Privește astăzi pe acele geamuri...

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

MI-AM AGATAT DORINȚELE PE ZI

IN UMBRA CUIULUI

DIN PRISPĂ 

IACA-N VENIREA NOPȚII UMBRA DISPĂRU

DORINȚELE-MI CĂZURĂ PRINTRE STELE 

CU GANDURI CU TRAIRI 

CU TOATE CELE

ÎI SPUSE CUIUL... LA DESPARTIREA DE PĂRETE

😂❤️😂

 Versuri inspirate din postarea ta... Mihaela Pislaru .

Florin Ristea 

16.01.2024

Iubita mea,la inceput de săptămână,

Îți voi trimite un sărut simbolic,

Știind că nu te pot ține de mână,

Și nici să-ți simt parfumul mistic îngeresc,

Să te miros aș vrea dar n-o pot face

Are iubirea briza sa?

Iubindu-te am gândul prins la tine,

Am un suspin dar am și-o mare fericire

Știind că ești iubita mea pe veșnicie

Sau că eu sunt iubirea ta!

(26 februarie 2024 Horia Stănicel)

AMINTIRI DE CIOCOLATĂ (24. 03. 2018)

Cu mentă, cu alune sau fistic

te răsfăţam în miezul nopţii,

câte-o tabletă, un  nimic

pentr-un sărut în faţa porţii...

Cu lapte, caramel sau aerată

voiai să guşti, să savurezi

făr' a gândi că, vreodată,

în mine, nu ai să mai crezi...

Dar eu, cel mincinos, perfid,

îţi dăruiam câte-o bucată

cu care ridicam un zid

ce-avea să îmi fie cazemată...

Puneam tabletă pe tabletă,

zi după zi, ceas după ceas,

făr' a simţi că, incompletă,

îmi era viaţa şi... în impas!...

Acum văd ceasurile toate

cum tac pe veci, nu mai ascultă

de-a' mele sfaturi idioate,

cum tac şi întruna mă insultă...

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, fără să ştiu,

doar din bucăţile de sare

ascunse în sufletu'mi pustiu...

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, mai altădată,

doar din bucăţile de sare

ce-au fost, cândva, de ciocolată...

Şi văd în mine zid îngust,

pătrunzător, plin de licheni,

ce s-a învechit de-atât dezgust

şi-a putrezit printre coceni...

Căci, bate vânt de disperare

în sufletu'mi, de dor de-o fată

ce mi-a fost, cândva, alinare...

Azi, amintiri de ciocolată...

Azi îți trimit dragostea mea

Și te invit la o cafea

Amară-n faptul dimineții,

Ca tu să simți dulceața vieții.

Ș-un strop de dulce-n ea să fie,

Să simți mai multă bucurie.

Ș-am să pun ceașca cât mai plină,

Să ai o zi cât mai senină.

Adaug lângă ea ș-o floare,

Să fi mereu înfloritoare,

Dar și toată plăcerea mea,

De-a fi cu tine, la cafea.

O dulce singurătate,

Te văd prin vecinătate,

Printre gânduri pătate

De sangele vinovăției necumpătate

In societate..... 

Simt o greutate apăsătoare,

Din necesitate.... 

Mă conectez la realitate

Dintr-o varietate... 

De suflete neelucitate pline de răutate 

Din sinceritate.... 

Vreau o liniște plina de solidaritate

Pentru colectivitate.... 

Cu sufletele editate dupa celebritate

Ca moralitate... 

Renunță la orice temeritate

Nu te pierde in mulțime 

Atât timp cât ai cumpătate

Nu vezi cate suflete nestingherite

Cad prada credinței deșarte

Spre pierzanie? 

Creează-ți imunitate

Fara sa existe strop de integritate

In sufletul tău sătul de atâta răutate, 

Invidie, aronganțe, barfe si falsitate, 

Fă-ți din suflet templu

Inima să iti fie zeu

Gandirea sa iti fie rugaciune oblu

Singuratatea prietenul perpetuu, 

Iar fericirea drogu.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...