Dor și frumusețe
Ţi-am adus şi viorele,
Ţi-am adus şi toporaşi;
Deci, atâta frumuseţe
Vezi pe mâna cui o laşi!
Toţi copacii din pãdure
Se-aplecarã-n felul lor
Şi-mi şoptirã cã, de tine,
Chiar le e nespus de dor.
Ia ascultã cum ne-ncântã
- Cã îţi place, bãnuiesc -
Dulce, o ciocãnitoare,
În limbajul pãsãresc!
Tot zãvoiul vrea s-audã
Cum îi cântã cucul, iar,
Pescãriţei cãlãtoare,
La sfârşit de cireşar.
Dor îţi va fi de cântarea-i
Şi pãdurii-i va fi dor,
Dar va trebui s-aştepte
Pânã anul viitor...
Категория: Стихи о природе
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 9 июля 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 302
Стихи из этой категории
POSADA
Curge raul repede,involburat,
Printre creste umflat.
Malurile sunt ziduri drepte,
Sprijinite intre creste.
Raul este intovarasit.
De un drum ingust,pripasit,
Printre ape si semete creste
Unde numai iarba creste.
Zgomot,vuiet, tropot,
Se aude ca un ropot.
Carol Robert cu a lui armata,
Trece falnic ,ordonta.
Sus pe inaltele creste,
Fara a prinde de veste,
Este urmarit pe furis
Din fiecare ascunzis.
Oaste mare,inarmata,
In armura invesmntata.
Cu scuturi stralucitoare,
Arcuri si sabii ucigatoare.
Oaste cu care Robert Carol,
A spus chiar parol,
Ca-l ia pe Basarb-Voda
De barba, ca pe un Voda.
Din ascunzisuri il va scoate,
Cand el v-a socoate.
Ca in a lui mandrie,
A uitat ca-i pote fi tragedie.
Dar ca la un semn,
Dintr-un ordin demn,
De sus de pe creste,
Totol fara veste,
Peste armata ce mare,
Cade ca o daramare,
Pietre ,stanci,busteni,
Sageti trse de osteni.
Din oastea semeata,
N-a mai ramas decat ceata.
Totul este la pamant,
Si sub juramant,
Fuge Robert Carol,
Si spune din nou parol,
Ca pe aceste plaiuri ,
Sa se auda numai naiuri.
Iubesc ploaia de Nichita Stănescu în germană
Iubesc ploaia nebună ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer și cad împietrind
Bezmetici și goi !
E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !
Mari picuri de nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați,
Săruturi răzbat !
De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !
Ich liebe Regen
Ich liebe den verrückten Regen, den es will
Zu fallen, zu verletzen, nur sie zu sein
Am Tisch derselben rostigen Halle,
Wenn niemand nach der erhaltenen Antwort fragt,
Ich möchte, dass sie bleibt!
Es ist ein obsessiver Aufruf, Bedürfnisse zu teilen
Lass es vor allem auf uns regnen,
Wenn die schweren Streusel in die Irre gehen
Sie steigen in den Himmel und fallen steif
Verrückt und nackt!
Es ist der Regen an den Fenstern, der schrill fällt,
Ich sitze alleine am Fenster und bin doch abwesend
Wenn niemand den Blick nach einer Referenz fragt,
Ich erzähle niemandem, nicht einmal mir selbst, was ich hoffe
Eine präsente Sonne!
Große Hochzeitstropfen streuen hart
Das Hemd des Bräutigams, Erdkönig
Allein am Tisch sitzen, heiraten und gehen,
Tomnatisch und schwer, von Winden ergriffen,
Küsse Schmiede!
Selbst wenn es regnet, ist es glatt
Mit den kalten Tropfen ruft es mich zum Kommen,
Vor allem, um mir zu sagen, was er will,
Ich liebe den verrückten Regen, so wie er ist
An das Schicksal glauben!
Prin toamna-n tunecoasa...
E toamna cad frunzele,prea trist nelinistit
De vint sint risipite-n aer,usor purtate-n vint
Si vin dureri plin de vapaie nealinate
Fiind tomana si cu jale in inimile toate.
Oare cind va fi si cald sa nu mai ploaie ,
Durerea, sa nu ma doboare va fi oare?
Fiind suflata de o miscare incetisor
De raiul frunzelor fioare imie dor.
De plinsete rasuna tara si -e ecou
E dor de nepasare ce e dor?
Pleaca pasarile cu ele i-au si amintiri
Durere,lacrimi si suspin in sir...
Octombrie de George Topârceanu în portugheză
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…
Outubro
Outubro partiu nas colinas
Tapetes amarelos e vermelhos.
Nuvens prateadas passam nas ondas
E cante amor para o galo.
Eu sempre olho para o barômetro
E estremeço quando cai um pouco,
Porque o sol está ficando menor
em diâmetro.
Mas sob o céu quente como em maio
Dias brancos passam dias,
Mais inconstante e mais
Sutil…
Atrasado prematuramente
Outono caminha pelos jardins
Com as dobras da clamídia cheias
De crisântemos.
E como ele mal flutua em movimento
Como uma marquesa
Como todo o universo
Olhe para eles com surpresa, -
Um morcego confuso
Por causa de sua aparição inaugural
Ele ficou amarelo, confuso
E a emoção floresceu
A segunda vez…
crochiu liric/10
atingându-mi creștetul,
degetele tale-mi-ncurcă visele.
pe unde voi mai colinda?
în jurul nostru-i
doar un tor de lumină.
umbra, tremurătoare a lunii,
mângâie
bolta de iasomie.
Другие стихотворения автора
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...