Specialistul!

Ieri am oferit buchet de flori

Pentru-a mea scumpă soție,

Astăzi vreau să scriu cuvinte

Puse-n rând pe vers de poezie

Nu știu cum să-ncep povestea

Poate unde, când ne-am întâlnit?

Sau să scriu cum suntem astăzi

Și cum visul nostru s-a-mplinit

Fericit trăiesc că sunt iubit

Și că tu ești jumătatea mea,

Dar nu pot să-mi uit trecutul

Și-a mea luptă dusă cu lumea

Mulți au fost mereu cu noi

Dar destui și împotrivă,

Așteptând să vadă barca

Cum plutește în derivă

Erau timpuri foarte grele

Când cu greu am rezistat,

Am muncit să avem pâine

Când la stat, când în privat

Tinerețea s-a-mpletit cu munca

Rar mergând la câte-un chef,

Adunând mulți ani de experiență

Și-apoi promovat sau nu de șef

Clipe minunate-am petrecut

Eu cu tine și copilul nostru,

Până ce el zborul și-a luat

Către școli să-și facă rostu'

.....................

Astăzi, noi suntem mulțumiți

Cu ce-am făcut în astă viață,

Și nu uităm o rugă să-nălțăm

Celui de Sus...în fiecare dimineață!

Acum când anii mulți s-au adunat

Și las în urmă munca de laborator,

O tandră nostalgie azi mă cuprinde

Când las trecutul cu amintiri și dor

Gândul îmi fuge departe-n timp

Când tânăr stagiar și eu am fost,

Și cum emoția atunci m-a copleșit

Până ce am primit la stat un post

Apoi a început munca de doctor

Cu realizări, eșecuri și provocări,

Viața mi-a fost cu bune și cu rele

Am râs, am plâns și găsit rezolvări

Cu voi am lucrat mii de probe

Și analize diverse am efectuat,

Și mulțumirea a fost supremă

Când cel bolnav s-a vindecat

Timpul s-a scurs fără-ncetare

Și am ajuns să fiu pensionară,

De acum dorința-mi este clară

Să vizitez eu anual câte o țară

Nu vreau s-aud de audit RENAR

Și nici să pun vreun diagnostic,

Și doar ca Domnul să îmi dea

În tot ce fac un bun prognostic

De microscop ce să vă spun

De plăci Petri și de lamele,

Toate-mi vor fi doar amintire

C-am rezolvat cazuri cu ele

Călătoria o voi începe-n Franța

Până s-apară din nou pandemia,

Cu drag, vă rog primiți salutul

Venit de la Paris..bonjour..eu Mia!

Azi voi merge la plimbare,

Pe poteca cea norocoasă,

Aici am căpătat eu un sărut,

Și-a-nceput iubirea noastră

Era pe vremea studenției,

Când inima mi-a fost furată,

De chipul și ochii unei fete,

Care apoi mi-a devenit nevastă

Și bine îmi aduc aminte,

Că era  zi și era toamnă,

Vântul ne adia în plete

Ce fericiți eram noi doamnă

Pe poteca mică amintită,

Ne-am mărturisit iubirea,

Eu spunând ceva în șoaptă

Ea ducând în jos privirea

Stiu c-am roșit întâia oară,

La vorbele ce le-am rostit,

Și a durat multe minute,

Până ce eu mi-am revenit

Țin minte se uita în jur,

Nimeni cu mine să o vadă,

Când noi cu foc ne sărutam,

La căpătul potecii în livadă

......................................

La plimbare am fost noi doi,

Să-ne-amintim de întâlnire,

De ale noastre cuvinte dulci,

Ce le rostim și azi fără oprire

Acum după atâția ani,

Când pe potecă am pășit,

Ne-am sărutat a mia oară,

Simțind că-s tare fericit

Ce povestesc e purul adevăr,

Trăit de mine și-a mea soție,

Vorbesc de alte vremi și obiceiuri,

Când o iubeam în crâng... pe-a mea Marie

Tu...eu și noi!

Tu, Luceafărul ce strălucești
Eu, poetul mic din întâmplare,
Tu, cu strofa ta ne cucerești
Eu, cu rânduri simple, populare.

Tu, un geniu făr' de asemănare
Eu, un scriitor cu vers și rimă,
Tu, un Om făr' de egal sub soare
Eu, mărunt ce-ți poartă stimă.

Tu, cu ale tale...multe scrisori
Eu, doar cu-ncercări modeste,
Tu, cu poezie, pentru muritori
Eu, scriind, doar o poveste.

Tu, cu Veronica, plutind pe val
Eu, iubind-o, pe-a mea Mărie,
Tu, cu buciumul sara pe deal
Eu, cu dorul dus, înspre  copilărie.

Tu, cu-n talant
...dumnezeiesc
Noi, cu talent și poate har,
Tu, acolo Sus, în cor Ceresc
Noi, aici cu-al nost'
...amar!

Tu, rămâi, în veci, Luceafărul
Noi, pământeni și trecători,
Tu, adorat de-ntreg poporul
Noi, cu toții, ai lumii, muritori!

