RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Category: Diverse poems
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 1 апреля 2023
Added in favorites: 1
Comments: 1
Views: 1616
Comments
Poems in the same category
Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Afirmații
Dacă dis de dimineață,
Afirmi lucruri cum ar fi:
Eu sunt bine cuvântat,
Sunt energic, motivat,
Sunt puternic, sănătos,
Sânt om bun, sunt om frumos,
Sânt în pace, fericit,
Creator și iubitor,
Bun și recunoscător
Protejat și susținut,
Cu-ncredere în Dumnezeu,
Și în mine.. echilibrat,
Calm prezent și relaxat,
Înțelept, smerit, căci eu...
Sunt miracol asta-s eu,
Capabil și genial,
Toate mi sunt un mare dar,
Sunt doar aste câteva...
Cei bine a le repeta,
Să mărim vibrația,
Cu acele lucruri bune,
Care de acum, să ne-ndrume.
Și eu fac rugi câteodată
Doamne Bunul meu Părinte
Tare mult mă mai iubești
Văd aceasta c-a Ta milă
De la mine n-o oprești
Èști Preabun și mă rabzi veșnic
De ce, nu știu ca nu fac
Fapte bune, rugi cu lacrimi
Cât ar fi bun să Te-mpac
Fac , când îmi aduc aminte
Fac când am vreo supărare
Și mai fac de frică Doamne
Că mă tem de-a Ta certare
Mai fac chear și de rușine
Când văd iat-a Ta iubire
Aș vrea și eu să pot zice
Că-Ți aduc vreo răsplătire
Mai fac, că mă simt datoare
După câte îmi mai dai
Mai fac când gândesc că iată
Și eu aș dori-al Tău rai
Mai fac c-ale mele lacrimi
Nu pot ca să le opresc
Când văd mila-Ți infinită
Și-aș voi să-Ți mulțumesc
Mai fac dimineața seara
Peste zi câteodată
Că Preabun mai ești cu mine
Cât milă-mi arăți Bun Tată
Mai fac că văd ale Tale daruri
Cum îmi tot trimiți mereu
Fac când mă mai simt mâhnită
Că Te-am neglijat, știu eu
Și-Ți voi zice-n veci de veacuri
Slavă slavă Domnul meu
Nu voiesc a da uitării
Mila ce-Ți reverși mereu
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Afirmații
Dacă dis de dimineață,
Afirmi lucruri cum ar fi:
Eu sunt bine cuvântat,
Sunt energic, motivat,
Sunt puternic, sănătos,
Sânt om bun, sunt om frumos,
Sânt în pace, fericit,
Creator și iubitor,
Bun și recunoscător
Protejat și susținut,
Cu-ncredere în Dumnezeu,
Și în mine.. echilibrat,
Calm prezent și relaxat,
Înțelept, smerit, căci eu...
Sunt miracol asta-s eu,
Capabil și genial,
Toate mi sunt un mare dar,
Sunt doar aste câteva...
Cei bine a le repeta,
Să mărim vibrația,
Cu acele lucruri bune,
Care de acum, să ne-ndrume.
Și eu fac rugi câteodată
Doamne Bunul meu Părinte
Tare mult mă mai iubești
Văd aceasta c-a Ta milă
De la mine n-o oprești
Èști Preabun și mă rabzi veșnic
De ce, nu știu ca nu fac
Fapte bune, rugi cu lacrimi
Cât ar fi bun să Te-mpac
Fac , când îmi aduc aminte
Fac când am vreo supărare
Și mai fac de frică Doamne
Că mă tem de-a Ta certare
Mai fac chear și de rușine
Când văd iat-a Ta iubire
Aș vrea și eu să pot zice
Că-Ți aduc vreo răsplătire
Mai fac, că mă simt datoare
După câte îmi mai dai
Mai fac când gândesc că iată
Și eu aș dori-al Tău rai
Mai fac c-ale mele lacrimi
Nu pot ca să le opresc
Când văd mila-Ți infinită
Și-aș voi să-Ți mulțumesc
Mai fac dimineața seara
Peste zi câteodată
Că Preabun mai ești cu mine
Cât milă-mi arăți Bun Tată
Mai fac că văd ale Tale daruri
Cum îmi tot trimiți mereu
Fac când mă mai simt mâhnită
Că Te-am neglijat, știu eu
Și-Ți voi zice-n veci de veacuri
Slavă slavă Domnul meu
Nu voiesc a da uitării
Mila ce-Ți reverși mereu
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Other poems by the author
Sunt
Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc, zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.
Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.
Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.
Zbor de o zi
Erai un fluture în insectar
Așa au vrut să-ți frângă aripa
Trist, o zi doar cu aripile-n zbor
Cereai, zbuciumându-te într-un ac.
Cândva timpul, destinul tău amar
Cercetând a pus pe tine lupa
Și au rămas doar umbre în decor
Povestea ta și zborul peste veac.
Voi cu aripi în parfum de nectar
Cu viața în univers cât clipa
Aș vrea să știți ce mult, eu, vă ador
Când sărutați floarea din copac.
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
PE CĂRARE
Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…
Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…
Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…
Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…
Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…
Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.
- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut
- Spune-mi!
- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...
- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :
- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?
UNEORI CUVÂNTUL UCIDE – proza și vers
Am pornit prin viață strigând-o cu bucurie la primul fulg ce mi s-a așezat pe geană. Am plâns când el s-a topit. Ca-ntr-o vrajă , printre lacrimi râzând , plânsul mi-a fost răsplătit cu fulgi mulți, foarte mulți fulgi ce în jocul lor efemer se așezau grațios ca într-un final din dansul lebedelor.
