Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Category: Diverse poems
All author's poems: Rareș Gireadă
sonet
Date of posting: 1 августа 2024
Views: 347
Poems in the same category
Cotidian
Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie
Plouă ghiocei din inimile îndurerate
În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie
Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate.
Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite
Trufia și nepăsarea, stindard arborează
Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite
Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.
Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți
Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie
Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți
Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.
Omul averi agonisește
La demoni se închină, puterea o cedează
Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește
Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează.
Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii
Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței
Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii
Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.
Iarnă ?
De-acum norii cenușii
S-au mai pus un pic pe gânduri
Vor să știe, vor să simtă
Dacă merită să ningă
Doar pe vârfuri argintii
Se mai dă puțin de-a dura
O zăpadă rătăcită
Ce și-a-nchis acum cortina
Luna însăși se întreabă
- Unde e a mea zăpadă ?!
- Unde-s toți copiii mei ?!
Ce cândva zburau pe gheață
Noaptea plină de mister
Rătăci acum hoinară
Căuta gonind spre miază
Albe dealuri de zăpadă
Vântul aspru ce-ngheța
Frunți, obraji de cărămidă
Iese acum timid, plăpând
Caută pomeți în tindă
Brazii falnici se cuprind
Și se roagă zi și noapte
Să-și găsească în curând
Haine albe și pufoase
Soarele stătea pitit
Gata gata să răsară
Își făcuse loc subit
Și-l dăduse la o parte
Ceața densă de argint
Hornurile parcă zbiară
Fumegă din când în când
Furioase dar fricoase
Că afară parcă-i vară
Ar fi vrut ca să mai vadă
Alba nea de-odinioară
Dar în fiecare seară
Când copiilor, bunicii
Le citesc povești de somn
Se întreabă pe ascuns
- Oare va mai fi iar iarnă?
Marius Ene, Poland, 22.12.2023
Toast rusesc
Noaptea e înconjurată
De lumina focoaselor nucleare
Bombe cad în zbor
Dar în miniatură
Bombe artizanale
Confecționate din deșeuri nereadioactive
Nu e amuzant că,
Putin vrea să ocupe
și Insula Marea Brăilei
să o transforme într-o enclavă pescărească.
Ar dori să ajungă pană la
porțile Bosforului și Dardanele,
cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,
să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,
Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.
Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard
Să ii arunce un gram de otravă rusească
în ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.
De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă
Din golfurile Oman și Persan
Numite micromări arăbești.
Putin ar dori să controleze Marea Arabiei
Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.
Prieten ori Dușman
Că-i prieten, că-i dușman
Care-i diferența man?
În final toți te vorbesc
Pe la spate te lovesc.
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Cotidian
Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie
Plouă ghiocei din inimile îndurerate
În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie
Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate.
Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite
Trufia și nepăsarea, stindard arborează
Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite
Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.
Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți
Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie
Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți
Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.
Omul averi agonisește
La demoni se închină, puterea o cedează
Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește
Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează.
Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii
Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței
Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii
Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.
Iarnă ?
De-acum norii cenușii
S-au mai pus un pic pe gânduri
Vor să știe, vor să simtă
Dacă merită să ningă
Doar pe vârfuri argintii
Se mai dă puțin de-a dura
O zăpadă rătăcită
Ce și-a-nchis acum cortina
Luna însăși se întreabă
- Unde e a mea zăpadă ?!
- Unde-s toți copiii mei ?!
Ce cândva zburau pe gheață
Noaptea plină de mister
Rătăci acum hoinară
Căuta gonind spre miază
Albe dealuri de zăpadă
Vântul aspru ce-ngheța
Frunți, obraji de cărămidă
Iese acum timid, plăpând
Caută pomeți în tindă
Brazii falnici se cuprind
Și se roagă zi și noapte
Să-și găsească în curând
Haine albe și pufoase
Soarele stătea pitit
Gata gata să răsară
Își făcuse loc subit
Și-l dăduse la o parte
Ceața densă de argint
Hornurile parcă zbiară
Fumegă din când în când
Furioase dar fricoase
Că afară parcă-i vară
Ar fi vrut ca să mai vadă
Alba nea de-odinioară
Dar în fiecare seară
Când copiilor, bunicii
Le citesc povești de somn
Se întreabă pe ascuns
- Oare va mai fi iar iarnă?
Marius Ene, Poland, 22.12.2023
Toast rusesc
Noaptea e înconjurată
De lumina focoaselor nucleare
Bombe cad în zbor
Dar în miniatură
Bombe artizanale
Confecționate din deșeuri nereadioactive
Nu e amuzant că,
Putin vrea să ocupe
și Insula Marea Brăilei
să o transforme într-o enclavă pescărească.
Ar dori să ajungă pană la
porțile Bosforului și Dardanele,
cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,
să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,
Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.
Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard
Să ii arunce un gram de otravă rusească
în ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.
De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă
Din golfurile Oman și Persan
Numite micromări arăbești.
Putin ar dori să controleze Marea Arabiei
Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.
Prieten ori Dușman
Că-i prieten, că-i dușman
Care-i diferența man?
În final toți te vorbesc
Pe la spate te lovesc.
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Other poems by the author
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Privește astăzi pe acele geamuri...
Privește astăzi pe acele geamuri
Ce bat spre-ograda gândului plăcut,
În care și acum, dormind sub ramuri,
Te-așteaptă marca timpului pierdut.
De mult în sinea ta domnește frica
Prezentului acesta-ncrâncenat...
Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica
Făptură ce cu sorii a jonglat!
Mă întristează să te văd cum suferi,
Știindu-ți dragul suflet delicat,
Precum era și vântul printre nuferi
În dimineața când ne-am sărutat...
Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,
Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...
Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,
Voi răsări mereu cu glasul viu.
(Imagine de fundal: Jill Clardy)
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Privește astăzi pe acele geamuri...
Privește astăzi pe acele geamuri
Ce bat spre-ograda gândului plăcut,
În care și acum, dormind sub ramuri,
Te-așteaptă marca timpului pierdut.
De mult în sinea ta domnește frica
Prezentului acesta-ncrâncenat...
Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica
Făptură ce cu sorii a jonglat!
Mă întristează să te văd cum suferi,
Știindu-ți dragul suflet delicat,
Precum era și vântul printre nuferi
În dimineața când ne-am sărutat...
Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,
Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...
Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,
Voi răsări mereu cu glasul viu.
(Imagine de fundal: Jill Clardy)
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…