Trezire

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

Adesea jindui să fiu mică,

Fără griji și fără frică,

Să alerg fără vreo țintă 

Cu genunchi julit de -o trântă.

Să cred iarăși în povești,

Rostogolindu -mă pe pajiști;

Cu jucăriile -n desagă,

Să cutreier lumea -ntreagă.

Cerul să -l ating din zbor

Cu degetul de la picior,

Când mă dau în huțuluș

Cu ursulețul meu de pluș.

De -a v-ați ascunselea -n ogradă 

Prin tuneluri de zăpadă 

Cu gașca mea de prichindei 

Puși pe șotii după ei.

Și ziulica cât de mare

Să port în păr o floare;

Noaptea să adorm buștean 

Cu roi de fluturi pe tavan..

Fiecare nume e unic,

Deoarece fiecare zi este bună,

Și fiecare copil e special,

Autor: Nicoleta Postovan 

Pe clape mâinile ce vor cade
Vor zdrobi toate fațadele
Instalate pe bucuri false
Care nu sunt altceva decât amăgiri de mătase

Pot apărea ele oricât de frumoase
În ochii celui ce cunoaște
Se va vedea proasta calitate
Pe care acest material îl oferă în realitate

Fiecare sunet care încearcă să îl încânte
Din acel instrument care poate să bucure
Dar sub a s-a navigare
Va provoca doar forfote în mare

Ca valurile unui ocean prea mare
Publicul va fi indignat fără împăcare
De notele ce vor fi din nefericire cântate
Pe scena lumii plină de rivalitate

Iubiri interzise îmi rod din călcâie,

Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,

Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,

Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.

Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,

Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,

Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,

Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.

Strivit între lacrimi… zâmbesc,

Presat de nelinişti m-ador,

Doresc să conving pe cei care mor,

Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.

Tristețea mă apasă 

În depărtări de casă,

Mă simt clandestină 

Smulsă de la rădăcină..

Molipsită de dor

Sub cerul incolor 

Bântui în noapte,

Lăcrimez în șoapte.

Timpul ce -a rămas 

În ticăit de ceas,

Îl culeg tacit 

Din simțul mocnit..

Îmi zâmbise La fereastră 

Ziua cea albastră;

Mă lepăd de străin 

Spre dulcele cămin...

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.