O viață cu de toate

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Ţi-am adus şi viorele,

Ţi-am adus şi toporaşi;

Deci, atâta frumuseţe

Vezi pe mâna cui o laşi!

Toţi copacii din pãdure

Se-aplecarã-n felul lor

Şi-mi şoptirã cã, de tine,

Chiar le e nespus de dor.

Ia ascultã cum ne-ncântã

- Cã îţi place, bãnuiesc -

Dulce, o ciocãnitoare,

În limbajul pãsãresc!

Tot zãvoiul vrea s-audã

Cum îi cântã cucul, iar,

Pescãriţei cãlãtoare,

La sfârşit de cireşar.

Dor îţi va fi de cântarea-i

Şi pãdurii-i va fi dor,

Dar va trebui s-aştepte

Pânã anul viitor...

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

Trecut-au anii peste noi

Ca apele, la vale.

Şi ne lăsară, mai apoi,

Doar umbre lungi şi pale.

Trecut-au anii, aşadar,

Ca vânturi peste lanuri,

Ce-au spulberat din calendar

Nenumărate planuri...

Trecut-au anii... lung şirag

De fluturi şi mărgele

De temeri şi de frământări

Din ce în ce mai grele!

Trecut-au anii, cânt de dor

Cântat în graba mare

Cu cei care trăiesc şi mor

Pierzându-se-n uitare.

Trecut-au anii... cânt prelung

De păsări, prin coline;

Aş vrea să fug şi să le-ajung

Dar ele fug de mine...

Tremură de frig bătrâna,

Motanu-n poală -i toarce,

Crapă sub tălpi țărâna,

O atinge vântul rece..

Suflă cenușa din cuptor 

Pe obrazu-i stafidit,

Meditând la viitor.

Se puse-n colț pe moțăit..

Iarna -i grea, omătu mare;

Oftează printre rânduri.

Bani de lemne nu are,

Doar niscaiva scânduri 

Găsite într-un tomberon.

De-ale gurii ca să aibă 

Șontâc pe un baston,

Bolmojind sub barbă,

Pe la porți cerșește 

Mila omului de rând,

Ce-n casă o primește,

Cu motanul ei plăpând..

Stăteam la geam, oftând...

Când văd ceva alb străbătând 

Satul de mult uitat,

În emoții triste pictat.

Apropiindu-se încet, încet,

A trezit în mine un foșnet.

Purta pe cap o coroană,

Parcă era scoasă din icoană.

Am fugit repede afară,

Să văd figura ca de ceară.

Când se uitară ea la mine,

Îi curgeau lacrimi cristaline.

Am întrebat-o cine este,

Iar ea mi-a spus să dau de veste:

Regina Iarnă a venit

Și tot ținutu’ a stăpânit!

Stârniți de vuietul de-afară

Sătenii au început s-apară.

De la mic la mare veneau

Și cu totii se mirau.

Purta o rochie lungă, brodată,

Cu trandifiri înghețați sculptată.

Regina avea așa o energie,

De ziceai că totu-i magie!

Cu trudă și ajutor,

Țesu covor după covor.

Strat de nea imaculat,

Domnind peste-acest regat.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Moldova țara minune

Noi nu avem nici o opțiune,

Pace în țară ne dorim

Nu prea vrem să suferim!

De ne-ar năvăli dușmani

Vom vorbi noi cu Romani,

Mână la mână noi vom pune

Și dușmani îi vom răpune!

Pace în țară vom avea 

Pentru omenirea mea,

Și ne vor zice tare dușmani

Că Moldova este cea mai tare!

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

E fior ascuns în tine,
Nu-l aștepți, dar el tot vine;
Vine-n dar la fiecare,
Și la fel, în dar, dispare.

Pe-un surâs, pe-o vorbă bună,
Pe un cântec despre lună;
Pe-un miros de primăvară,
Din orice poate s-apară.

O vibrație născută,
Dintr-o lume nevăzută,
Curge-n suflet, și-l inundă,
Izvor cald, cu Viață Sfântă.

Când apare, când dispare,
Și când vine parcă-i bine,
Și tu vrei cu disperare
Să rămână mult la tine;

Îns-aproape din senin,
Se topește ca o boare,
Rămânând în loc venin,
Până data viitoare.