RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

IUBIREA ,o  piatră prețioasă cu fiecare sărutare , cu fiecare îmbrățișare este mai frumoasă, este  mai armonioasă…

Pe frontispiciul lăcașului ei am citi jurăminte din cuvinte dăruite și cuvinte rămase în  stoc:  empatie, dragoste veșnică, fericire, luna de pe cer… Ce mirific loc!

În timp am deslușit , greu lizibil, că  printre toate mai sunt și lacrimi  dulci-amare care , uneori picură câte o melancolie…

IUBIREA e  floarea ce înflorește în  grădina celui ce o sădește și din inimă nu-i alungată.

IUBIRE , am vrut
Numele  tău să-l scriu
În sărutul ce l-am dat
Pe o petală de crin
Dar, trandafirul cu rouă parfumat
Într-un  rubin s-a transformat  
Și scrisul s-a pierdut în timp
Într-un  efemer  anotimp   …. 
  

Am vrut  IUBIRE
Numele să ți-l sculptez 
 În marmură chiar și-n granit
Dar, regret că nu am reușit
 Prea dură era piatra 
Și dalta  nu era  pregătită
S- atingă piatră neșlefuită,
Piatră rece și  înăsprită…

Resemnată, am lăsat  
Granitul și dalta
 Alături de un  diamant 
Privindu-l părea un  pedant
Cu multe fațete șlefuite
Dar, printre ele nu am găsit
 Sclipirea care să  te-nalțe    
IUBIRE , până la zenit 

Poate-i târziu…
Sau, prea devreme…
IUBIREA  n-a  mai așteptat
Singură s-a incrustat 
Pe rubinul dintr-o inimă anonimă …
Păstrând IUBIREA drept talisman, uneori dorul îmi dă zborul să mă întorc la locul din sufletul meu unde IUBIREA ,ctitorește dragostea.

Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.

…………………………………………………..

Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.

……………………………………………

Timpul sfâșie,  
Ochii tăi  sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar   amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...

În vremuri ce nu se definesc

Se decojesc copacii

De - atâta sevă plânsă

Neputincioși ei ne privesc

Când fructul e doar o etichetă

De străine mâinii expusă

Pe taraba cu cerere și ofertă.

……………………

Se decojesc stejarii

Plâng frunzele în locul meu

Eu, îl rog, îl rog pe Dumnezeu

Să le lase drept soclu tulpina
Pentr- un prețios trofeu

Doamne ! Lasă-le și rădăcina

A lor e strămoșescul sfânt pământ

………………………………….
Se decojesc copacii, se decojesc stejarii..!

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Te poți îndepărta de toate, dar niciodată să nu te rătăcești de sufletul tău…

//

Între a fi sau nu a fi cugetător

Mă simt un rătăcit în vise călător

Mă caut printre minutele trecute

Iar timpul vrea totul să-i fie măsurat

Uitând de pribeagul ce-și caută punte

Între zi si noapte, când totu-i obturat

Și viața-i doar un vis…Un vis rătăcitor.

Oglindă oglinjoară.
Spune-mi cine-i cel mai frumos din țară.

Oglindă magică de pe perete,
Umple-mă de epitete,
Șterge-mi toate petele,
Și adu-mi toate fetele.

Hai! Hai! Nu mai sta!

Măi oglindă oglinjoară,
Acum tot răul mă-nconjoară!
Ce mi-ai făcut măi oglinjoară?
Voiam doar o viață mai ușoară.

Eu nu asta ți-am cerut
Că ești magică si bună am crezut,
Dar, doar magia am văzut.

Zgomotos gândim - să vină iarna!

Dar atunci când ea apare,

Ne sucim și gâtul, ochii...

Poate vine totuși vara!

Apusuri lungi anunță vara,

Sortimente noi de soare tot apar;

Lâncezi, în urale, ne topim ca ceara

Poate vine totuși iarăși iarna!

Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu 

Călăuzește-mi pașii pe drumul cel bun,

Ajută-mă să fac doar ce este bine,

Cu bunătate și iubire, mereu să răspund,

Să văd frumosul, când în față am doar ruine.

Iartă-mă, Tată, pentru lucrurile rele ce uneori le cuget,

Pune-mă să plătesc, atunci când greșesc,

Să răspund la ură mereu cu un sincer zâmbet,

Frații și surorile, oricum ar fi, să îi iubesc.

Dă-mi ochi să văd lumina chiar și-n întuneric,

Să nu judec omul când e rătăcit,

Să port răbdare-n suflet, când sunt obosit,

Și-n loc de ceartă, pacea să o fi oferit.

Să fiu un sprijin pentru cei ce cad,

O mână caldă celor ce plâng în taină,

Să nu-mi pierd nădejdea când drumul pare terminat,

Și să aleg cărarea ce duce spre lumină.

Când voi rătăci, să-mi amintești de Tine,

Să-mi fii în suflet far și călăuză-n vânt,

Să nu mă tem de ploi, nici de furtuni străine,

Să-mi fii Tu drumul, pacea și al vieții cânt.

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.