Primirea lui Asclepio

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

Stiu ca nu-ti plac versurile mele,

Folosesc numele unor femei din carne si oase;

Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,

in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,

Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,

Trebuie sa ai taria unui soldat.  Nu-i vina mea,

Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,

Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna

dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,

arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -  

N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,

Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,

As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,

Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.

Asta-i altă seară-n care gândurile nu-mi dau pace,

Copilul din mine urlă de durere și se zbate,

Vreau să-l ajut dar nu pot, n-am ce-i face,

N-a fost pregătit pentru lumea asta crudă,

Urechile lui cuvinte de ură nu vor să mai audă

Inima lui de iubire începe să se ascundă,

A iubit, de asta ochii în fiecare seară i se udă.

Este vina mea pentru că nu l-am pregătit

Nu i-am spus că doare dacă iubești și nu ești iubit,

Acum caut o cale ca singur să fiu fericit.....

Defapt nu caut nimic, nu fac nimic, doar îl mint....

Cum aș putea să-i spun c-am ales să sufăr o viață,

Cum să-i spun că-mi place să-mi curgă lacrimi pe față,

Cum să-i explic faptul că pot să iubesc și fără să fiu iubit 

Cum să-i spun că visele lui din cauza mea au murit....

El nu credea în iubire, dar eu am găsit iubirea adevărată

Ea este totul pentru mine, nu este doar o simplă fată,

Poate ea nu mă mai iubește, dar eu îi port iubire curată

Îl las să mă judece, dar n-am să schimb nimic 

Poate greșesc, îmi asum, îmi place să mă complic,

În viață am să iubesc tot ce-mi este interzis 

Am s-o iubesc doar pe cea căreia îi sunt promis.

Printre poeţi la crâşma fără mese,

Homer ne toarnă-n halbe vise,

Ţinându-ne condeiele în lese,

Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.

O muză lângă noi dansa tușind,

Venise din Siberia lui Pușkin,

Şi ne înecam în sânii ei de argint,

Ca într-un purgatoriu fără chin.

Azi crâșma au închis-o analfabeţii,

Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,

Poetul plânge în pustiul vieţii,

Doar muza, dansează şi tuşeşte.

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

Puterea lui Dumnezeu,

Mă ghidează tot mereu.

Am dar de la Dumnezeu,

Și lumină sfântă eu..

Văd scopul lui Dumnezeu.

Binecuvântarea ta,

Îndrumă azi calea mea...

Știu că doar iubirea ta,

Mă îndrumă în credința mea 

Am recunoștință vie,

Vreau să mă înțeleg cu tine 

Împreună și unități,

Să fim Doamne fericiți.

Îmi doresc să pot avea,

Tot ce vreau în viața mea,

Cu înțelepciunea ta,

Duhul sfânt mă va îndruma,

Și pacea ta voi avea.

Las toate in grija ta..

Te am în inima mea,

Simt că este, mâna ta.

Inima mi-ai vindecat,

De când eu te-am acceptat.

Tot ce Dumnezeu mia dat,

Am primit neîncetat,

Cum le face Dumnezeu,

Aș vrea ca să pot și eu.

Dar sunt recunoscător,

Pentru al său ajutor.

Domnul fie lăudat,

Am fost de el ajutat.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Din țărâna decadelor frânte,

răsare un trunchi încărcat cu amintiri,

de istorii luptate și învățate pueril.

Cu lăsate și căzute crengi,

el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,

gata să se clatine

și să cadă la pământ.

Sorbirea asfințitului aclamă

această ultimă vedere a unui simbol măiastru,

ce a purtat cândva pe coroana sa

povara unui întreg cer,

iar uliii, un soi de îngeri păsărești,

vin să își ridice vechea șezătoare

în locurile de veci.

Iar când cu o ultimă mijire de claritate

piere și galbena zi,

unde a stat el odată

acum parcă se arată, timidă,

o crăiță încununată cu nimburi viorii.

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit,

Cules ți-a fost din vechi ostrov,

Buchetul tău de roze mov.

Și-ți va rămâne în alcov

Ca-nsemn al timpului iubit:

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit.

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.