Primirea lui Asclepio

Pe un pat ce umblă-n lume,

Şade moartea pe cearșaf,

Şi mănâncă câte-un nume,

Înmuiat în lapte praf.

Umblă coasa pe uliță,

Cad în bernă multe uși,

Îngerii în cer sughiţă,

Şi se scaldă în cenuși.

Moartea bea cu popa-n sat,

Clopotaru cântă-n luncă,

Gropnicerii-s la săpat,

E de muncă, e de muncă!

Domnule doctor, mă doare un nerv,

Chiar in călcâiul lui Ahile.

Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!

Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...

Ah! Şi măseaua minții a străpuns

Acut din falcă prin obraz

Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis

Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.

Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!

Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...

Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,

muşcând brutal din nervul vag.

Iti doresc eu fericire,bucurie si succes
Da -le celora din jur, stralucirea mea
Inima sa-ti fie plina de iubire ca in vis
Acufunda -ma copilo in dragostea ta
Unde te-as vedea, sa te salut
Unde te- as intilni, sa te sarut
Tu esti mindra mea aleasa
Imi esti steaua de pe cer
Ce n-as da sa-mi fii mireasa
Cit astept , dar inca sper
Tu da-i zilei,frumusete
Florilor , a ta culoare
Cerului ii da-i tu stele
Mie, raza ta de soare

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei  neputință
Ajută oamenii să nu  rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.

,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie  a ta pildă
S-alungi minciuna din  falsa catedrală
Cu idoli  războinici ce-n  sânge
De creștin,  urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea  să dispară.

,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.

,,Pâinea noastră cea de  toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va  fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai  ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.

,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng  credința în tine
să nu  o respectăm,
Noi,  înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată

,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce  ne bântuie
Înalță-ne,  ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Din țărâna decadelor frânte,

răsare un trunchi încărcat cu amintiri,

de istorii luptate și învățate pueril.

Cu lăsate și căzute crengi,

el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,

gata să se clatine

și să cadă la pământ.

Sorbirea asfințitului aclamă

această ultimă vedere a unui simbol măiastru,

ce a purtat cândva pe coroana sa

povara unui întreg cer,

iar uliii, un soi de îngeri păsărești,

vin să își ridice vechea șezătoare

în locurile de veci.

Iar când cu o ultimă mijire de claritate

piere și galbena zi,

unde a stat el odată

acum parcă se arată, timidă,

o crăiță încununată cu nimburi viorii.

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)