În van „nebunu”-ncearcă

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

Neobișnuit

de blând

timpul

astăzi cere

nimic de la mine

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

Să poți mai mult dar tu nevrând în ignoranță mulțumit de sine să rămâi;

Și așteptând nimicul ce sosește-n fiecare clipă,

Neștiind ce vrei sau nu,

Chiar dăruit de zei fiind;

Strâmbându-te la ei și înjurând locașul lor cel sfânt

Pari fericit!

Halal asemenea trăire fără viețuire!

Căci mediocritatea te alege chiar pe tine,

Doar dacă ești amicul ei loial!

Nevrând să-ți înțelegi menirea spirituală,

Ci judecând doar prin instincte și stomac,

Vai bietul om!

Fie bogat avar, sărac ori gospodar de rând

Căci nu-i tot una îngerul cu-n drac,

Cel harnic cu leneșul trândav,

Iar învățatul să-l pui egal cu prostul îngâmfat!

Toți vor ajunge ,cum se spune popular,

Pământ de flori sau țigla de pe casă!

Dar asta-i altă povestire tristă,

Ce loc aici nu văd să aibă...

Și totuși se naște o-ntrebare:

Ce poate fi mai groaznic

Să mori fără virtuți și mediocru,

Precum un biet măgar în nepăsare se sfârșește!

(10 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

E dimineata,deja

intimpin singur zorii in singuratate.

Intr-o casa plina de fiinta mea,

pentru ca numai de ea am parte.

Toti mau lasat ...

sau eu, i-am lasat pe toti

In pace ca sa doarma noaptea-n pat,

si sa fiu sigur c-am sa ramin singur,am pus lacate la porti.

Ma trag  de par..,

ma sperii de chipul ce se-asterne in oglinda cind ma uit la el.

Si ma vestejesc in vara seaca ca un mar,

inima-mi se zbate ca dupa duiel.

In jur e trist,

si-njur, si-ntreb cine-i de vina..?

Traiesc, ca intr-o drama sau un mit,

si-ncerc sa ma urasc din ce in ce mai mult,fara nici-o pricina.

Peretii-s goi si-ncep parca sa tremur,

de parca la meteo ar fi prognozat...

C-ar fi,un astfel de cutremur,

in mintea-mi, de am cauzat.

Cazuta-mi la pamint,

impreuna cu moralu-mi.

Ce cindva a fost menit,

sa ma ajute dar tot sa pierdut prin gindu-mi.

As vrea sa strig din rasputeri,

sa rasune-ntreaga casa.

Dar simt ca nu mai am puteri,

si parca de nimic nu-mi pasa.

De-ar fi sa fie-asa 

cum poruncesc eu mie

Indata te-as lasa

sa nu mai suferi cit esti vie

Fac drama din nimic,

din zimbet sau imbratisare.

Probabil asa m-am invatat de mic

sa tot arunc petalele din floare.

Sa departez pe cei din jur,

sa pling, sa rid

Uneori ba sa ma bucur,

dinte cu dinte, primul rind si-al doilea rind.

Si-mi amintesc cum imi zice-ai 

ca viata-i numai una 

Si-atunci cind m-alintai

se asternea mai toata ceata, si aparea lumina

Si cind plingeam ma sustinea-i

ca asta-i omeneste 

Cite-o lacrima sa dai 

ca sa poti sa treci peste.

Tot cei greu,

dauna vietii

Imi pling de mila mai mereu 

chipului tau din fotografii.

Si-ti destainu-i cite-o particica

din sinea mea

Si-ti spun si-n glas de ce mii frica

de pustiul din casa-ceasta

Si goluri parca se aseaza in stomac

am plins destul sau poate nu?,

Ca-ci ochii mi sau c-am uscat

mai vreau macar un ceas, mai vreau macar inca unu.

Sa-ti povestesc ce-am realizat,

ce ginduri am 

Ce nou am mai creat,

ce inca n-am facut ce inca la moment n-am.

Am timp dar incerc ca sa-l ignor,

incerc sa ma ascund.

Ca soarele dupa vri-un nor,

as vrea ca sa dispar, in goluri sa m-arunc.

Inca mai sint copil, naiv de felul meu 

de ce oare pe Tata!?

Mi la luat Dumnezeu?!

de ce tocmai mie, una ca aceasta!?

Si nu-mi raspunde nimeni, la intrebarea mea

ma-ntreb unde mii ingerul!?

Ce sta de-asupra fiecaruia,

de ce nu ma ajuta dinsul!?

Probabil cind Domnu-a impartit 

la fiecare cite unul.

Al meu nu a fost de gasit,

sa-mi lumineze drumul

Sau poate asa mi-a fost scris in stele 

sa fiu uitat de bun

Si eu si toate visele

si-ale mele daruri de Craciun.

De ziua mea la toti li sau dat citi-un inger

dar al meu inca n-a ajuns la mine

Nici la a 20-cea aniversare, de la cer...

nu mi sa dat nimic,ba chiar mai rau... mi te-au luat si pe tine 

Poate de-acum incolo, cind voi privi la ceruri, 

tu vei fi acolo ca sa-mi zimbesti mereu,

Sa desenezi de Craciun din nouri, ale mele mult asteptate cadouri.

si tot atunci ca sa-ti simt prezenta aprope de trupusorul meu.

Si cind imi va fi mai greu,

tu intodeauna,sa ma sustii de-acolo de pe cer.

Sa-mi zimbesti cind vreau,

cersind eu am sa-ti cer.

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.