Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 26 iulie
Vizualizări: 106
Poezii din aceiaşi categorie
Auguste Deter
( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )
Mă trezesc cu tine
Într-o urmă de-ndoială,
Te cunosc dar nu mi-e bine …
Sunt chipul tău și-a noastră boală.
Noaptea vine dintr-o dată
Toate stelele-s pe cer,
Numele mi-l spui în șoaptă …
Auguste Deter.
Ce scriu defel mi se-ntrevede
În miez de noapte așternut,
Și privirea mi se pierde
Rătăcită prin trecut.
Și simt cumva o mână caldă
Mă-ntreabă de sunt bine,
Teama ta deja să vadă
Că sfârșitul totuși vine.
Orele se scurg obscure
Pendul cu chip de ghilotină
Tu mă păzești să nu mă fure …
Iar eu mă simt mereu de vină.
Te privesc întâmplător
În închisoarea scrisă mie,
Cum dai târcoale întrebător
În eterna reverie.
Și de-aș ști unde mi-e gândul
În timpane țipător,
Aș cutreiera pământul…
Și aș da leacul tuturor.
Al tău nume … l-am uitat!
Te știu… savantul fără nume,
Închizi ochii resemnat
Acuzatori și triști spre lume.
În ochii tăi sunt eu, o clipă …
Te rog să nu clipești,
Un gând… parfum ce se risipă,
Să poți să-ți amintești.
Am pierdut deja o viață
Nimeni nu mai vine,
În jurul meu e multă ceață,
“Și m-am pierdut… pe mine”.
Nu pot să dorm, pendulul țipă
O ultimă chemare …
Groparului pasiv ce sapă,
Și mortului o lumânare.
Mi-e groază de acest halat …
Îmi descrie neputința,
În noaptea-n care s-a lăsat …
Ghilotina și sentința.
Iar oglinda-i prăfuită
Prin fereastra cu nuiele
Privind cu-n ochi la ghilotină
Și cu celălalt… la stele.
*
În 1906, ca-ntr-o colivie
Un nume moare și se naște
O lume-ntreagă să îl știe …
Auguste Deter.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Fără tratament…
Sunt gol, pierdut, și imprudent,
Mă îndrept umil spre nicăierea,
Mi-e gândul mort și pasul lent,
Și-mi car în suflet mângâierea.
Se seceră pârdalnic ani din vârstă,
Și nu mai pot sădi măcar o clipă,
Sunt obosit iar zilele mă mustră,
Că-mi smulg penajul din aripă.
Cad mituri despre viață încontinuu,
Iar omu-i doar un nume-n catastif,
O amăgire în cer îi e destinul,
Iar mântuirea-i o trudă de sisif.
N-a fost îndeajuns o răstignire,
Iar Învierea am trecut-o la legendă,
Ne-am implantat păcatele în fire,
Şi-am luat în iad locașuri în arendă.
Prea multă răutate învăluie pământul,
Din om transpiră ura permanent,
Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,
Sunt gol, pierdut și fără tratament.
E grija lui
E libertate, adevărat...
Sunt foarte multi ce au uitat..
De bunul nostru Dumnezeu
E prevăzut, că vor veni..
Ploi, vijelii și foc, vor fi,
Și pentru rele,vom plăti,
Plata nu-i de la Dumnezeu,
Cel rău aduce,ce e rău.
Să ne rugăm, să nu uităm,
Căci Dumnezeu este cu noi ,
E bun și cu PUTEREA lui,
PUTEREA Dumnezeului,
Doar el ne poate APĂRA,
Toate le are-n grija sa...
Noi trebuie doar să-l chemăm,
Răul din noi să-l depărtăm.
Întâi pe el să îl iubim,
Să nu uităm să îl slăvim,
Și harul cel Dumnezeiesc,
Va fi cu noi, va fi mereu,
Căci nu ne uită DUMNEZEU.
Câte am pierdut
Câte am pierdut
Am pierdut multe în viaţa aceasta,
Şi nu mai sunt eu bucuroasă,
Cum am fost parcă vreodată.
Am înnotat în sângele morţii,
Fâcând un pas,nebun
Şi straniu.
Dar nu regret,că l-am făcut
Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.
Mi-a fost dat multe ori să greşesc,
Să plătesc şi foarte scump.
Dar chiar şi astăzi nu sunt
Ceia care am fost .
M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb
E bine oare ceia,ce fac?
(audio) ,,Nu te enerva" în franceză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Ne vous fâchez pas!
Juste un mot
Dit au hasard
Impitoyable
Cela me renverse.
le coeur croit
La pensée le mesure,
Le silence est parti
Pour toujours.
Malheureusement, c'est ma nature,
Mais je dis toujours ceci dans mon esprit :
"Ne vous fâchez pas!"
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Les mots peuvent être trompeurs.
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Qu'aucune colère n'est bonne.
Peut-être involontairement, parfois tu es touché
En un mot, ce n'est pas approprié.
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Allez, souriez et écoutez mes conseils.
Juste un mot
Cela m'apporte de lourdes pensées
Et seulement avec eux
Cela m'entoure.
C'est de la jalousie
C'est comme un fardeau
Et un cauchemar indescriptible
La nuit dans le rêve descend.
Malheureusement, c'est ma nature,
Mais je dis toujours ceci dans mon esprit :
"Ne vous fâchez pas!"
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Les mots peuvent être trompeurs.
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Qu'aucune colère n'est bonne.
Peut-être involontairement, parfois tu es touché
En un mot, ce n'est pas approprié.
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Allez, souriez et écoutez les conseils.
Et tu sauras
Te dire
de toute façon,
tous ceux qui
Ne vous fâchez pas!
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Les mots peuvent être trompeurs.
ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas
Qu'aucune colère n'est bonne.
Ne vous fâchez pas!
Alte poezii ale autorului
Trioletul unei seri
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
„Ia, domnule, ce curioase jocuri:
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,
Mai comenta și lumea pe alocuri,
Privind scânteia de-undeva din scară.
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
Prevăzând apusul
Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne...
Iar în adâncu-i hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...
Aproape înecată-n văi nocturne,
Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...
Și când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne...
Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturalețe a luminii,
Se va găsi ca, poate, întristarea
Să nu m-apese-n chipul cum arinii
Se frâng în vijelii ce bat cărarea:
S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Catren
Ține minte steaua calmă
De pe bolta ce visează. —
Este ultima speranță,
Care-n veci rămâne trează...
(Imagine de fundal: fanthomas)