O creangă mi-a bătut în geam

Parcă dorind ceva să-mi spună,

Am înțeles uitându-mă la ram

Că toamna a venit cu a ei brumă

Privirea mi s-a dus către pământ

Și l-am văzut de frunze-acoperit,

E semn că vara de acum s-a dus

Și pomul plânge că este dezgolit

Arunc un ochi la florile din curte

Și văd c-au început să ofilească,

Și ele simt din plin răceala nopții

De care nu mai pot să se ferească

Pe cer zboară cârduri de cocori

Cu-n comandant în fruntea lor,

Gălăgioși se duc spre  alte zări

Și se întorc la cuib in anul viitor

Pe drum trec carele cu grâne

Ce vor fi puse toate în hambare,

E munca omului de peste anq

Și-a noastră gură de mâncare

Deschid fereastra, e răcoare

Și cu iuțeală o închid la loc,

Vorbesc cu creanga și o rog

Să-mi bată-n geam pân' o să fie...

lemn de foc!

Am acasă un cățel talie mare

Toată ziua vrea scos la plimbare,

Cănd în casă-l bag mârâie tare

Latră și mă prinde de picioare.

Numele e Ghost și-i șmecher

La comenzi cu greu răspunde,

De-i nervos muscă  din ștecher

Când îl cerți, ochii sunt umezi

Când suntem plecați la muncă

Comandant gradat este în casă,

Iar când vrem să-i dăm poruncă

E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.

Pe cameră îl urmărim tot timpul

Să constatam cum se descurcă,

Mânâncă, bea și-și freacă trupul

De mobilă, de pat și-apoi se culcă.

De doua ori pe zi e scos afară

Să alergăm și să ne ușurăm,

Altfel, îmi fac nevoile în scară

Și pe vecinii noștri-i bucurăm.

Când de la joacă ne întoarcem

Cu piciorușele negre, murdare,

La duș în cadă ușor ne ducem

Și-atunci să vezi cum apa sare.

Săptămânal plecăm la rude

Unde primim rații bogate,

Și nu mâncăm bucate crude

Le refuzăm dacă-s sărate.

După ce burta îmi plesnește

Sar cât mai sus pe canapele,

 Marce cu mult amar zâmbește

Când vede urmele înfipte-n ele.

Apoi vioi prin dormitor mă plimb

Pe pat, subpat, covor și pe parchet,

Iubesc perna lui Marce și mă-ntind

Și-adun tot ce găsec și fac pachet.

O raită scurtă trag pe la balcon

Să văd aici ce rufe pot s-apuc,

Și dacă ușa e deschisă la salon

Mă culc puțin cu botul pe cultuc.

Dar să nu credeți că nu mi-i greu

Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,

Că sunt cățel, nu piesă de muzeu

 Și tare-mi place, când vă surprind.

Mă deplasez mereu cu limuzina

Că doar nu cheltui din chenzină,

Habar nu am ce preț are benzina

Refuz mersul pe jos că am mașină.

Am pedigree de câine, Samoyed

Puțin cam agitat și foarte curios,

Mai niciodată nu ascult să șed

Totuși sunt blând și credincios

De vreți un Pet cuminte să aveți

Și nici vreo pagubă să nu simțiți,

Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți

Că noi cățeii, de voi...vom fi  iubiți!

Cine sunt eu, te întrebi oare?

Sunt cel ce împarte bucăți din sine,

…Pentru fiecare.

Un ecou tăcut, visător sub stele,

Țesând prin întunericul nopții cărări ce duc

…Spre ele.

Căutând mereu adăpost pentru gânduri,

Pe foile vieții universuri se nasc

…Prin rânduri.

În oglinda timpului mozaicuri nesfârșite se reflectă,

Fragmentate în mii de gesturi, într-o lume

…Imperfectă.

Pe pânza sorții, viitorul se pictează,

Speranțe, dezamăgiri și visuri, încetișor

…Se conturează.

În acest tablou al vieții, fiecare pată de culoare

În focul pasiunii, se topește precum

…O lumânare.

În liniștea nopții, vocea ta fin răsună.

Mă întreb: cuvintele tale sunt adevăr

…Sau minciună?

Prin vâltoarea zilelor, ce curg neîncetat,

Căutând semne tainice pe un drum

…Neumblat.

📆 01-02-2024

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

În fiecare noapte în minte îmi încarc,

Copilăria toată cu jocurile sale,

Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,

Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.

Și drumul înapoi mă face ca să plâng,

Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,

Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,

Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.

Iar sunetul ritmat al roților pe șine,

Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,

Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,

Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.

Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,

Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,

Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,

Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.

Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,

Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...

Cărțile plâng, și-mi cer să le ard, 

Fiindcă mereu necitite rămân, 

Și nu stau după zăbrele ori gard, 

Ci pe-un raft uscat și bătrân. 

Le mângâi coperțile îmbătrânite,

Alung și păianjeni ce pânza și-o țes, 

Le spun că vor fi în curând răsfoite, 

Dar lacrima scursă le dă de-nțeles. 

Privesc peste umăr, cartea se roagă,

Visează un deget cum dă filă cu filă, 

Scârție-n geamăt biblioteca întreagă, 

Și brusc mă cuprinde tristețe și milă. 

Cuvintele încet de pe raft se preling, 

Nu mai suportă destinul cumplit, 

Văd ca o boală cum analfabeții înving, 

Și cer insistent interzis la citit. 

Nu ne mai trebuie astăzi cuvinte, 

Avem emoticoane, memeuri și semne, 

Alexandria, ne-a luat-o înainte, 

Dați foc la hârtii și la lemne...

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...