Privește astăzi pe acele geamuri...
Privește astăzi pe acele geamuri
Ce bat spre-ograda gândului plăcut,
În care și acum, dormind sub ramuri,
Te-așteaptă marca timpului pierdut.
De mult în sinea ta domnește frica
Prezentului acesta-ncrâncenat...
Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica
Făptură ce cu sorii a jonglat!
Mă întristează să te văd cum suferi,
Știindu-ți dragul suflet delicat,
Precum era și vântul printre nuferi
În dimineața când ne-am sărutat...
Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,
Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...
Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,
Voi răsări mereu cu glasul viu.
(Imagine de fundal: Jill Clardy)
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Rareș Gireadă
Дата публикации: 16 августа
Просмотры: 93
Стихи из этой категории
Lacătul de la inima mea
Se tot vorbește că moartea-i dureroasă,
Că este neagră și are coasă,
Că n-are chip și-i tare fioroasă,
Dar nouă celor căzuți în ale amorului visări nici că ne pasă!
Îndrăgostiții știu că dragostea și viața-i tot ce contează!
Iubito astăzi am aflat o taină a iubirii
Căci Duhul Sfânt vorbește și prin tine...
Mi-ai spus cum o iubire mare
Se sechestrează.....
Chiar dacă termenul ăsta nu sună bine...
Căci eu adusul-am în pomenire
Ei bine cum?
Să afle fiecare!
Noi doi iubito știm...
Cum să poți face o iubire pe veci nemuritoare,
Sau să n-o lași să zboare...
Voi însă cititorii,
Citiți titlul la poezie,fiecare!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Apoteoză inutilă
Par a fi lipite de sculptori,
Banalul sărut învinge chiar timpul,
Jilav și magic el răstoarnă pământul
Părul blajin, ce miroase a lună
Lent se strecoară pe falnicii umeri
Si din simplă femeie te face regină,
Iar pe cei ce-l admiră - boieri
Ochii scăldați de apele mării
Sunt apți de a vedea în întuneric lumină,
Ei poartă în sine taina femeii
Si pe orice poet îl inspiră
Ei hapsâni te privesc în continuu
Nefiind apți să-ți vadă al tău geniu,
Trupu-ți supune al păgânilor gânduri,
Iar vorbele scot adormiți din mormânturi
Draga mea, apogeul fineței
Mai cântă-mi o dată cu vocea sirenei
Iar eu am să ascult, până mă voi stinge
Poate... măcar atunci mă vei plânge
Prințesa visului!
Colind pe-o rază de iubire
Ce duce sigur la inima ta,
Te rog oferă-mi șansa vieții
Să pot iubi, nu doar visa
Mereu tu îmi apari în vis
Dar fugi când mă trezesc,
Și deodată trist mă simt
Că nu convig să te opresc
Te văd pe stradă singurică
De cum se face dimineața,
Curaj nu am să îți vorbesc
Și doar salut și-mi întorc fața
Tu ești prințesa mea din vis
Și nu doar o nălucă imaginară,
De care cred că mă îndrăgostesc
Și iată te visez, seară de seară
Nu știu cum să intr-un vorbă
Să-i zic ce simt eu pentru ea,
Iar de-mi va accepta dorința
Voi spune c-am atins o stea
......................
Așa a început idila noastră
Și este una fericită, nemuritoare,
Demult prințesa visului îmi este
Soție și iubita mea...sub soare!
Te voi iubi mai mult
Nu sună mincinos deloc,
Minciunile n-au loc într-o iubire,
Poți crede ce îți place ție,
Eu știu ce inima-mi șoptește...
Că te iubesc mai mult ca ieri
Și mai puțin ca mâine,
Dar poate vine vremea să mă crezi pe mine,
Cel care te iubește fără formă
Și pune dragostea în conținut,
Dar îți cerșește zilnic a ta iubire
Dorindu-te cu el în infinit!
(8 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
"I love Paris" în germană
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Ich liebe Paris
Ich liebe Paris im Frühling,
ich liebe Paris im Herbst
ich liebe Paris im Winter, wenn es nieselt
ich liebe Paris im Sommer, wenn es kocht.
Ich liebe Paris zu jedem Augenblick,
in jedem Moment des Jahres,
Ich liebe Paris, warum liebe, oh, warum liebe ich Paris?
Weil meine Liebe hier ist.
Ich liebe Paris zu jedem Augenblick,
in jedem Moment des Jahres,
Ich liebe Paris, warum liebe, oh, warum liebe ich Paris?
Weil meine Liebe hier ist.
Ich liebe Paris im Frühling,
ich liebe Paris im Herbst
ich liebe Paris im Winter, wenn es nieselt
ich liebe Paris im Sommer, wenn es kocht.
Ich liebe Paris zu jedem Augenblick,
in jedem Moment, in jedem Moment, in jedem Moment des Jahres,
Ich liebe Paris, warum liebe, oh, warum liebe ich Paris?
Weil meine Liebe hier ist.
Ich liebe Paris zu jedem Augenblick,
in jedem Moment, in jedem Moment, in jedem Moment des Jahres,
Ich liebe Paris, warum liebe, oh, warum liebe ich Paris?
Weil meine Liebe hier ist.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Другие стихотворения автора
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Arta mea…
Arta mea se rezumă în nimicnicie,
în nopți nedormite, în sticle goale,
șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,
în gemete nebănuite și cântece de requiem...
Lirica mea șade în morți, în vii supărări,
disfuncții și destine distruse...
Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,
din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,
de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite
precum cearcănele sub ochi șezând.
Miasme în mine se învârt,
curent horific prin mintea mea trece —
elegii pe portativ mi-au încremenit
și în veci nu par să aibă să mai plece...
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.