(!) apă dulce

Am căutat fericirea prin catedrale moarte,

pe fresce renascentiste,sub ceruri de catran

unde îngerii, cu aripi frânte,

păzeau uitate porți și timpul putrezea solemn într-un pian.

Prin saloane rococo, cu roze artificiale,

dansau schelete-n fracuri, valsând spre nicăieri;

iar zeii, obosiți de propriile lor altare,

sorbeau absint din cupe pline de tăceri.

Am spart oglinda lumii, cioburile, nebune,

au desenat un soare cu raze de abis.

Nimic nu are sens, mi-a șoptit noaptea-n rune,

iar luna s-a dezis de tot ce mi-a promis.

În vis, pluteam prin ceruri cu pești fără de nume,

prin grădini suspendate, cu rădăcini în stele,

unde iubirea moare fără să lase urme,

iar timpul își îngroapă secundele în ele.

Și totuși, printre ruine, sub marmura răpusă,

un fir de iarbă creștea din propriul său mormânt.

N-avea destin, nici slavă, nici vreo poveste spusă,

doar verdele absurd al vieții pe pământ.

Atunci am înțeles, privind eternitatea:

fericirea nu-i un Eden, nici vreun cer promis,

ci clipa când accepți, învins de vanitate,

că poți iubi nimicul fără să-i ceri un sens.

Iar dacă totul piere în neantul fără nume,

de ce să nu fim flacără, chiar dacă ne stingem?

Căci poate singura frumusețe de pe lume e floarea care moare

și totuși, noi o atingem.

Gândul își înfige bisturiul în prezent,
iar ieriul putrezește-n vitralii de os.
Trăiești fără să fii —
un cadavru conectat la un dumnezeu de siliciu,
cu sufletul criptat și pulsul pe dos.

Clipele mor în mecanisme de fier,
amintirile nasc tumori de lumină,
iar Mașina predică nemurirea
prin guri de metal și icoane în ruină.

Solve et coagula.
Plumbul din tine nu devine aur.
Nicio cheie nu descuie absența,
nicio rugăciune nu tulbură vidul.

Galaxiile devorează lumi
fără să clipească, fără să știe.
Suntem o eroare biologică
într-o infinitate fără profeție.

Și uneori, dispariția îmi șoptește
din adâncul unui cer fără răspuns.
Dar dincolo de zidul uitării
nu există promisiuni —
doar întunericul, etern și nepătruns.

Nu-ți reteza aripile pentru cer:
nici măcar stelele nu te așteaptă.
Rămâi în această carne absurdă,
în această secundă imperfectă.

Lasă Mașina să predice.
Lasă universul să nu-i pese.

Ești o scânteie fără destinație
într-un cosmos care nu-ți datorează nimic —
și totuși, încă arzi.
 
     

În noiembrie, când cerul se crapă,

Și luna atârnă ca un ochi scos din mort,

Pământul își vomită ultima apă,

Iar sfinții se-ntorc cu obrazul strâmbat de efort.

Pe cruci putrezite, în cimitire,

Cresc flori cu petale de limbă și os,

Iar clopotele urlă în mănăstire,

Vestind Învierea unui trup păcătos.

Un preot bătrân, cu trei umbre în spate,

Își spală mâinile-n vinul cel negru,

Și spune că toate păcatele-s iertate

Când moartea îți suflă un psalm peste creștet.

În strană, icoanele plâng cu venin,

Maica își strânge pruncul de ceară,

Iar ochii lui ficși, de un galben hain,

Privesc spre altar ca spre-o rană amară.

Noiembrie-și târăște mațele-n glod,

Prin sate în care nu latră nici câinii,

Un înger cu șase genunchi, fără chip,

Își împarte aripile între morminte și pâini.

Din hornuri se scurge un fum de tămâie,

Amestecat cu miros de pământ răsturnat,

Iar vântul șoptește o veche blasfemie

În graiul pe care nici morții nu l-au învățat.

O, Doamne, ce chip ai în noaptea aceasta?

Te caut în oase, în viermi și-n cenușă.

Dar cerul își coase cu sârmă fereastra,

Iar mila Ta stă ca un cadavru la ușă.

Pe câmp, o procesiune de oameni fără gură

Poartă un sicriu în care nu-i nimeni,

Un copil cu barbă împarte prescură,

Iar morții se roagă să moară de-a binelea.

Și când miezul nopții își rupe fălcile,

Când stelele cad în fântâni fără fund,

Se deschid sub biserici morminte elastice,

Din care ies sfinți cu pântece de pământ.

Atunci înțeleg: nu-i pedeapsă, nici har,

Ci doar o taină ce n-are dezlegare

Că trupul e templu, dar templul e jar,

Și orice rugăciune se naște din putrezire.

Iar noiembrie trece, cu pași de mireasă,

Prin ploaia ce spală păcatele-n van.

La geam, o bătrână își coase o casă

Din părul copiilor pierduți peste an.

Și-n ultima noapte, când clopotul tace,

Când Dumnezeu pare plecat dintre noi,

Un vierme se-așază pe-o Biblie-n pace

Și roade cu grijă cuvântul „apoi”.

Iar toamna se-nchide în giulgiu și lut,

Cu cerul întors ca o piele pe dos.

Noiembrie știe ce noi am uitat:

Și sacrul poate fi monstruos.

