Privește astăzi pe acele geamuri...

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Doar o dată întâmplător ,

Ne-am întânlit privirea

Și de atunci , din clipa aceia ,

Am cunoscut iubirea .

În câți ochi m-am oglindit ,

Cu trecerea prin vreme ,

Nici o privire na știut

Ca tine să mă cheme .

În ochii tăi am deslușit ,

Pentru întâia oară ,

Ce e fiorul dorului ,

Când trupul se înfioară ?

Și dor mi-a fost de-atunci ,

De ochii tăi negri , adânci ,

Și tu ai înțeles izvorul

Dorințelor din ochii mei ...

Mi-ai aprins în suflet 

Atâta vâlvătaie ...

Credeam că , dacă ai să pleci ,

De dor , eu am să mor ...

Trebuie să recunosc cât sunt de fericit ,

Că-ci te iubesc - AUZI FEMEIE ? -

Și văd că sunt iubit ...

Și ce va fi la urmă ?

Și mă gândesc când sunt nebun ...

Iubirea de ne moare ,

Ce vom face noi , cu viața noastră ,

Vom mai trăi noi oare ?

Hai să ne păstrăm iubirea ,

S-o ascundem , la nevoie , 

Căci tu esti , pentru mine tot ;

Altar , și mamă și femeie .

Sunt iubiri de multe feluri 

Mulți se laudă cu ea ,

Iubirea noastră a fost una ,

Cu alta nu pot compara .

În pădurea de frumuseți sacre,

Fructele-i sunt cele mai acre.

Flori parfumate răsar viteze

Printre buruieni mai breze.

Și buzele-ți înfloresc săruturi,

Îndrăgite de mii de fluturi,

Minciuni sărate puse pe rană.

A diavolului dulce hrană.

Cad pradă crudă ispitelor tale,

Ritual cu-n parfum de cicoare,

Și plutesc în plan prostesc.

Și iar mă faci să te iubesc.

    Fii îngerul meu,
    Cu aripile deschise,
    Să mă cuprinzi la sânul tău,
    Eliberat de vise...
    
    Fii îngerul meu,
    Poartă-mă-nalt,
    Spre infinit,
    Visul meu împlinit...
    
    Fii îngerul meu,
    În sufletul meu,
    Întâia mea dorinţă -
    Celesta mea fiinţă...
    
    Fii îngerul meu,
    Îmbracă-mă-n tine -
    Fii haina mea,
    În negura morţii.

Icoane de demult răsar

Când ochiul închide pleoapa

Săteni de-ai mei.brătânii din sat 

Sfătoși și buni ca tata.

Când primăvara  intră-n crâng 

Și-n deal se aprind bujorii

Ciorchini  de oameni  sunt 

Veniți din sat ,odată cu zorii .               

Vântul mă bate și-ar vrea să-mi zică

Să uit iubita ce-a fost, cândva, odată,

Să nu mai sufăr, să-mi caut fericirea

Ce mă așteaptă negreșit, la altă fată. 

M-ascund puțin și-l las să vijelească

Gândind că poate pleacă cum a venit,

Cu sfaturile lui ce viața mi-o încurcă

Acum când dragostea mi-am întâlnit. 

De mine, eu îți spun să nu te-ascunzi

Că doar ți-aduc vestea ce am văzut-o,

Ochii să ții deschizi și chiar să înțelegi

Că fata dragă, din păcate...ai pierdut-o. 

Cum poți să-mi spui, tu vânt răutăcios

S-o uit și să-mi găsesc rapid o altă fată,

Când o aștept de zece luni să se întoarcă

Să facem nuntă mare-n sat și să fiu..tată. 

Eu, n-aș fi vrut să-ți povestesc vreodată

C-a ta aleasă are iubit student american,

Așa că doar am îndrăznit asta să-ți spun

Și să-nțelegi că eu...nu-ți sunt dușman

Iar viața uneori e filă scrisă...de roman.

Atunci, la vânt, frumos am mulțumit

Și am crezut în tot ce îmi vorbește,

Ne-am despărțit, adevărați prieteni

Înțelegând povestea...celui ce iubește!

În golul inimi

În adâncul ei

Cu mult timp în urma

Trăia regina

Cu numele,, iubirea ,,

Arunca cu un arcuș

Veselie și iubire

Ca un Cupidon

Ieșit din fire

Vremea trece

Generați peste generați 

Vorbe rele se arunca

Iar ea încet încet

Incepe sa se duca

Oamenii rai

O tot rănesc 

Iar fiecare bucata lipita

Doare ,încet încet

As vrea sa o pot ajuta

Dar durerea ma termina

Nu pot pune un bandaj

Pe inima ranita

Pe cerul negru

O stea căzătoare

În golul inimi

Apare o lumina orbitoare

În întuneric 

Lumina reapare 

Chiar dacă în spatele ei

Golul format

Încă doare.