Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Rareș Gireadă
rondel
Дата публикации: 1 августа
Просмотры: 113
Стихи из этой категории
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Teatrul
Lumea întreagă este teatrul!
De mergi la teatru,
Lumea dispare și reapare
Ca o scamatorie de circ!
Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!
Bufonii sunt oamenii toți,
Poartă măști de carnaval,
Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...
Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,
Mai rar virtuoșii....
Toți se salută respectuos,
Știindu-se foarte bine
Încă din copilarie,
Cunoscându-se fără măștile
Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,
Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,
Desigur,fără să deranjeze prea tare...
Cum credeți voi actorilor
Că teatrul nu are viitor?
Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,
director,casier...?
Omule dragă,tu ești toate acestea!
Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!
Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,
Mâine dimineață vei relua același scenariu,
Apoi iarăși și iarăși și iarăși....
Te rotești în propria-ți piesă,
Ai învățat perfect rolul,
Îți va fi imposibil să evadezi,
Pentru că tu însuți ești teatrul!
Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,
Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,
Chiar dacă scena este aceeași,
Și piesa sau spectatorul se schimbă...!
(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Durere 2
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Другие стихотворения автора
De toate cuprins
De toate mă simt cuprins în nepacea mea
(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),
de întuneric, de umbre, dar și de lumină,
de tot ce lumea aceasta are;
un veșnic întreg în gândul meu suspină,
iar eu încerc în cuvinte să îl pun,
dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,
câte ale unui zmeu, ale vreunui duh
ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.
Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,
nimic din ce-oi mai fi văzut —
parcă mereu caut ceva necunoscut...
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Triolet vetust
Buchetul tău de roze mov,
Ce trandafirul l-a jertfit,
Cules ți-a fost din vechi ostrov,
Buchetul tău de roze mov.
Și-ți va rămâne în alcov
Ca-nsemn al timpului iubit:
Buchetul tău de roze mov,
Ce trandafirul l-a jertfit.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Prevăzând apusul
Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne...
Iar în adâncu-i hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...
Aproape înecată-n văi nocturne,
Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...
Și când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne...
Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturalețe a luminii,
Se va găsi ca, poate, întristarea
Să nu m-apese-n chipul cum arinii
Se frâng în vijelii ce bat cărarea:
S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...