Rondelul lumii date-n dar

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

E amintirea lira dând cu spor

Poveștile de drag ori avuție

Ce ne urmează-n clipele de dor,

Purtate-n feșele de nostalgie,

C-un aer curios în sine stând,

De o ciudată, mare prospețime,

Precum un veșnic nor al unui gând

Nerisipit de-a vântului asprime.

Și nimbu-i peste capete de neam

Se tot coboară — anii cad în șiruri,

De cronicari pe file puși: le-aveam

Liant al secole-n balsam de miruri.

Iar negre poartă limbile de ceas

O evidență-a timpului distras…

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

Sunt gânduri, Doamne,

care nu se spun.

Nu pentru că nu știu cuvintele,

ci pentru că mi-e teamă

să le rostesc.

Gânduri încolțite în noapte,

ascunse sub zâmbete,

neîmpărtășite nici măcar inimii mele.

Și totuși, ele cresc —

tăcute, grele,

ca pietrele care nu fac ziduri,

ci morminte.

Le port ca pe niște lanțuri

invizibile,

dar simțite cu fiecare pas.

Și când vreau să mă rog,

ele îmi sugrumă glasul

cu tăcerea lor de plumb.

Dar Tu, Doamne, știi…

Chiar și ce n-am spus.

Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.

Și nu Te dai înapoi.

Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,

și aprinzi o lumină slabă —

nu ca să mă judeci,

ci ca să mă ridici.

Învață-mă, Doamne,

să-Ți dau și ce nu pot rosti,

să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,

ci și nodul din rugă.

Ca să pot respira din nou —

nu aer,

ci adevăr.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Videregående skole

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom -

Pedantlærere

Og tøffe eksamener...

Og i dag får du meg til å grøsse

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom! –

Videregående skole, - kirkegård

Med lange korridorer –

I dag er jeg ikke lenger meg

Og tankene mine gjør vondt...

Jeg vil ikke ha noe lenger -

Videregående skole, - kirkegård

Med lange korridorer... –

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom -

Du ga meg til verden

I de tunge bølgene,

Så blasert...

Videregående skole, - kirkegård

Av min ungdom!

În fiecare noapte

dispari.

În fiecare dimineață

te întorci

puțin altfel.

Numim asta somn

ca să nu ne speriem

de câte ori

suntem mai mulți decât unul.

I'm alone in this world.

I don't need anybody,

I'm walking around the world,

on my own.

I'm not afraid of anything,

Anymore.

I'm not afraid of my shadow,

Because I am reflected in her.

She's my friend,now.

I'm not afraid of tomorrow.

Because it won't came 

I'm alone.

And sometimes, I'm happy and not.

Because I'm alone in this world.

And nobody knows about it!

Author 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Stiu ca nu-ti plac versurile mele,

Folosesc numele unor femei din carne si oase;

Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,

in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,

Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,

Trebuie sa ai taria unui soldat.  Nu-i vina mea,

Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,

Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna

dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,

arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -  

N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,

Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,

As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,

Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.

Eu sunt ce vreau

Și vreau să fiu ce-mi place mie,

Nu-s sclavul nimănui!

Iubesc ce-i demn doar de iubire,

Dorindu-te pe Tine Doamne așa cum știu!

E timpul Adevărului...

Iar dragostea este fereastra,

Prin care treci seară de seară,

Căci ușile sunt încuiate,

De-al meu destin ce-i depărtat de Tine,

Eu te doresc stiind că-ți sunt copil,

Și te iubesc dar și suspin...

(17 iulie 2023 H.S-Irepetabila iubire. )