Primirea lui Asclepio

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Ține minte steaua calmă

De pe bolta ce visează. —

Este ultima speranță,

Care-n veci rămâne trează...

(Imagine de fundal: fanthomas)

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare,

Cum negustoru-ntr-un bazar

O plată pe obiect își are.

Iar prețul nu-i deloc amar,

Când mintea stă pe-mbelșugare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare.

Mă-ncred în orele ce sar

Cu-acea malignă usturare

Alegerea că-i pe cântar

În loc prin talerul mai mare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar!

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei  neputință
Ajută oamenii să nu  rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.

,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie  a ta pildă
S-alungi minciuna din  falsa catedrală
Cu idoli  războinici ce-n  sânge
De creștin,  urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea  să dispară.

,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.

,,Pâinea noastră cea de  toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va  fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai  ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.

,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng  credința în tine
să nu  o respectăm,
Noi,  înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată

,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce  ne bântuie
Înalță-ne,  ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.

Din fiecare ochi se naște-o altă zare,

Un drum ce nu-i al meu, dar l-aș putea visa,

Un colț de cer cu pajiști și izvoare,

Un cântec stins ce vrea a se-nălța.

Se vede altfel lumea prin ochii ce au plâns,

Prin cei ce-au cunoscut trădări și dor amar,

În ei, lumina vine din fulgerul ascuns,

Și dintre mii de umbre apare cerul clar.

În fiecare ochi se vede vremea bună,

Sau, poate, o ninsoare ce nu se va topi,

Căci toți purtăm în noi o noapte fără lună,

Și o iubire stearpă ce vrea a înflori.

Din fiecare ochi se vede altfel lumea –

Un vis, un drum, un cântec neștiut,

În ochii tăi, eu văd cum înflorește bruma,

Și-n ochii mei, tu vezi c-a dispărut.

Din fiecare ochi se naște o poveste,

Un vis de foc, un țărm necunoscut,

O rană ce se stinge în lumile celeste,

Și în tăceri ce-n lacrimi s-au zbătut.

De parcă n-ar fi încă îndeajuns,

S-a hotărât de sus în mod oficial,

Că întrebării nu e necesar răspuns,

Nimic nemaifiind astăzi vital.

Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,

Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,

Iar toți acești din generația nouă,

Orbiți, pășesc înspre globalizare.

Ne este inutil ogorul semănat,

Căci totul din import e trufanda,

E interzis să pui și varză la murat,

Doar E-urile le putem mânca.

Ne grohăie râtanii plini de pestă,

De vaci, ne spun că s-au smintit,

Și nimenea pe nimeni nu contestă,

Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.

Ne este mersul dirijat subtil,

De păpușari cu mare îndemânare,

Și nu-i nimic în lume mai umil,

Decât să stăm cu mintea-n hibernare.

Va trece o perioadă nu prea mare,

Când ce-au dorit, ei vor avea...

Nepoții vor privi documentare,

Cu omul liber, care și gândea.

Mă uit în oglindă și-adesea tresar,

Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,

Și caut scânteie în ruguri și aștri,

S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.

Mă simt un Cioran exilat în mansardă,

Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,

Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,

Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.

Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,

De țară și amici alungat și trădat,

Cu piatra în os și lemnul în sânge,

Dalta în mână mi se vaită și plânge.

Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,

Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,

Pe Champs-Elysees cu pas românesc,

La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.

Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,

Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,

Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,

Ce curge alene spre-al casei pridvor.

Nu mai vreau să îmi astup golul din mine cu prezenta cuiva,

Bucățile mele frânte acum s-au reasezat

Nu îmi e mai dor să simt, nici să iubesc am devenit altcineva,

Mă-ntreb ce părți din noi și din amintiri încă ne poartă,

Câte din trecut m-au mai lovit și schimbat,

Uneori acceptam ce ne este menit, alteori am lăsat trecutul în spate fără în a mai accepta compromisuri că totul se iartă.

Cine ești când nu te vede nimeni,

Când umbrele-ți dansează pe pereți,

Când gândurile-ți curg asemeni,

Poveștilor nespuse, așezate-n vers?

Cine ești când ziua se sfârșește,

Și noaptea vine, blândă, peste cer,

Când masca vieții se desprinde lin,

Și sufletul se pierde în mister?

Ești visătorul, cel ce-și scrie

Poveștile în taina serii calde,

Sau poate ești un simplu muritor,

Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?

Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,

O rază-n întuneric, fără nume,

Sau ești un fluture ce zboară,

Din floare-n floare, căutând comoară?

Cine ești când nimeni nu privește,

Când inima ți se aude doar în șoapte,

Când sufletul ți-e singurul prieten,

Și timpul parcă stă, uitat de toate?

Poate ești tu, cel adevărat,

În liniștea adâncă regăsit,

Un suflet liber, neîncorsetat,

De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.

Cine ești când nu te vede nimeni?

Poate răspunsul stă în liniștea ta,

În acele clipe rare și senine,

Când ești doar tu, și ești așa cumva.