Ani și anotimpuri treceau și - n drumul meu am poposit rezemându-mă de tulpina falnică a unui copac a cărui frunze foșnitoare, mi-au șoptit imperativ:Mergi înainte și urcă muntele pe care îl ai de escaladat!.
Trec anotimpurile…Albul, verdele și ruginiul se succed ca notele dintr-un allegretto , pe clapele unui pian. Obosit, uneori fascinat, alteori întristat de tot ce am văzut și am simțit, am continuat să urc până când cerul s-a înnorat. Voi, companionii mei unde ați poposit, sau cât de sus deja, ați urcat, mă aud întrebând fără răspuns. Realizez că am pornit singur și drumu-i lung , urcușu-i greu…
Deodată mi se așează un fulg pe geană, urmat de același dans din copilărie cu mulți, mulți fulgi de zăpadă , zăpadă ce de data aceasta m-a troienit în albul ei transformat în gheața ce cuprinde necuprinsul rece. Instinctual strig singurul nume pe care mi l-am amintit,numele IUBIRE. IUBIRE unde ești?! Mă vezi?!Mă auzi?! Mă cauți!?Tăcerea mi-a răspuns…
Undeva,cândva, într-un ziar deja mototolit , la rubrica de știri era scris că, un alpinist echipat neconform cu drumul de el ales, strigând un cuvânt prea tare, nu se știe ce a strigat, a provocat o avalanșă, propria lui avalanșă în care s-a prăbușit. Un Saint Bernard l-a găsit prea târziu…
De atunci.. :
A mai nins si va mai ninge
Rătăciți printre fulgii
Troiene de gânduri,
Vor mai fi…
Cuvintele avalanșe ne stăvilite
Mereu se vor rostogoli,
Se vor rostogoli…
Printre ele
Neuitatul cuvânt IUBIRE
Devenit reverberant
În ecou s-a preschimbat.
Dar TU, sau EA , sau cineva
Să ții minte
Când pleci la drum
Și - i drumui vieții,
În suflet și în gând
Să ai IUBIRE ca pe un cuvânt
Apelativul unui Saint Bernard…
Și va mai ninge, verdele va fi verde până va rugini și cerul va fi înnorat.
Toamnă, toamnă
Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.
Ai norii paji
Cu zile galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.
Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.
Sunt
Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc, zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.
Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.
Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.
Zbor de o zi
Erai un fluture în insectar
Așa au vrut să-ți frângă aripa
Trist, o zi doar cu aripile-n zbor
Cereai, zbuciumându-te într-un ac.
Cândva timpul, destinul tău amar
Cercetând a pus pe tine lupa
Și au rămas doar umbre în decor
Povestea ta și zborul peste veac.
Voi cu aripi în parfum de nectar
Cu viața în univers cât clipa
Aș vrea să știți ce mult, eu, vă ador
Când sărutați floarea din copac.
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
PE CĂRARE
Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…
Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…
Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…
Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…
Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…
Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.
- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut
- Spune-mi!
- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...
- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :
- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?
UNEORI CUVÂNTUL UCIDE – proza și vers
Am pornit prin viață strigând-o cu bucurie la primul fulg ce mi s-a așezat pe geană. Am plâns când el s-a topit. Ca-ntr-o vrajă , printre lacrimi râzând , plânsul mi-a fost răsplătit cu fulgi mulți, foarte mulți fulgi ce în jocul lor efemer se așezau grațios ca într-un final din dansul lebedelor.
Ani și anotimpuri treceau și - n drumul meu am poposit rezemându-mă de tulpina falnică a unui copac a cărui frunze foșnitoare, mi-au șoptit imperativ:Mergi înainte și urcă muntele pe care îl ai de escaladat!.
Trec anotimpurile…Albul, verdele și ruginiul se succed ca notele dintr-un allegretto , pe clapele unui pian. Obosit, uneori fascinat, alteori întristat de tot ce am văzut și am simțit, am continuat să urc până când cerul s-a înnorat. Voi, companionii mei unde ați poposit, sau cât de sus deja, ați urcat, mă aud întrebând fără răspuns. Realizez că am pornit singur și drumu-i lung , urcușu-i greu…
Deodată mi se așează un fulg pe geană, urmat de același dans din copilărie cu mulți, mulți fulgi de zăpadă , zăpadă ce de data aceasta m-a troienit în albul ei transformat în gheața ce cuprinde necuprinsul rece. Instinctual strig singurul nume pe care mi l-am amintit,numele IUBIRE. IUBIRE unde ești?! Mă vezi?!Mă auzi?! Mă cauți!?Tăcerea mi-a răspuns…
Undeva,cândva, într-un ziar deja mototolit , la rubrica de știri era scris că, un alpinist echipat neconform cu drumul de el ales, strigând un cuvânt prea tare, nu se știe ce a strigat, a provocat o avalanșă, propria lui avalanșă în care s-a prăbușit. Un Saint Bernard l-a găsit prea târziu…
De atunci.. :
A mai nins si va mai ninge
Rătăciți printre fulgii
Troiene de gânduri,
Vor mai fi…
Cuvintele avalanșe ne stăvilite
Mereu se vor rostogoli,
Se vor rostogoli…
Printre ele
Neuitatul cuvânt IUBIRE
Devenit reverberant
În ecou s-a preschimbat.
Dar TU, sau EA , sau cineva
Să ții minte
Când pleci la drum
Și - i drumui vieții,
În suflet și în gând
Să ai IUBIRE ca pe un cuvânt
Apelativul unui Saint Bernard…
Și va mai ninge, verdele va fi verde până va rugini și cerul va fi înnorat.
Toamnă, toamnă
Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.
Ai norii paji
Cu zile galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.
Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.
Anișoara Iordache