Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Rareș Gireadă
sonet
Дата публикации: 1 августа 2024
Просмотры: 261
Стихи из этой категории
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
S I Stola
Atunci cand imi este teama
Respiratia ta imi este pansament
Iar cand durerea sufletului meu
Devine tot mai mare
In bratele tale isi gaseste alinare
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Vocea ta blanda si cuvintele alese
In momente de fericire si durere....
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Cladura sufletului tau...
O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta
O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,
Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!
Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau
Deschide-ti sufletul tau bun si tine ma ascunsa
Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles
Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!
Arma în jos!
Arma în jos..
Nu-ţi sunt duşman!
Arma o vei ridica,
Când ţi-oi fi duşman.
Iar acum tu taci şi ascultă!
Fără vorbă multă.
Mi-ai fost un bun amice,
Iar acum îmi eşti duşman.
Timp nu mult a trecut,
Şi răutatea ţi-a crescut.
Arma în sus ai ridicat,
Şi erai neînfricat.
În ochii tăi nici nu vedeai,
Cât de mult greşeai.
Nici frică nu-ți era,arma s-o ridici,
De atunci tu-mi ești dușman.
Să te bată Dumnezeu.
Să te vadă Dumnezeu.
Ce greșeală ai făcut,
Ridicând arma-n sus la mine.
Poezie dedicată dușmanului.
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Natalia
Amintiri din copilărie
Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Moșule, Nicolae!
Moșule, te-aștept să vii la mine
Să urci tiptil, tiptil pe trepte,
Să spun eu o dorință către tine
Și dacă vrei să pui ceva în ghete
Vreau să-mi aduci mie cadou
Ceva de scris, poate-un stilou,
Să scriu rețete pentru suferință
Iar tu să vindeci, că ai putință
Iar la familie și-ai mei prieteni buni
Rog să le aduci în dar lor sănătate,
Că cine-i sănătos poate face minuni
Și fericire dărui din a lor bunătate
Mă rog la tine dragă, Moșule
Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,
Fii milostiv și le ascultă ofurile
Alină-le durerea pe care tu o știi
Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine..voi fi pe lista ta!
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
S I Stola
Atunci cand imi este teama
Respiratia ta imi este pansament
Iar cand durerea sufletului meu
Devine tot mai mare
In bratele tale isi gaseste alinare
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Vocea ta blanda si cuvintele alese
In momente de fericire si durere....
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Cladura sufletului tau...
O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta
O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,
Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!
Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau
Deschide-ti sufletul tau bun si tine ma ascunsa
Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles
Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!
Arma în jos!
Arma în jos..
Nu-ţi sunt duşman!
Arma o vei ridica,
Când ţi-oi fi duşman.
Iar acum tu taci şi ascultă!
Fără vorbă multă.
Mi-ai fost un bun amice,
Iar acum îmi eşti duşman.
Timp nu mult a trecut,
Şi răutatea ţi-a crescut.
Arma în sus ai ridicat,
Şi erai neînfricat.
În ochii tăi nici nu vedeai,
Cât de mult greşeai.
Nici frică nu-ți era,arma s-o ridici,
De atunci tu-mi ești dușman.
Să te bată Dumnezeu.
Să te vadă Dumnezeu.
Ce greșeală ai făcut,
Ridicând arma-n sus la mine.
Poezie dedicată dușmanului.
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Natalia
Amintiri din copilărie
Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Moșule, Nicolae!
Moșule, te-aștept să vii la mine
Să urci tiptil, tiptil pe trepte,
Să spun eu o dorință către tine
Și dacă vrei să pui ceva în ghete
Vreau să-mi aduci mie cadou
Ceva de scris, poate-un stilou,
Să scriu rețete pentru suferință
Iar tu să vindeci, că ai putință
Iar la familie și-ai mei prieteni buni
Rog să le aduci în dar lor sănătate,
Că cine-i sănătos poate face minuni
Și fericire dărui din a lor bunătate
Mă rog la tine dragă, Moșule
Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,
Fii milostiv și le ascultă ofurile
Alină-le durerea pe care tu o știi
Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine..voi fi pe lista ta!
Другие стихотворения автора
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Prevăzând apusul
Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne...
Iar în adâncu-i hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...
Aproape înecată-n văi nocturne,
Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...
Și când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne...
Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturalețe a luminii,
Se va găsi ca, poate, întristarea
Să nu m-apese-n chipul cum arinii
Se frâng în vijelii ce bat cărarea:
S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Prevăzând apusul
Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne...
Iar în adâncu-i hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...
Aproape înecată-n văi nocturne,
Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...
Și când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne...
Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturalețe a luminii,
Se va găsi ca, poate, întristarea
Să nu m-apese-n chipul cum arinii
Se frâng în vijelii ce bat cărarea:
S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.