flux de poeme naani /56

Peste țară a domnit 

Gerul rece și cumplit

Ne-nghițit căsuțele

Mia-nghețat mânuțele.

A pictat și flori de gheață

Chiar acum de dimineață

Soarele ni l-a furat

Și cu nori l- a astupat.

Fulgi de vată ne-a adus

Chiar acum pe la apus

Gerul crud și morocănos

Este chiar caraghios.

Săniuș a pregătit

Și copiilor a șoptit

Hai ieșiți acum afară

Nu vă mai uitați la oră.

În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,

Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,

Tahiti este plin de povești de pură încântare;

Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.

Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.

Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante

Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.

Dansează cu anemonele roșii, exuberante.

În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,

Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.

Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.

Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.

Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,

Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;

Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,

Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.

Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,

Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.

Poezie de Marieta Maglas

Timp neliniștit afară

Vânt și ploaie, groaznic sună

Oameni chiuie prin strada

Norii gri se tot adună.

Sunet al nopții întunecate

Pe mine m ai învăluit,

De frica ta stau toți în case 

Ca să nu te fi jignit. 

Sunetul tău ma-nfioara

Adanc in suflet când aud, 

Cântând o bufniță p-afara

Speriindu-mă de la început.

Oh,tu...noapte nesfârșită 

Spune mi, de ce ai venit?

Să ne bagi pe toți în case

Să ne sperii la infinit? 

𝚁𝚊̆𝚖𝚊𝚜̦𝚒 𝚐𝚘𝚒,

𝚙𝚊̆𝚛𝚊̆𝚜𝚒𝚝̦𝚒 𝚍𝚎 𝚏𝚛𝚞𝚗𝚣𝚎 𝚒̂𝚗 𝚖𝚒𝚓𝚕𝚘𝚌𝚞𝚕 𝚒𝚎𝚛𝚗𝚒,

𝚙𝚊𝚛 𝚗𝚒𝚜̦𝚝𝚎 𝚜𝚝𝚛𝚒𝚐𝚘𝚒

𝚌𝚞 𝚛𝚊𝚖𝚞𝚛𝚒 𝚍𝚎 𝚙𝚊̂𝚗𝚣𝚎.

𝙶𝚊̆𝚣𝚍𝚞𝚒𝚝̦𝚒 𝚜𝚞𝚋 𝚞𝚗 𝚌𝚎𝚛 𝚍𝚎 𝚙𝚘𝚟𝚎𝚜𝚝𝚎,

𝚊𝚜𝚝𝚊 𝚍𝚊 𝚌𝚘𝚖𝚘𝚊𝚛𝚊̆ 𝚎𝚜𝚝𝚎!

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni, Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni. Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor! Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor. Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini. Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini! Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor, Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor. poezie de Vladimir Potlog

doar tristețea-

unor triluri de privighetoare,

atinge

vârfurile plopilor.

abia simțit,

vântul

mătură urmele celor ce-viețuiesc

în morminte.

neliniști-

sculpturi de vânt

vârtejuri rotite

de brațele de oțel ale unei

caracatițe solare-

oglindesc

în oglinda brixel

siluete feminine

temătoare

orașul e viu când

locuitorii lui

simt zborul păsărilor

peste talgerile fântânilor;

când inima copiilor lui

vibrează la atingerea bunătății.

casa  noastră e vie

cand sufletele-s

luminoase.

s-au auzit

ample și-armonioase bătăi din aripi

între cele doua cercuri

de rază egală.

vrajba dintre clanuri,

clevetirile de pe marginea prăpastiilor,

dușmăniile din spatele ușilor închise

au dispărut

  când în mreaja pescarilor

se zbăteau

o sută cinci zeci și trei de pești-

vesica piscis, sursa creației.

toate esențele duale ale universului

se-ntrepătrund

într-o respirație.

evadând

din cercul lucrurilor reale,

băiatul cu rucsac,

probabil,

are la pălărie

flori de piatră.

÷

e posibil, ca

libelula- pripășită

pe frigul ăsta, în grădină,

să nu fie o dronă.

la amurg

nori albi plutesc

în tăcere peste valuri-

imparțiale corăbiile