Trezire

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Doua tipuri de masaj,

Se mai practica si azi.

Unul este general,

Pentru corp e ideal.

Altul therapeutic vestit,

Pentru boli ii bine venit.

Ambele daca le faci,

De multe boli ai sa scapi.

E masajul general,

Asta este ideal.

E masaj de relaxare,

Pentru corp e o valoare.

De boli si de stress te scapa,

Daca tu il faci indata.

Iti simti corpul odihnit,

Si creierul linistit.

E masajul acela care,

E un masaj de relaxare.

Multa lume azi il face,

Pentru corp e sanatate ! 

Cad frunzele galbene,trec clipele...

Copacii-și plâng nostalgic copiii când pleacă,

Ce mor să renască..

Și-așteaptă ca iarna să treacă!

Speranța nu moare ușor...

Iar noi stăm departe visând,

Visarea e gratis vinu-i mai scump,

Și totuși iubirea nu pleacă curând!

Romanța aceasta-i chiar toamna frumoasa!

Privește-o mereu,privește-o dimineața..

Căci toamna zâmbește și cântă-n apus,

Concertul de toamnă nu-i trist cum s-a spus,

Doar dragostea noastră are aceleași culori,

Iubirea nu-i anotimp muribund,

Tristețea ascunde-un fior,

Căci toamna-i romanță de vrei, Sau mai degrabă un cântec de amor!

(3 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Poezie scrisă înaintea deciziei CCR 

Mai sunt foarte puține zile 

Până să merg și să pun votul, 

Nu știu acum cu cine să votez 

De-aceea îmi întreb nepotul. 

Copile spune-mi cum să fac 

Că am ajuns într-un necaz, 

Nu vreau la listă să greșesc 

Și să-mi pătez al meu obraz. 

N-a stat prea mult pe gânduri 

Și cu tableta mi-a demonstrat, 

Că tot poporul este pe Tik-tok 

Și toți dețin un cont înregistrat. 

Pentru moment n-am înțeles 

Ce oare vrea să îmi explice, 

Dar imediat timid mi-a arătat 

Cât de ușor pot deveni complice. 

Atunci retoric trist m-am întrebat 

Oare acest popor merge spre Est?

Să fi uitat deja căți tineri au murit 

Ca noi liberi să fim...ca cei din Vest?

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Arma în jos..

Nu-ţi sunt duşman!

Arma o vei ridica,

Când ţi-oi fi duşman.

Iar acum tu taci şi ascultă! 

Fără vorbă multă.

Mi-ai fost un bun amice,

Iar acum îmi eşti duşman.

Timp nu mult a trecut,

Şi răutatea ţi-a crescut.

Arma în sus ai ridicat,

Şi erai neînfricat.

În ochii tăi nici nu vedeai,

Cât de mult greşeai.

Nici frică nu-ți era,arma s-o ridici,

De atunci tu-mi ești dușman.

Să te bată Dumnezeu.

Să te vadă Dumnezeu.

Ce greșeală ai făcut,

Ridicând arma-n sus la mine.

Poezie dedicată dușmanului.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit,

Cules ți-a fost din vechi ostrov,

Buchetul tău de roze mov.

Și-ți va rămâne în alcov

Ca-nsemn al timpului iubit:

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit.

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Cândva și eu va fi să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Și-atunci, avântu-mbietor,

Pe când va fi și eu să zbor,

Prin cer mă va purta de zor,

Cu ochii de lucire plini.

Va fi și eu cândva să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Ține minte steaua calmă

De pe bolta ce visează. —

Este ultima speranță,

Care-n veci rămâne trează...

(Imagine de fundal: fanthomas)