Privește astăzi pe acele geamuri...

Un soare ne aduce-n zori lumina

Un zâmbet ne sădește-n inimi flori

Iubirea ne aprinde-n ochi scânteia

Căldura șade-n sufletul din noi

Pământul ar fi mort fără lumină

Uscat ar fi, lipsit de nori și ploi

Un vals între-ntuneric și lumină

Balans ce îl dansăm la fel și noi

Iubirea când răsare e lumină

Se-aprinde dar nu-ntotdeauna-n doi

Și-atunci cade-ntuneric pe lumină

Pornind furtuna-n sufletul din noi

Subiectu-au studiat chiar peste poate

Minți luminate de poeți și prozatori

Mulți trubaduri cântând iubirea-n tot și-n toate

Fără concluzii ne-au lăsat luptând cu noi

Lumina textelor din cărți e o magie

Dar nu e cald între coperți cănd vrei s-adormi

Lumina sufletului trist e tragedie

Jucată des în viața noastră de actori

Spectacol orb ne poartă fără de lumină

Când o iubire strălucește doar în vis

Tot alergăm sperând norocul să ne-atingă

Să înserăm lumina-n doi spre paradis

Când e să fie o lumină-i peste toate

Când nu răsare-i întuneric, și-asta-i tot

Să te arunci peste hotare nu se poate

Prin întuneric și lumină trecem toți

В твоих глазах теряю душу,

Ты в моём сердце лишь одна,

Ради тебя закон нарушу,

Сожгу весь мир,ради тебя. 

Твоя улыбка солнца лучик,

Твой голос, ярче чем заря,

Ты меня любви научишь,

Любить, научишь ты меня.

Перед тобой дрожу как мальчик,

и как старик я без тебя,

Я расцелую каждый пальчик, 

Чтоб вечно ты моей была.

Trist cu inima franta

Suferind incet dupa putina iubire

Singur si parasit in lumea mea

Fara nicio speranta de iubire

Ignorat si neiubit de ea

Ea de o frumusete

Atat de rara

Atat de uimitoare

Luna se intoarce dupa ea

Soarele ii admira zambetele

Pamantul se invarte doar pentru ea

Toate gandurile se invart dupa a ei privire

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Neincetat, pe timp de zi si noapte,

Printre mii de ganduri si de soapte

Nu m-auzi, dar eu te strig,

Prin durere si prin frig,

Nu m-auzi, dar eu te chem,

Si de dor mereu eu gem.

Vocea imi rasuna greu,

Ca raspuns…ecoul meu,

In abisul ne-ntrerupt

Cu-nunericul tot lupt

Si tot sper si sper sa vii

Magaierea mea sa fii.

Dar nu te zaresc venind,

Sus vad luna rasarind,

Si o rog cu mare-ardoare

Sa-ti arate acea cale,

Care duce catre mine

Sa vad binele in tine.

Dar ramai tot acel demon

Ce se crede un hegemon,

Cand nu esti decat, defapt,

Un alt sclav ce sta-n pacat.

Te complaci in intuneric

Si traiesti un vis himeric.

Fie vina a durerii,

Ori doar pricina placerii,

Sa zdrobesti ce-ti sta in cale,

Sa distrugi sub ale tale

Aripi reci ca miezul noptii;

Alinare-ti sunt doar mortii.

Iar eu stau sub clar de luna,

Si lumina-mi vrea sa-apuna,

Ma tot sting, usor ma sting

Vrand inima sa-ti ating,

Sa te-aud cum imi soptesti

Cat de tare ma iubesti.

Caci din soare-am coborat,

Din lumina-am izvorat

Dar inima-mi se zdrobeste

Acest loc al meu nu este…

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni

Ez volt a "szeretlek" ideje

Mi ketten boldogan éltünk álmainkban

Ez volt a "szeretlek" ideje

És akkor a szárnyaimmal akartam repülni

Más szerelmeket akartam megtapasztalni

Mások „szeretlek”, mások „mindig”

De te vagy az, akiről álmodtam éjjel, szerelmem

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni

Ez akarás és tudás volt

Az életben minden, talán túl gyorsan

Az élet felfedezése volt

Bánataival, örömeivel, őrületeivel

Úgy akartam élni, mint az idő

Kövesse nyomon az óráimat, éljen a jelenben

Minél tovább éltem, annál jobban szerettelek gyengéden

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni.

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

Cândva și eu va fi să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Și-atunci, avântu-mbietor,

Pe când va fi și eu să zbor,

Prin cer mă va purta de zor,

Cu ochii de lucire plini.

Va fi și eu cândva să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)