ar suna așa :-Fundația Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .
Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi îl
necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți
oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt
harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba satul și de fericiți
ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!
Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau
altcineva i-am plimba pe cei cae vor să vadă de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul care
curge lin la vale ,cu sălciile plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile
aurii de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !
Și câte ,și câte și câte gânduri nu-mi trec prin minte...
.
Campionat de strănutat
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Alte poezii ale autorului
În vizită la sufletul meu
Bună seara, mă auzi ?
Ți-am spus bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…
TOAMNA ȘI FLORILE EI
Din frumoase crizanteme
Din frunze și foșnitoare șoapte
Peste noi și peste toate,
Toamna colanul și-a lăsat
Scriindu-și din tușe poeme.
Vântul fermecat de-a ei eșarfă
Adie ușor pe coarde de harfă
Și-alină genele nopții galant,
Cu brumă rece presărate.
Toamna zâmbește, în zare privește
Și ochii pomilor goi o privesc
Prin geamul umed al ploii
Frânturi de vitralii se risipesc
Pe veșmântul de mantie colorată,
Cu triste și vesele amintiri.
Dar,cohorte de nori se ivesc
Ar vrea toamna s-o alunge.
Îngrijorată , ea, strigă către cer:
Nu! Nu-i încă vremea de plecat…
Crizantemele petalele și le-au păstrat,
Mai am multe zorele înflorite
Și brândușele încă nu m-au sărutat.
Cerul, înduioșat, norii risipește
Iar peste noi și peste toate , toamna,
Toamna, încă, ne zâmbește.
ÎNSERARE
Gândurile ,
Unu câte unu
Închid ferestrele cerului
Doar ochiul lăuntric mai luminează
În noaptea ce se furișează
Sub cupola nevăzutului.
…………………………………
În alt loc,
Se - nalță elocvența
Din lacrimi ce inundă depărtarea
Când ochii așteaptă
Pleoapa să-i închidă,
Iar viața să cheme înserarea.
Bătrînul şi şevaletul
Sub cerul cenușiu ,
Cândva albastru
Am poposit
Să întâmpin înserarea
Pe învechitul șevalet
De maestru
Umbra mea așteaptă
să sărute culoarea.
ORAȘ NATAL- acrostih
Dovezi de urbe strămoșescul pământ frământat
Războaie, pași grei pragul casei au petrificat
Ancestralul nume dat prin botez,, botoșănean ,,
Gazdă a chemării: ,,vino acasă!,, an de an
Bat în corpul tău inimile amintirilor
Oraș natal cu sălașul în corul astrelor
Te înalță citadini în loja cu laurii
0glindindu-te adesea, în arta lor ctitorii
Soarele în raze te îmbracă de dimineață
Aura lui trezește strada din nou la viață
Natura urbei mereu verde să îți fie
Istoria în pagini aurii să te înscrie.
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.