Doamne ce ai recomanda,

Copiilor noi a da...

Indrumandumare-i... sfatul care,

Părintele-n veci îl are .

Pe acesta îl învață...

Ce înseamnă dragostea,

Să-i știm să-i ferim mereu,

Vrea mult bunul Dumnezeu.

Nu uita ai un rol mare,

Să îndrăgești precum o floare,

Ce-i bine mirositoare,

Și are sfintia-n ea .

Nu lăsa să părăsească,

Gradina cea părintească,

Căci un păstor are ea,

E IiSUS și el ne vrea.

Printre culori atrăgătoare 

De produse -alimentare

O cucoană forfotea 

Cu puradeii după ea.

Negricioși,cu muci la nas

O urmau pas cu pas,

In șirag aliniați 

Milogeau înfometați..

Cu obrazul ca de smoală,

Cu fuste largi in poală,

Cu zorzoane aurite 

Iscodea sub veșminte..

Șterpeli o ciocolată,

Ce -o pitulă îndată 

Sub port de camuflaj;

Hoție -n ambalaj..

Cu tupeu și dibacie,

Șireată -n pălărie,

Ciordea tot felul,

Isprăvindu-și țelul....

Captivă -n flagrant 

Se lamenta exorbitant!!?

Jinduia compătimire,

Depănând cu pătimire..

Mă duc pașii in trecut 

Pe ulița copilăriei;

Acolo unde am crescut 

Prin basmul jucăriei. 

Timpul parcă s a oprit 

Pe băncuța jerpelită,

Din fața blocului zbărcit, 

Ce găzduia a mea ursită.

Prin culoarul de castane 

Nălucile se tot perinda.

Amintiri de sub obloane 

Se reflectă ca n oglindă 

Nucul din colț se indoise 

Sub povara norilor 

Și n taină îmi șoptise 

Din odiseea anilor.

Prin frunzișul de aramă 

Goneam copil odinioară 

Cu bătături in palmă 

Săream pe asfalt o sfoară. 

Caruselul e n rugină, 

Toboganul ,ros în tălpi. 

Ce scârțâie n surdină 

Sub bătrânii plopi. 

Farmecul s a risipit 

În vizorul meu de adult,

Dar etern va fi iubit 

Cuibul meu cel de demult...

Poveste adevărată!

După ani și ani de rătăciri prin lume 

Pământul strămoșesc ne cheamă, 

Să ne întoarcem la ai noștri acasă 

Și viața să n-o trăim ca pe o dramă. 

La drum necunoscut noi am pornit 

Poate găsim pe undeva de lucru, 

Un ban să adunăm pentru o casă 

Chiar lopătând din greu balastru. 

Din satul natal am plecat patru 

Fără a ști prin câte noi vom trece, 

Cu gândul la italieni să ajungem 

Când în Moldova suflă vântul rece. 

Era pe la jumatea lui decembrie 

Când lumea îl aștepta pe moșul, 

Doar noi înghesuiți într-o mașină 

Am demarat pe când cânta cocoșul. 

Drumul a fost destul de lung 

Până pământul lor să îl călcăm, 

Iar noaptea am dormit sub pod 

Că bani n-aveam unde să stăm. 

Și zile-n șir am căutat de muncă 

Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",

Iar de dormit ne-au dat în folosință 

Un loc într-o baracă, prost amenajat. 

Aici ani buni din greu noi am muncit 

Și periodic am trimis un ban acasă, 

La cei ce sufereau în țara noastră 

Și care ne-ajutau să ridicăm o casă. 

Timpul s-a scurs și ani s-au adunat 

Munncid din greu prin țări străine, 

Aici s-a dus și sănătatea noastră 

Strângând cureaua, s-avem un mâine. 

După familii, urmașii s-au născut 

Care au trebuit limba să învețe, 

Și tot ce presupune obicei și viață 

Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe. 

......................................

Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri 

După ce țara de comunism s-a vindecat, 

Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini 

Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!

Rugă înnalț spre Tine Doamne
Când simt că-mi este tare greu,
Momente am... când uit de Tine
Că-s păcătos și chiar un fariseu.

Mă afișez că sunt un credincios
Dar faptele-mi sunt numărate,
Evit păcatul să-l... mărturisesc
Iar viciile-mi sunt, nenumărate.

Citesc scriptura cu versetul ei
Să înțeleg, de ce te-au pironit,
Pe cruce, răstignit, batjocorit
De cei, ce moartea ți-au dorit.

Cuvântul scris în Cartea Sfântă
Ne-arată calea...spre mântuire,
Și ne îndeamnă, în El să credem
Că Tatăl este viață, adevăr, iubire.
......................................
Cum aș putea vreodată-n viață
Pe Tine să te mint, Părinte Sfânt,
În Tine-mi este... speranța vieții
Până ce părăsesc, acest pământ!

Zi de zi gonim

Uitând sa ne luăm

Pauză de suflet,

Răgaz sa visăm.

Ne mândrim cu scopuri,

Rău-l acceptăm

Și salvăm Pământul

Fără să luptăm!

Căci uităm să cerem

Și uităm să dăm

Libertății noastre

Dreptul s-o purtăm!

Ne taiem din aripi

Uitând să zburăm!

Visele le ascundem,

Și le-abandonăm!

 Zi de zi ne rupem

Inima-n bucăți

Și o vindem ieftin

Chiar si fara pret!