Privește astăzi pe acele geamuri...

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.

Mi-e glasul vlăguit de vorbe de iubire

Și mâinile tocite de-atâtea mângâieri

Mai scurtă c-o lumină-i duioasa mea privire,

Dar tot mai coc, si astăzi, doruri fierbinți, ca ieri

Și mai adun, în gânduri, pogoane de tandrețe

Căci rob am fost iubirii... Acum, ajuns în toamnă,

Încă mai strâng avere de drag și frumusețe

Pentru Iubirea mea, această Mare Doamnă.

Am o inimă.
O inimă străină,
dar e aceiași inimă de ieri
și din trecute primăveri,
când era limpede și senină.

Am o inimă.
O inimă obosită.
cuvântul încerca s-o mângâie
și poate e singurul, care o știe,
care ar face-o liniștită.

Am o inimă.
O inimă visătoare.
Stelele cerului întreg, ca răspuns,
în cămara stingă a ei, s-au ascuns,
ca peștii - în mare.

Am o inimă.
O inimă care a iubit.
Cu îngeri, cu draci și cu toate
și rele și sfinte adunate
cu drag le-a trăit.

Mai am inimă.
O inimă ca și a ta.
Ce are-n ea și lumini și păcate.
Aceiași inimă în noi se zbate,
te rog, nu uita!!!

Visez la ea de cand am întâlnit-o,

Și cred că m-am îndrăgostit, nu neg,

Imaginea ei pe retină mi-am lipit-o,

Și-mi este tare greu acum s-o sterg

Țin minte că era o zi de toamnă,

Și te plimbai pe-aleea cea cu tei,

Semn am făcut spre tine doamnă,

Tu ai zâmbit, dar ai plecat cu ei

Zâmbetul tău, nu pot să-l uit,

M-agăț de el, speranță trag,

Refuz să cred, că-mi vei fi mit,

Și să nu pot să te aștept în prag

.....................................................

Și într-o zi minunea sa-ntâmplat,

Pe ea să o cunosc cu-adevărat,

Pereche pe pământ am închegat,

Pe calea vieții fericiți, noi am plecat

Nu e ușor speranța să devină,

Realitate și visul împlinit,

Dar când iubirea poartă ,,vina",

Nimic nu-i stă în cale..celui îndrăgostit!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

O alta toamnă ce îmi vorbeste despre tine

Chiar de ne-am pierdut de ceva timp,

Din senin la tine încă îmi fuge gândul

As vrea sa-mi fii, ca-n suflet bate vântul.

Și de ar fi cândva sa ne-ntâlnim

C-un vin sa ne petrecem timpul,

Îmbrățişaţi pe canapea sa stăm

Ca-j toamnă...si rece-i anotimpul.

Și de o fi sa nu ne întâlnim

Voi aștepta mereu cu gândul

Căci toate trec și toate vin....

...doar ca ne trece timpul...

Neliniște 

Aș vrea să dorm ,dar nu se poate 

Gândurile nu se opresc 

Țipă din ce în ce mai tare

Liniștea mi-o amorțesc. 

Și caut fără încetare, un tratament 

Un diagnostic să îți pun

Să te ajut mamaia dragă 

Alături încă să îmi rămâi. 

De pierd această luptă contra vieții 

Măcar voi știi că am făcut 

Tot ceea ce eu am putut!

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...