Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!

Amintiri din gând,

Sunt baloane de trecut,

Stau una câte una-n rând,

Stând și numărând secunde.

În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….

Miroase a viață prăbușirea mea,

Și zborul frânt a mângâiere,

Și n-am crezut nicicând că voi avea,

În râsul meu un hohot de durere.

O viață-ntreagă am explorat abisuri,

Și-n grote m-am hrănit cu patimi,

Și mi-am găsit în tainicele visuri,

Exil pe-un umăr ud de lacrimi.

Miroase a vechi coșciugul pregătit,

De funeralii încontinuu-i este dor,

Și zilnic sunt de toți hulit,

Că-n tinerețe am refuzat să mor.

De atunci cu moartea stau la masă,

Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,

Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,

Și cred c-o veșnicie voi trăi...

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Fii tu vesel,

Nu fi trist.

Bucură-te că trăiești,

Bucură-te că în satul  natal locuiești.

Tristețea într-o parte,

Veselia e prezentă.

Când e totul bine,

Și totul se primește.

O noutate bună te înveselește,

În ochi lumina-ți strălucește.

Vesel dacă tu ești,

Cu mult mai bine trăiești.

Când ești vesel tu,

Nu vezi nicio problemă.

Din orice problemă grea găsești ieșire,

Când ești vesel cântecul îți cântă.

Și nimic rău nu mai contează,

Când ești vesel ajungi de la pământ la cer.

Ești vesel până la a șaptea cer de bucurie,

Că ai totul și ești vesel.

Și ești mulțumit lui Dumnezeu.

Că existi pe acest pământ.

Ești mulțumit de casă,

De pâinea ce o ai pe masă.

Ești fericit și vesel,

Ca nimeni nu poți fi.

Pentru că ești vesel

Și  tristețea nimeni nu-ți va o dori,

Că ești vesel și nu-ți contează:

Ce oră e acum,

Unde tu te afli,

Și unde te vei afla,

Acolo unde cântă muzică.

Unde pasărea măiastră,

Îți cântă sub o streașină.

Cine este trist și supărat,

Numai nu tu,

Unde soarele-ți zâmbește,

Și unde norii nu-ți plâng.

Și doar ți-e important,

Cu cine ești cine e alături,

de tine.

Ce mândrești că ești vesel ci nu trist.

Că viața-i  una și trebuie,

să o prețuiești.

În viață totul o să reușești,

Vei fi vesel la infinit.

În trecut, la prezent și în viitor.

Că totul este înainte,

Nu uita să ții minte, ale mele cuvinte.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

"Fii tu vesel nu fii trist."

Unu, doi, trei

Mai bate inima odată,

Unu, doi , trei 

Nu se oprește niciodată,

La final ea tace,

Se odihnește, dații pace,

Nu-i adevărat, se-oprește,

Și omul numai trăiește,

Oameni buni a obosit,

Oare ce s-a lenevit?

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...